ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 140/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 07.02.2023, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 434 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de petentul A..

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că petentul A., prin avocat, a înțeles să critice dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. care reglementează condițiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casație, susținând în concret împrejurarea că modul de reglementare a acestor prevederi legale îi îngrădește petentului A. accesul la justiție prin faptul că nu se poate adresa instanței cu o cerere de recurs în casație împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura confiscării speciale asupra terenului aflat în proprietatea sa.

Astfel, a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, întrucât condiția privind legătura cu cauza este doar formal îndeplinită în speță, în condițiile în care, în concret, în raport cu modul de formulare a excepției, autorul acesteia tinde la modificarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că, din această perspectivă, cererea nu îndeplinește condițiile legale de sesizare a Curții Constituționale, întrucât nu a fost formulată în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru a se asigura armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

De asemenea, a mai reținut că, deși aparent s-a susținut de apărare că excepția invocată vizează o soluție legislativă și nu o omisiune legislativă, în concret, prin excepția invocată de către petentul A. nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci se susțin aspecte care țin de modificarea legislativă a unui text de lege pe care autorul excepției îl contestă.

În final, a concluzionat că, așa cum a fost formulată în cauza de față cererea de sesizare, reiese că prin excepția invocată se critică reglementarea legiuitorului în materia recursului în casație, mai exact prin criticile formulate ceea ce se urmărește de către autorul excepției este adăugarea la lege în sensul de a se prevede posibilitatea părților de a exercita calea extraordinară a recursului în casație și împotriva încheierilor prin care s-a dispus măsura confiscării speciale, cum este cazul în prezenta speță.

În realitate, petentul contestă conținutul reglementărilor legiuitorului din cuprinsul dispozițiilor legale ale art. 436 alin. (1) lit. b) C din C. proc. pen. și ale art. 434 alin. (1) din C. proc. pen., prin excepția invocată tinzându-se la modificarea textelor de lege în sensul dorit de acesta.

Astfel, s-a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de petentul A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora.

II. Împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs în termen legal petentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți și Casație la data de 08.02.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 16.02.2023.

Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esență, petentul A. a solicitat admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, apreciind că sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute de lege.

Astfel, a apreciat că legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza este determinată de faptul că de admiterea excepției de neconstituționalitate depinde admisibilitatea recursului în casație formulat de petent.

Procedând la analiza condiției ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, prima instanță nu s-a limitat doar la a verifica în ce măsură aceasta poate influența soluționarea fondului cauzei în care a fost ridicată, ci a statuat și asupra oportunității sesizării Curții Constituționale cu excepția formulată, fapt care excedează atribuțiilor recunoscute instanței în acest cadru procesual.

A arătat că, deși instanța a respins cererea de sesizare motivat de faptul că prin aceasta se tinde la modificarea dispozițiilor legale, singura aptă de a decide dacă prin formularea excepției se tinde la modificarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casație este doar Curtea Constituțională a României.

În susținerea cererii de sesizare a invocat deciziile Curții Constituționale nr. 2/2017 și 651/2017 și a arătat că analiza similitudinilor dintre deciziile menționate și prezenta situație nu poate fi făcută de către Înalta Curte în etapa admisibilității, acest atribut revenind doar Curții Constituționale a României în analiza fondului excepției de neconstituționalitate.

O altă critică vizează faptul că în motivarea soluției pronunțate prima instanță face aprecieri cu privire la competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra acesteia sub umbrela analizării condiției legăturii cu cauza, în condițiile în care Curtea Constituțională este singura competentă în materie să se pronunțe asupra competenței sale, rolul instanțelor de judecată fiind doar acela de a analiza condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate.

În concluzie, a apreciat că Înalta Curte și-a depășit atribuțiile de verificare a admisibilității excepției de neconstituționalitate, procedând la o analiză subiectivă a oportunității sesizării Curții Constituționale, cu aprecieri asupra concordanței între prezenta excepție și jurisprudența Curții Constituționale sau cu privire la competența Curții Constituționale de a admite o astfel de excepție.

III. Analizând recursul declarat de petentul A., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă faptul că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, controlul de constituționalitate este unul a posteriori (ulterior) și implică examinarea prealabilă a unor condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, poate pronunța fie sesizarea Curții Constituționale (când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplinește condițiile prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluției de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, privind organizarea judiciară, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când judecă în ultimă instanță, judecă printr-un complet diferit al acesteia recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de această secție prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reține că, pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică următoarele:

Astfel, condițiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ și sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiții anterior menționate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menționată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiului de natură constituțională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu specificul cauzei și cu dispozițiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiție, respectiv calitatea de parte a autorului excepției se constată că aceasta este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (petentul A.) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea cererii de recurs în casație formulate de petentul A. împotriva încheierii nr. 106/2022 din data de 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia – secția penală.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. b) și cele ale art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Referitor la cea de-a patra condiție, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, se constată neîndoielnic îndeplinită și această exigență.

Așadar, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A., respectiv cerințele privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege.

În ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Fiind un remediu procesual, excepția de neconstituționalitate vizează în principal verificarea constituționalității unei dispoziții prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin demersul întreprins, petentul A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Așadar, excepția de neconstituționalitate invocată nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.

Prin criticile formulate recurentul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal) și art. 434 alin. (1) C. proc. pen. (pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor) care, în opinia acestuia, nu oferă posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație împotriva încheierilor prin care s-a dispus confiscarea specială în procedura reglementată de art. 549

1

C. proc. pen.

Altfel spus, prin acest demers procesual, petentul A. urmărește reformarea C. proc. pen. prin introducerea unor noi prevederi care să dea posibilitatea recurentului de a declara calea de atac a recursului în casație și în alte cazuri decât cele strict și limitativ prevăzute de lege. Practic, recurentul încearcă o modificare a condițiilor de exercitare a căii de atac a recursului în casație prin adăugarea la lege a unor noi tipuri de hotărâri susceptibile de a fi atacate cu această cale de atac.

Or, în acord cu prima instanță, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispozițiilor cu privire la care instanța de control constituțional a fost sesizată, această atribuție fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a țării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituția României.

În ceea ce privește criticile formulate de petentul A. prin motivele de recurs, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, față de argumentele anterior menționate, motivele care vizează legătura excepției invocate cu soluționarea cauzei nu pot fi primite.

Referitor la faptul că prima instanță nu s-a limitat doar la a verifica în ce măsură excepția invocată poate influența soluționarea fondului cauzei în care a fost ridicată, ci a statuat și asupra oportunității sesizării Curții Constituționale cu excepția formulată, această chestiune excedând atribuțiilor recunoscute instanței în acest cadru procesual, Înalta Curte, astfel cum anterior a reținut, constată că, spre deosebire de celelalte condiții de admisibilitate care presupun o analiză formală, condiția legăturii dintre excepția invocată și soluționarea cauzei comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv, fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

Legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită doar în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate. Pentru aceste motive, critica este nefondată.

Cât privește critica referitoare la deciziile pronunțate anterior de Curtea Constituțională cu privire la hotărârile care sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs în casație, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, reținând că doar instanța de contencios constituțional poate analiza și se poate pronunța asupra fondului unei excepții, instanțele judecătorești examinând excepția numai din perspectiva filtrului de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, față de lipsa unei legături efective între necesitatea exercitării unui control de constituționalitate și soluționarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 7 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2023.