Decizia nr. 9/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 3 iunie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea nulității absolute a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008: a) clauza 1.1. din contractul de credit privind comisionul de procesare în cuantum de 2.266 CHF și clauza 3.12. care stabilește modalitatea de calcul și de percepere a acestui comision în cuantum de 2,2%; b) clauzele privind costurile contractului de credit, respectiv clauzele 3.1., 3.2, 3.3, 3.4., 3.5., 3.6., 3.7., 3.10. și 3.13; c) clauza 3.14. referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,15%, perceput de banca și aplicat la soldul creditului; d) clauza 4.1. referitoare la moneda în care urmează să se facă plățile; e) clauza 4.4. referitoare la modificarea valorii ratelor și a clauzei prevăzute la 4.6. privind riscul valutar; f) clauza 3.13 privind comisionul de plata anticipată de 3%. Totodată, s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului adițional încheiat la data de 27 decembrie 2013 la contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008, precum și constatarea nulității absolute a actului adițional încheiat la data de 15 iulie 2011 la contractul de credit nr. x Reclamanta a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și denominarea în moneda națională a plăților, urmând ca pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestor sume și până la data achitării efective a acestora. S-a solicitat obligarea pârâtei să revină la marja inițială de 2,61% și să o mențină pe toată perioada contractuală, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor reprezentând dobânda achitată peste procentul de 5,5%, precum și la dobânda legală aferentă acestor sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestor sume și până la data achitării efective a acestora. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.266 CHF, încasată cu titlu de comision de procesare, în funcție de cursul oficial stabilit de BNR la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculata de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestei sume; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 22.07.2008 și până la data de 15.07.2011, precum și la dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestei sume. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 21 iunie 2016 reclamanta a depus cerere completatoare, prin care învederat următoarele aspecte: în legătură cu comisionul de procesare suma totală ce trebuie restituită este de 2.266 CHF, echivalentul a 9.456 RON, calculată la un curs de 4.173 RON/CHF, pentru perioada 22.07.2008 - 03.06.2016, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 2.173,59 RON, calculată la cursul de 2.204 RON/CHF; în legătură cu comisionul de administrare suma totală ce trebuie restituită este de 5.508 CHF, echivalentul a 22.985 RON, calculată la un curs de 4.173 RON/CHF, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 3.857 RON, pentru perioada 15.07.2011 - 03.06.2016, calculată la cursul de 3.685 RON/CHF; referitor la petitul 4 din cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că valoarea totală a creditului ce trebuia restituită conform primului grafic de rambursare, la cursul de 2,204 RON/CHF, este de 454.932 RON, iar valoarea totală a creditului ce trebuie restituită conform cursului valutar existent la data introducerii cererii de chemare în judecată, este de 861.357 RON, rezultând o diferență de 454.932 RON la un curs valutar de 4,173 RON/CHF; în ceea ce privește petitul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, a fost indicată ca dobândă majorată suma de 152.183 CHF, cu 50.904 CHF mai mult față de momentul semnării contractului de credit; pentru petitul nr. 6 din cererea de chemare în judecată, se menționează că pârâta trebuie să restituie suma 520 CHF, echivalentul a 2.169 RON, la un curs de 4,173 RON/CHF, la care se adăugă dobânda legală în cuantum de 466,38 RON, calculată la un curs de 2,809 RON/CHF. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13 și Norma BNR nr. 17/2013.

Prin sentința civilă nr. 8059 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. La termenul de judecată din 31 octombrie 2017, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisurile noi depuse de către intimata-pârâtă și a respins probele cu interogatoriul intimatei, expertiza contabilă și declarația testimonială, solicitate de apelanta-reclamantă. Prin decizia civilă nr. 2071 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 31 octombrie 2017 a formulat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 2383 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat de reclamantă în ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare, menținându-se în rest decizia recurată.

Prin decizia nr. 2169 din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea, fiind constatată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit încheiat între părți. Totodată, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate în baza clauzelor nule, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți, până la achitarea efectivă. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată. De asemenea, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare respingerea apelului reclamantei și menținerea sentinței primei instanțe. În dezvoltarea motivului de casare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 193/2000, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În primul rând, în mod greșit instanța de apel a reținut că aceste comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului. Potrivit recurentei, clauzele contractuale privitoare la comisioanele de administrare și procesare reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008. În acest sens, în jurisprudența CJUE s-a statuat că, în măsura în care comisioanele acoperă costurile administrative în legătură cu împrumutul acordat, aceste costuri trebuie să fie considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează condiții restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al unor astfel de clauze, arătând că se poate constata un astfel de caracter numai în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În al doilea rând, recurenta apreciază că, fiind vorba de clauze exprimate în mod clar și inteligibil, acestea sunt excluse de la control, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Potrivit recurentei, contractul de credit conține indicații corecte și clare, în concordanță cu art. 75 din Legea nr. 296/2004, arătându-se la art. 3.12 și art. 3.14 denumirile, costurile privind comisioanele de procesare și administrare cu explicația aferentă perceperii acestora. Conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, a fost învestită să verifice care sunt serviciile pentru care s-a stipulat în contract perceperea celor două comisioane și dacă acestea au corespondent în realitate. În opinia recurentei, dispozițiile contractuale care prevăd comisionul de procesare și de administrare sunt clare și inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât și a naturii contraprestațiilor, nefiind utilizați termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu și avizat să înțeleagă din chiar denumirea comisioanelor care sunt prestațiile echivalente ale părților, chiar dacă operațiunile nu au fost descrise exhaustiv. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în mod constant că art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE nu impune ca acele clauze contractuale cuprinse într-un contract de împrumut, ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrate sau acordare, să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor de bani astfel percepute. În acest sens, recurenta amintește decizia CJUE pronunțată în cauza nr. 621/17, Kiss vs. Cib Bank. Prin urmare, arătarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente, sunt condiții suficiente pentru a aprecia că respectiva clauza nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind necesară o detaliere a activităților prestate de bancă în cadrul clauzei respective. Noțiunea de acordare a creditului presupune analiza cererii depuse de consumatori, întocmirea dosarului de credit și a contractului, verificarea documentelor și a garanțiilor prezentate de consumatori, informarea consumatorilor. De asemenea, noțiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacțiilor, verificarea periodică a respectării de către client a obligațiilor asumate și a garanțiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înțeles decât cel din vorbirea curentă. Având în vedere că în graficul de rambursare sunt consemnate sumele datorate de intimata-reclamantă în fiecare lună, iar comisionul de acordare a fost plătit la încheierea contractului, fiind precizat chiar și cuantumul acestuia în cadrul clauzei criticate (1.1 lit. b) reiese că reclamanta a fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă din contract. Susține recurenta că nu s-a dovedit niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile dintre părți sau reaua-credință a acesteia, sens în care invocă cauza C- 415/11 Mohamed Aziz din 14.03.2013 și cauza Constructor Principado S.A. împotriva Jose Ignacio. În ceea ce privește dispoziția instanței de trimitere, ca în rejudecare să se verifice corespondentul în realitate al celor două comisioane, recurenta invocă decizia pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentarla S.A., la 16 iulie 2020, în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiara nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat. Or, recurenta susține că a făcut dovada serviciilor furnizate efectiv pentru acordarea creditelor și administrarea acestora, respectiv a fost întocmită oferta și dosarul de creditare, au fost verificate informațiile furnizate de intimata- reclamantă, garanțiile, iar pe parcursul derulării contractului au fost calculate dobânzile, a fost înștiințată intimata-reclamantă cu privire la valoarea prestațiilor lunare, au fost verificate plățile și garanțiile, au fost încheiate acte adiționale, emise înștiințări referitor la derularea contractului. Prin urmare, nici din perspectiva prestațiilor efective furnizate de bancă, nu se identifică un dezechilibru între prestațiile corelative ale părților. În consecință, recurenta apreciază că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de procesare și de administrare, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, astfel încât și capătul de cerere subsidiar privind restituirea prestațiilor executate în baza acestei clauze este neîntemeiat. Prin întâmpinarea înregistrată la 29.06.2022, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La data de 3 noiembrie 2022, intimata-reclamantă A. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. Prin încheierea din 6 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a constatat că prin apărările formulate de intimata-reclamantă nu se contestă admisibilitatea căii de atac, ci motivarea recursului. În consecință, Înalta Curte a calificat excepția ca fiind a nulității recursului, a prorogat discutarea acesteia, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023. Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la clauzele care instituie comisionul de procesare și comisionul de administrare, prevăzute la art. 3.12 și art. 3.14 din Contractul de credit nr. x din 22 iulie 2008, precum și cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive. Astfel, criticile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 2383 din 19 noiembrie 2020, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reținut că, în realitate, clauzele prevăzute de art. 3.12 și 3.14 din contract nu au fost negociate cu consumatorul, iar în cuprinsul clauzelor nu sunt prevăzute prestațiile efective în schimbul cărora s-au perceput aceste comisioane, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbrul acestor comisioane, întrucât acestea aveau un caracter preformulat. Totodată, s-a reținut faptul că aceste două clauze nu respectă exigențele bunei-credințe și vatămă interesele patrimoniale ale reclamantei consumator, precum și faptul că, au caracter abuziv clauzele care se referă la aceste comisioane, întrucât motivația perceperii lor nu rezultă și nu se justifică în contract. Raportat la considerentele reținute de instanța de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, întrucât instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Astfel, în rejudecare, instanța de apel, ca un preambul, a reiterat aspectele dezlegate de către instanța de casare, punctând ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, respectiv chesiunile referitoare la modalitatea de negociere, incidența unui contract de adeziune, interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reținându-se totodată mențiunile din decizia de casare referitoare la clarificarea chestiunii vizând elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil. Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanța de apel a efectuat analiza cu privire la aspectele tranșate prin decizia de casare, în limitele și în funcție de reperele stabilite de instanța de recurs. Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că în cauză instanța de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii și dezlegărilor în drept ale instanței de recurs. În consecință, instanța de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare și care au intrat în puterea lucrului judecat, a constatat că se impune admiterea apelului formulat de reclamantă și schimbarea hotărârii primei instanței, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și constatării nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit încheiat între părți, precum și restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și de administrare și a dobânzii legale aferente acestora. În acest context, toate susținerile recurentei-pârâte, prin care încearcă să demonstreze faptul că cele două clauze au fost negociate și sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanța de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că cele două clauze nu au fost negociate de părțile în litigiu. De asemenea, s-a reținut că aceste clauze, care au un caracter preformulat, creează, contrar cerinței bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane. Totodată, instanța de apel a avut în vedere și lipsa de preocupare a intimatei-pârâte de a demonstra, cu prilejul rejudecării căii de atac, faptul că plata comisioanelor corespunde unor servicii furnizate de bancă, dar și unor cheltuieli prilejuite de prestarea respectivelor servicii, ținând cont de verificările pe care instanța era chemată să le efectueze conform hotărârii pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19. Instanța de apel, fiind țintă de dezlegările oferite de instanța de casare, a reținut că intimata nu a demonstrat că a furnizat apelantei elemente suficiente pentru ca aceasta să ia cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzelor în discuție, precum și de rolul acestora în contractul de împrumut, într-o manieră care să permită părții să aibă acces de motivele care justifică plata celor două comisioane. Prin urmare, urmând indicațiile oferite prin decizia de casare, în mod corect instanța de apel a dispus admiterea apelului, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și constatării nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit, considerând, totodată, întemeiată și solicitarea accesorie de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor constatate nule. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. A susținut, în esență, că, față de caracterul complex al contractului de credit bancar, și comisioanele pot fi considerate prestații esențiale și, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. În jurisprudența CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanța națională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc și alții, C-186/17, par. 35 și 36). Așadar, noțiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greșit aplicat de către instanța de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract. Față de argumentele arătate, instanța supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanța de apel a argumentat în mod legal și aplicat cauzei, motivele pentru care a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2169 din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, respectiv chitanțele nr. 649/30.04.2022 și nr. 668/29.06.2022 și factura nr. x/4.06.2022, aflate la dosarul de recurs. Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.