ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1423/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă formulată la data de 21 august 2017, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Bistrița, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților C. și D. la demolarea construcției denumite "complexul de prestări servicii" compus din: parter - depozit mărfuri alimentare, hol + casa scării + scară de acces, două vestiare, centrală termică, magazie, vulcanizare auto, spălătorie auto, spațiu compresor, la etaj 8 birouri, hol + casa scării, două wc-uri, magazie produse alimentare, bucătărie, bar, terasă, bucătărie deschisă bar, dep. de mana bar, bunuri edificate pe terenul înscris în CF x a localității Bistrița, nr. top x în suprafață de 1000 mp și pe terenul cu nr. cadastral x (în prezent 3857/1 din Cf x Bistrița) situat în Bistrița, str. x în proprietatea pârâților, iar, în cazul neexecutării de către aceștia a obligației de demolare, să încuviințeze să procedeze la demolare sau să facă să fie executată această obligație pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 50/1991 și ale art. 1527 și art. 1528 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanție formulată de către pârâți s-a solicitat obligarea chemaților în garanție Municipiul Bistrița prin primar, Primăria municipiului Bistrița prin primar, Primarului municipiului Bistrița și arhitectul șef al municipiului Bistrița la plata contravalorii construcției.

Prin sentința civilă nr. 420 din 15 februarie 2018, Judecătoria Bistrița a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și în consecință competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea tribunalului, înregistrându-se la această din urmă instanță la data de 13 martie 2018.

Prin încheierea de ședință din data de 11 iunie 2019 cererea de chemare în garanție a fost anulată pentru neachitarea taxei judiciare de timbru.

Excepțiile au fost unite cu fondul procesului la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 12l/F din 18 martie 2020 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de către pârâții C. și D..

S-a admis acțiunea civilă formulată de către reclamanții A. și B. împotriva pârâților C. și D. și în consecință: s-a dispus demolarea construcției denumite "complex de prestări servicii" edificate pe terenul înscris în C.F. nr. x a localității Bistrița, nr. top x și pe terenul cu nr. cadastral x (în prezent 3857/1 din C.F. nr. x Bistrița), situat în Bistrița, str. x, proprietate a pârâților; s-a încuviințat ca în cazul neexecutării de către pârâți a obligației de demolare, reclamanții să procedeze la demolare pe cheltuiala pârâților ori să facă să fie executată această obligație pe cheltuiala pârâților.

Pârâții au fost obligați în solidar, să plătească reclamanților suma de 12.639,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

4.1. Prin decizia nr. 27 din data de 4 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca tardivă excepția prescripției, a respins apelul declarat de pârâții C. și D., împotriva sentinței civile nr. 121/F din 18.03.2020 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2017, pe care a menținut-o și a obligat pârâții C. și D. să plătească intimaților reclamanți A. și B. suma de 12.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

4.2. Prin decizia nr. 143 A din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererea de completare a hotărârii formulată de pârâții C. și D. în ce privește decizia civilă nr. 27 din 04.02.2021 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2017.

Au fost obligați apelanți-pârâți să plătească intimaților A. și B. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în cererea de completare.

Împotriva deciziilor nr. 27 din data de 4 februarie 2020 și nr. 143 A din 3 iunie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs pârâții C. și D., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din data de 4 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâții au formulat, în esență, următoarele critici:

În mod nelegal s-a admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului la acțiunea în demolarea construcțiilor, cu încălcarea dispozițiilor care reglementează începerea cursului prescripției raportat la obiectul acțiunii, cauzele de suspendare ale cursului prescripției și cu încălcarea art. 235 C. proc. civ.

Hotărârea atacată este nelegală prin prisma legii aplicabile prescripției și momentul începerii cursului prescripției și totodată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes a reclamanților.

Prin hotărârea atacată s-a consfințit încălcarea dreptului la de proprietate al pârâților, garantat de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.;

În cauză nu s-a verificat cerința proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit, pornindu-se de la o ipoteză greșită, și anume aceea că pârâții ar fi constructori de rea credință

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 143A din data de 03.06.2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin care s-a respins cererea de completare a hotărârii formulată de pârâții C. și D. în ce privește decizia civilă nr. 27 din 04.02.2021 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2017, pârâții au formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes a reclamanților invocată de pârâți, soluția asupra celor invocate neregăsindu-se nici în dispozitivul deciziei civile nr. 27 din data de 4 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și nici în considerentele acesteia.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații - reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care au invocat în principal excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimații reclamanți.

A admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 27 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și împotriva deciziei nr. 143 A din 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul declarat de pârâți împotriva deciziei nr. 27/4.02.2021 a Curții de Apel Cluj dezvoltă în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susțineri privind greșita respingere de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune ca tardivă.

Astfel, în esență, susțin recurenții pârâți că, de vreme ce construcția a cărei desființare/demolare se cere în cauza de față era finalizată în cursul anului 2006, de atunci s-a născut dreptul reclamanților de a acționa, astfel încât prescripția este supusă Decretului nr. 167/1958, în vigoare la acel moment, și putea fi invocată oricând, și în etapa recursului.

Legat de aceste chestiuni, recurenții arată că, de vreme ce reclamanții au invocat ca temei al acțiunii lor prevederile art. 1527 și art. 1528 C. civ., ce valorifică existența unui drept de creanță, acțiunea era prescriptibilă în 3 ani, termen care curgea de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din decretul nr. 167/1958.

În plus, arată recurenții, acțiunea reclamanților prin care au cerut demolarea construcției nu era condiționată de finalizarea litigiului în care aceeași reclamanți au solicitat anularea autorizației de construcție.

Această critică este nefondată, iar analiza instanței de recurs pleacă de la constatările – corecte – ale instanței de apel cu privire la obiectul și temeiul acțiunii formulate de reclamanți.

Astfel, se poate observa din argumentarea cererii de chemare în judecată că s-a susținut că, succesiv anulării cu caracter irevocabil a autorizației de construire în temeiul căreia pârâții au edificat construcția, existența acesteia este lipsită de suport legal, impunându-se desființarea sa potrivit dispozițiilor Legii nr. 50/1991.

Prin urmare, împrejurarea anulării autorizației de construire a fost motivul determinant al formulării acțiunii, astfel încât nu se poate considera că dreptul la acțiune bazat pe efectele anulării actului s-au născut anterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care această măsură a fost luată; o soluție contrară – ce ar considera că dreptul de a cere desființarea construcției edificată nelegal s-a născut și a început a se prescrie anterior acestui moment – ar fi de natură a lipsi de conținut principiul repunerii în situația anterioară actului anulat.

Din această perspectivă este lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanții au invocat în acțiunea lor dispozițiile art. 1527 și art. 1528 C. civ., aceste prevederi nefiind, ele însele, izvorul dreptului la acțiune; normele evocate reglementează dreptul creditorului la executarea în natură a obligației și posibilitatea de a obține o atare executare a unei obligații de a face, pe cheltuiala debitorului, în cazul refuzului acestuia din urmă de a o aduce la îndeplinire.

Or, aplicarea acestor prevederi legale nu se poate face distinct de cele care prevăd obligația a cărei executare se cere – în speță normele din materia disciplinei în construcții care impun aducerea la situația inițială a unei construcții edificate nelegal.

Chiar dacă se poate argumenta în sensul că fapta inițială a pârâților – de a edifica construcția – avea caracter ilicit din perspectiva reclamanților, care au considerat că ea s-a realizat cu încălcarea normelor legale ce privesc vecinătatea și distanța între construcții, provocând astfel un prejudiciu reclamanților, aceasta nu îi lipsește pe reclamanți de dreptul de a invoca în litigiul de față conduita pârâților de a refuza să desființeze construcția ulterior anulării autorizației.

De aceea, acțiunea reclamanților își are resortul în hotărârea prin care s-a dispus anularea autorizației de construire și nu strict în edificarea construcției (finalizată în anii 2006-2007, susțin recurenții), pentru a fi incidente dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. (în sensul că fapta ilicită este reglementată de legea în vigoare la data producerii sale, respectiv C. civ. 1864 și, respectiv, prescripția va fi supusă Decretului nr. 167/1958, cum au pretins aceștia).

Consecutiv, în mod corect a apreciat instanța de apel că în aceste coordonate raportul juridic litigios nu este supus C. civ. 1864, ci prevederilor legii civile noi, inclusiv sub aspectul prescripției, care nu a început să curgă anterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus anularea autorizației de construire și, cu aceste argumente, corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în etapa apelului, ca tardiv formulată, față de dispozițiile art. 2513 C. civ.

Au mai susținut recurenții că prin încheierea din 12.11.2020, instanța de apel a unit cu fondul excepția prescripției și, în acest mod, a reținut implicit momentul curgerii prescripției ca fiind cel al finalizării construcției, ceea ce este contrazis de aprecierea ulterioară a invocării tardive a prescripției.

Examinarea încheierii de ședință în discuție relevă însă că instanța de apel a pus în discuția părților care este momentul finalizării efective a construcției în discuție, cu observația instanței că această măsură a fost luată în raport cu dezlegările cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție RIL nr. 16/2020, iar apoi a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, acordând cuvântul pentru dezbaterea cererilor de probațiune.

Or, pe de-o parte instanța de apel nu a dezlegat prin această încheiere nicio chestiune de fapt sau de drept legată de momentul curgerii termenului de prescripție, știut fiind că demersul judecătorului de a pune în discuția părților chestiuni relevante disputate în cauză nu echivalează cu exprimarea unei opinii asupra celor puse în dezbatere, ci reprezintă materializarea acelei componente a rolului activ care este reglementată de art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Pe de altă parte, întocmai unirea cu fondul a excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție de fond, ce presupune și examinarea de fapte – în funcție de care se va determina momentul curgerii termenului de prescripție – arată cu claritate că la termenul din 12.11.2020 nu au fost tranșate chestiunile litigioase legate de curgerea prescripției.

Celelalte susțineri legate de chestiunea excepției prescripției dreptului material la acțiune și care privesc în concret momentul finalizării construcției nu pot fi analizate, pe de-o parte pentru că privesc fapte – ce scapă controlului de legalitate rezervat instanței de recurs – și pe de altă parte pentru că ele sunt și nerelevante, cât timp s-a apreciat că respectarea limitelor învestirii instanței de către reclamanți conduce la soluția că dreptul lor la acțiune s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat autorizația de construire.

De asemenea, chiar dacă recurenții arată în mod corect că reclamanții intimați puteau promova o acțiune în demolarea construcției indiferent de finalizarea sau chiar de existența litigiului având ca obiect anularea autorizației, relevant în cauză este că reclamanții nu s-au prevalat de un atare drept, ci au cerut cu prioritate desființarea actului administrativ ce a permis edificarea construcției și abia apoi au cerut instanței obligarea pârâților la demolarea construcției, ca efect al lipsirii de efecte a autorizației, cu efecte retroactive.

Consecutiv acestor argumente, se constată nefondate toate criticile prin care se pretinde nerespectarea de către instanța de apel a regimului juridic al excepției prescripției, acest motiv de recurs, împreună cu toate dezvoltările sale, fiind nefondat.

În cuprinsul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții pârâți au susținut, pe de-o parte, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la excepția lipsei de interes invocată de ei în privința cererii reclamanților de chemare în judecată, excepție cuprinsă în al doilea memoriu cuprinzând motive de apel, depus la data de 12.06.2020, la pct. 6.

Înalta Curte observă că această chestiune a fost invocată de pârâți în susținerea cererii lor de apel și în combaterea pretențiilor reclamanților; excepția lipsei de interes avea, astfel, o dublă natură – ea constituia o excepție peremptorie față de cererea de chemare în judecată, dar era concomitent și un motiv de apel, un motiv ce justifica, în opinia pârâților, schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii introductive ca lipsită de interes; practic, o admitere a excepției lipsei de interes nu se putea realiza decât în contextul admiterii apelului declarat de aceste părți.

Instanța de apel a examinat criticile legate de pretinsa lipsă de interes ce afecta cererea reclamanților, înlăturând argumentat aceste susțineri în considerentele hotărârii atacate cu recurs.

Față de împrejurarea că excepția în discuție se constituie în sine în unul dintre motivele apelului cu care Curtea de apel era învestită, o atare modalitate de dezlegare a motivului de apel este corectă și nu conduce prin ea însăși la nelegalitatea deciziei pronunțate.

Pe de altă parte, recurenții consideră și că aceste dezlegări (în sensul existenței interesului legitim de a sesiza instanța) sunt nelegale, deoarece reclamanții înșiși sunt deținătorii unei autorizații de construire care se referă la un spațiu comercial, precum și pentru că activitatea de spălătorie auto și vulcanizare a fost sistată prin sentința nr. 455/2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

În mod corect a apreciat instanța de apel că existența unui document propriu al reclamanților ce autorizează edificarea unui spațiu comercial nu conduce la absența interesului formulării acțiunii, din această perspectivă fiind relevant că motivele pentru care a fost anulată autorizația de construire a pârâților – motive ce justifică totodată și desființarea construcției – sunt complexe, legate atât de nerespectarea gradului de însorire, cât și de încălcarea normelor privind distanța între construcții; or, aceste motive se constituie în argumente pentru protejarea dreptului de proprietate al reclamanților, indiferent de destinația construcției care este proprietatea lor (și nu a unei societăți comerciale).

În privința sentinței nr. 455/2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2017, se constată că aceasta nu i-a privit pe recurenții pârâți, ci pe reclamanți, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Bistrița și societatea E. S.R.L., aceasta din urmă fiind obligată la sistarea activității de spălătorie auto și vulcanizare în imobilul proprietatea pârâților.

Prin urmare, chiar dacă activitatea societății menționate (al cărei asociat unic este pârâta recurentă D.) a încetat ca efect al acestei hotărâri, urmată de suspendarea activității – cum afirmă recurenții – existența construcției nu a încetat; de vreme ce aceasta din urmă a fost considerată o împrejurare vătămătoare pentru reclamanți (alături de activitatea anterior evocată a societății E.) se justifică interesul legitim al sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată, deoarece este vorba despre chestiuni distincte, C. proc. civ. efecte distincte.

O altă împrejurare care a justificat în opinia recurenților absența interesului reclamanților pentru formularea acțiunii a fost aceea că planul urbanistic general actual permite existența clădirii, astfel încât pârâții ar putea construi din nou oricând în coordonatele noului PUG, chiar o construcție mai înaltă decât cea existentă.

Înalta Curte observă, din nou, că argumentele invocate nu conduc la temeinicia excepției lipsei de interes, deoarece împrejurările care au justificat cererea de demolare a construcției și care au argumentat și hotărârea de anulare a autorizației de construire priveau neîndeplinirea la data edificării a normelor urbanistice specifice zonei; în plus, decurgând din necesitatea de a respecta principiile efectelor nulității, în mod corect a înlăturat instanța de apel și acest argument.

Într-un motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții pârâți critică respingerea cererii lor de suspendare a judecății până la soluționarea cauzei nr. 131/112/2020 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, în cadrul căreia pârâții au cerut intrarea în legalitate a construcției proprietatea lor prin raportare la noile reglementări urbanistice.

Instanța de recurs nu identifică argumente care să susțină nelegalitatea acestei măsuri, ele lipsind și din cererea de recurs și, față de caracterul facultativ al suspendării reglementate de art. 413 C. proc. civ. și în absența unor motive temeinice care să justifice oportunitatea suspendării judecății, consideră că și acest motiv de recurs este nefondat.

Critică recurenții decizia instanței de apel și din perspectiva măsurii acesteia de a respinge solicitările de probațiune ale pârâților, care au cerut administrarea dovezilor cu expertiza tehnică în specialitatea urbanism și cu cercetarea locală.

Corolar acestor critici, arată aceștia că principiul nemijlocirii administrării probelor impunea ca instanțele de fond din cauza de față să procedeze la încuviințarea respectivelor dovezi, mai ales că în litigiul în care s-a dispus anularea autorizației – și din care au fost reținute în cauza de față faptele relevante – recurenta D. nu a fost parte, astfel încât hotărârea respectivă nu are autoritate de lucru judecat în privința sa.

Instanța de recurs observă, cu privire la această ultimă chestiune, că instanța de apel a argumentat pe larg în considerentele deciziei recurate că sentința civilă nr. 484/2014, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud are autoritate de lucru judecat cu privire la părțile din acel proces și față de succesorii lor în drepturi; astfel, s-a reținut că în acel litigiu a fost pârâtă și titulara autorizației de construire a cărei anulare s-a cerut, societatea F. S.R.L., care a înstrăinat apoi autorizația și construcția către pârâtul C. (căsătorit cu D.) și al cărei administrator era pârâta D..

De asemenea, s-a arătat că această din urmă pârâtă a recunoscut la interogatoriul administrat că a fost asociat sau administrator al societății F. S.R.L., pârâtă în primul proces, toate aceste împrejurări fundamentând convingerea instanței de apel că pârâta D. nu poate pretinde că în calitate de administrator al societății a cunoscut procesul – aspect, de asemenea, recunoscut la interogatoriu – dar nu l-a cunoscut în calitate de persoană fizică (proprietar al imobilului, deținut în devălmășie cu soțul său, celălalt pârât).

Față de aceste împrejurări, argumentarea Curții de apel în sensul că recurenta pârâtă D. nu a fost terț față de litigiul anterior (devenind proprietara imobilului prin cumpărare de la societatea F.) este pertinentă și nu este combătută cu argumente de nelegalitate de către recurenți.

Aceștia contestă prin cererea de recurs faptele reținute de instanța de apel (afirmând că pârâta nu avea calitatea de administrator al societății F., care era, de fapt în insolvență), dar aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, ce este limitată la chestiunile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, prin prisma constatărilor Curții de apel cu privire la poziționarea recurentei pârâte față de litigiul având ca obiect anularea autorizației de construire, constatări ce se circumscriu și prevederilor art. 14 și art. 15 C. civ. și respectiv art. 12 C. proc. civ., se reține că în mod corect a fost aplicat art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în privința acestei părți.

Un ultim motiv de recurs dezvoltat susține încălcarea principiului proporționalității de către instanțele de fond, cu argumentarea că sancțiunea desființării construcției este excesivă față de importanța dreptului recurenților și că în mod greșit s-a reținut de instanțe reaua-credință a acestora la edificarea construcției (cât timp pe parcursul procesului anterior nu s-a dispus suspendarea lucrărilor).

Totodată, se consideră că măsura luată constituie și o atingere adusă principiului securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice.

Cu privire la circumstanțele concrete ale edificării construcției, instanțele de fond au constatat (exercitându-și atribuția de evaluare a probatoriului cu plenitudine și pe baza unei argumentări exhaustive) că pârâții au cunoscut opoziția reclamanților la edificarea construcției încă de la începutul lucrărilor (aceștia formulând anterior și diferite petiții adresate autorităților administrației publice locale), că au ignorat această opoziție și pe parcursul litigiului având ca obiect anularea autorizației de construire – litigiu ce a debutat în anul 2006 și s-a finalizat în anul 2015, când a devenit irevocabilă sentința nr. 484/2014 – și că, în aceste condiții, ei nu pot fi considerați constructori de bună-credință.

Aceste chestiuni, cum s-a mai arătat în cele ce preced, nu pot fi reevaluate în etapa recursului.

De asemenea, raportul de proporționalitate între măsura de desființare a construcției (ce constituie, indubitabil, o restrângere adusă dreptului de proprietate al recurenților) și necesitatea protejării dreptului de proprietate, dar și a dreptului la viață privată al reclamanților, trebuie să fie determinat pe baza împrejurărilor concrete ale cauzei, care sunt tot în aprecierea instanțelor de fond.

Or, acestea au arătat cu multe argumente pertinente de ce consideră că măsura este adecvată împrejurărilor cauzei și nu constituie o sarcină excesivă pentru recurenți, împrejurare în care, în absența unor vicii de legalitate ale deciziei atacate, problema nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

În fine, problema respectării principiului securității circuitului civil este ridicată în mod artificial în recurs, nefiind însoțită de argumente concrete care să o susțină; obișnuit, acest principiu este luat în discuție atunci când se impune conservarea unui drept (chiar afectat de un viciu) pentru motivul că a fost dobândit în mod legal de un terț, de regulă de bună-credință, căruia nu îi pot fi imputate viciile amintite ce afectează dreptul înstrăinătorului.

Or, în cauză nu s-a susținut o atare ipoteză și nici o altă situație în care desființarea construcției să afecteze securitatea circuitului civil, iar argumentul recurenților că se dispune după 14 ani desființarea unei construcții edificate cu respectarea autorizației de construire ignoră faptul că acea autorizație a fost constatată ca fiind nelegală și a fost anulată și, implicit, este lipsită de efecte juridice, în materializarea principiilor efectelor nulității.

Pentru aceste considerente, observând că motivele dezvoltate care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, iar celelalte chestiuni expuse în memoriul de recurs nu constituie critici de nelegalitate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 27/2020 a Curții de Apel Cluj va fi respins ca nefondat.

II.2. Recursul declarat împotriva deciziei nr. 143A/2021 a Curții de Apel Cluj, este, de asemenea, nefondat.

Astfel, prin cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 27/2020 formulată de pârâți, aceștia au solicitat completarea hotărârii prin pronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei de interes a reclamanților, invocată prin apel de pârâți, iar instanța de apel a respins această solicitare.

Instanța de recurs apreciază că omisiunea instanței de a soluționa o excepție de procedură nu poate fi remediată pe calea cererii prevăzute de art. 444 C. proc. civ., deoarece această procedură se referă expres și limitativ numai la omisiunea instanței de a soluționa un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală.

Or, o excepție de procedură nu poate fi calificată ca niciuna dintre cererile la care se referă norma invocată, astfel încât calea completării dispozitivului nu era deschisă recurenților pentru această pretinsă omisiune.

De altfel, cum s-a arătat în cele ce preced, în mod corect a fost dezlegată chestiunea în considerentele deciziei, deoarece excepția constituia un motiv al apelului formulat și, cât timp acesta a fost considerat nefondat, nu era necesară o pronunțare distinctă în dispozitiv asupra excepției.

Constatând că recursul declarat nu conține critici referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 444 C. proc. civ., ci reprezintă o reiterare a susținerilor din cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei date în apel cu privire la omisiunea de soluționare a excepției și la argumentele pentru care aceasta este întemeiată (deja analizate), Înalta Curte va respinge și acest recurs ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenții căzuți în pretenții vor fi obligați la plata către intimații reclamanți a sumei de 9335 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial (9000 RON, conform chitanțelor aflate la dosarul de recurs) și contravaloarea cazării la București cu ocazia deplasării reclamantului de la Bistrița-Năsăud pentru termenul de judecată din 21.06.2022 (335 RON, conform chitanței și facturii aflate la dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 27 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția I civilă și împotriva deciziei nr. 143 A din 3 iunie 2021, pronunțată de aceeași instanță.

Obligă recurenții la plata sumei de 9335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.