DAUTAJ c. SUISSE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32166/05 prezentate de Abaz DAUTAJ împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 20 septembrie 2007 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaides, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, domnii S.E. Jebens, G. Malinverni, judecători, și grefier adjunct al secțiunii A. Wampach Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 august 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Abaz Dautaj, este un resortisant elvețian, născut în 1972 și rezident la Interlaken. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În iulie 2003, reclamantul s-a prezentat la oficiul regional de plasare a unui loc de muncă din Berner Oberland Un centru de conferințe și seminarii aparținând bisericii protestante din cantoanele Berna, Jura și Soleur. Programul trebuia să dureze de la 13 aprilie 2004 la 31 iulie 2004. După ce a început lucrul în centru la 13 aprilie 2004, reclamantul a refuzat să se întoarcă a doua zi. Într-o poziție din 22 aprilie 2004, el a susținut că atmosfera fanatică religioasă, rasistă și xenofobă care domnea în centru îi era insuportabilă. Prin decizia din 12 mai 2004, oficiul regional de plasare pronunțată suspendarea dreptului la șomaj al reclamantului pentru 18 zile, din cauza întreruperii nejustificate a muncii care îi fusese atribuită. Suspendarea dreptului la plată se baza pe art. 30 din Legea federală privind asigurarea de șomaj și asigurarea de șomaj în caz de insolvabilitate, precum și pe art. 45 alineatul (2) din Legea federală privind asigurarea de șomajul obligatoriu și la art. 30 din Legea federală privind asigurarea de șomaj în caz de insolvabilitate (a se vedea partea privind dreptul intern relevant de mai jos), care prevăd o suspendare a dreptului la plată proporțională cu gravitatea greșelii comise de șomer (de la 1 la 15 zile pentru abatere ușoară, de la 16 la 30). în zilele de abatere medie și de la 31 la 60 de zile pentru abatere gravă). Reclamantul a introdus o acțiune ierarhică la 11 iunie 2004. El a făcut să se afirme că nu era conștient cu nici o religie și că a lucrat la Centrul Gwatt, pe care l-a descris ca fiind foarte marcat de religie, i se părea torturat. Printr-o decizie din 26 august 2004, autoritatea superioară a confirmat sancțiunea impusă de către oficiul regional de plasament. Tribunalul administrativ a arătat că reclamantul pretindea că programul de ocupare a forței de muncă nu îi era potrivit, că se confruntase cu o atitudine de respingere și de curaj și că nu făcea parte din mediul social pe care îl întâlnise la Centrul Gwatt. Tribunalul administrativ a considerat că aceste afirmații erau prea vagi pentru a justifica întreruperea programului de lucru după numai o zi. El a reținut în special că reclamantul nu menționase niciun exemplu concret în sprijinul argumentelor sale. Având în vedere libertatea religiei, tribunalul administrativ a observat că reclamantul nu a expus în ce fel starea așa-zisei religii l-ar putea împiedica, având în vedere că a declarat că este adept. În cele din urmă, instanța administrativă a constatat că sarcinile reclamantului se limitau la primirea clienților și că interesul public era, prin urmare, în principal în raport cu ingerința resimțită de solicitant. La 28 decembrie 2004, reclamantul a introdus o acțiune de drept administrativ în fața Tribunalului Federal de Asigurări. El a susținut că, prin originea sa kosovo-albaneză, el era de religie musulmană, pe care și-o distonat din această religie de-a lungul anilor, pentru că el respingea orice gândire religioasă, pe care nu o înțelegea nici gândirea creștină și că atmosfera evanghelică a Centrului Gwatt îl disprețuia profund. Tribunalul Federal de Asigurări a respins acțiunea prin hotărârea din 29 martie 2005. El a recunoscut că instigarea unei sancțiuni la un refuz, motivat de convingeri religioase, a unei munci atribuite ar putea constitui o interferență în libertatea religioasă. Interesul public constând în reducerea pierderilor rezultate din șomaj ar trebui, prin urmare, să fie ponderat în raport cu interesul particularului față de respectarea convingerilor sale religioase. În speță, Tribunalul Federal al Asigurărilor a considerat că munca la primirea unei societăți care gestionează un hotel și care oferă camere și spații nu avea, prin însăși natura sa, o legătură strânsă cu convingerile religioase ale unei persoane. Întrucât reclamantul nu a explicat în ce mod atmosfera religioasă a centrului s-ar fi manifestat și în ce măsură aceasta ar fi fost afectată personal, Tribunalul Federal al Asigurărilor a considerat că interesul public pentru punerea în aplicare a unei măsuri menite să îmbunătățească perspectiva unei angajări cântărea mai mult, în numerar, decât interesul privat al reclamantului de a nu fi confruntat, la locul său de muncă, cu convingeri religioase la care se opunea. Prin urmare, activitatea atribuită trebuie considerată suportabilă (zumutbar), Tribunalul Federal al Asigurărilor consideră că suspendarea fusese pronunțată în mod corect. În ceea ce privește gravitatea lingușeniei, Tribunalul Federal al Asigurărilor a constatat că durata suspendării aplicate corespunde unei erori medii de nivel inferior (unter Bereich des mittleren Verschuldens) ), care consideră că este o măsură adecvată în circumstanțele din speță. Dreptul intern relevant Legea federală privind asigurarea de șomaj și dreptul la despăgubiri în caz de insolvență (RS 837.0) din 25 iunie 1982, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1983, prevede titlul 3 Prestații Capitolul 2 Indemnizații de șomaj Secțiunea 1 Dreptul la pensie Ca regulă generală, persoana asigurată trebuie să accepte imediat orice muncă pentru a reduce prejudiciul. Nu este considerată adecvată și, prin urmare, exclusă de la obligația de a fi acceptată, orice muncă care (...) c. nu este adecvată vârstei, situației personale sau stării de sănătate a persoanei asigurate (...) Secțiunea 3 Sancțiuni art. 30 Dreptul de a se asigura în mod corespunzător este suspendat atunci când se stabilește că acesta [...] nu respectă cerințele de control al șomajului sau instrucțiunile autorității competente, inclusiv refuzarea unei munci corespunzătoare, nu se prezintă la o măsură de piață a forței de muncă sau se întrerupe fără un motiv întemeiat, sau compromite sau împiedică, prin comportamentul său, desfășurarea măsurii sau realizarea scopului său (...) Suspendarea este valabilă numai pentru zilele în care șomerul îndeplinește condițiile de care depinde dreptul la plată. Numărul de zile care fac obiectul suspendării este dedus din numărul maxim de zile în sensul art. 27. Durata suspendării este proporțională cu gravitatea vinovăției și nu poate depăși, pe motiv de suspendare, 60 de zile și, în cazul lanului. 1, let. g, 25 de zile. Execuția suspendării este caducă la șase luni de la începutul termenului de suspendare. (...) La data de 31 august 1983 privind asigurarea de șomaj obligatorie și dreptul de a presta servicii în caz de insolvabilitate (RS 837.02), intrată în vigoare la 1 ianuarie 1984, se prevede titlul 2 Prestații Capitolul 1 Indemnizația de șomaj Secțiunea 4 Suspendarea dreptului la plată Art. 45 mai puțin și durata suspendării (...) Durata suspendării în exercitarea dreptului la despăgubire este de: a. 1 până la 15 zile în caz de eroare ușoară; b. 16 până la 30 de zile în caz de abatere de gravitate medie; c. 31 până la 60 de zile în caz de abatere gravă. (...) GRIEF Fără a invoca un articol specific din convenție, reclamantul se plânge că alocația sa de șomaj a fost redusă din cauza faptului că a refuzat să lucreze într-un centru religios. Recurentul se plânge de suspendarea dreptului său la indemnizații de șomaj ca urmare a refuzului său de a accepta să continue munca care i-a fost atribuită în Centrul Gwatt. Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare acest aspect din perspectiva articolului 9 din Convenția care deține Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie ; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, prin educație, prin practici și prin îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protecției drepturilor și libertăților altora. Curtea reamintește că, astfel cum o protejează art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una dintre șezoanele unei societăți democratice În sensul Convenției, ea se numără, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor asupra vieții, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți (hotărârea Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A n 260-A, p. 17, § 31) Libertatea religioasă implică, printre altele, libertatea de religie a unei religii și cea de a o practica sau de a nu o practica ( Buscarini și alte c. San Marino [GC], n 24645/94, § 34, CEDH 1999 I). Curtea amintește că art. 9 protejează în primul rând domeniul convingerilor personale și al credințelor religioase, care uneori se numește for intern. De asemenea, protejează de actele care sunt strâns legate de aceste convingeri, cum ar fi actele de cult sau de devoțiune care sunt aspecte ale practicii unei religii sau a unei credințe având o formă general recunoscută. Cu toate acestea, prin protejarea acestui domeniu personal, art. 9 din Convenție nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în domeniul public în modul în care dictează o astfel de convingere. Curtea amintește că termenul 10678/83, Decizia Comisiei din 5 iulie 1984, Deciziile și rapoartele 39, p. 270 Boffa și altele c. San Marino, n 26566/95, Decizia Comisiei din 15 ianuarie 1998, nepublicată). Curtea arată că, în speță, dreptul de șomaj al reclamantului a fost suspendat timp de optsprezece zile din cauza faptului că a refuzat să lucreze la adresa unui centru de cazare pe care l-a numit religios. Curtea constată că reclamantul nu pune în discuție constatarea făcută de instanțele interne că munca se limita la primirea clienților și că, prin însăși natura sa, acesta avea nicio legătură strânsă cu convingerile religioase ale unei persoane. De asemenea, reclamantul nu a explicat în cererea sa adresată Curții modul în care se manifesta atmosfera religioasă a centrului și în ce măsură activitatea de recepționer din centrul respectiv ar fi adus atingere libertății sale de a nu adera la o religie. Curtea observă că reclamantul a lucrat numai o zi în centru. El susține că atmosfera care domnea acolo îl dezgusta atât de mult, încât era imposibil să se întoarcă la ea, i - a fost ușor să ofere cel puțin câteva exemple concrete. În aceste condiții, Curtea consideră că munca la recepția unui centru de cult nu îl obliga pe reclamant să renunțe la propriile sale convingeri, cu atât mai mult cu cât mai mult nu face să se afirme că a fost forțat să se identifice cu valorile centrului sau să-i reprezinte în fața clienților. Prin urmare, Curtea concluzionează că. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach hristos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

32166/05

présentée par Abaz DAUTAJ

contre la Suisse

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 septembre 2007 en une chambre composée de

:

MM.

C.L. Rozakis,

président,

L. Loucaides,

M

me

N. Vajić,

M.

A. Kovler,

M

me

E. Steiner,

MM.

S.E. Jebens,

G. Malinverni,

juges,

et de M. A.

Wampach,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 août 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Abaz Dautaj, est un ressortissant suisse, né en 1972 et résidant à Interlaken.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 1

er

juillet 2003, le requérant se présenta à l’office régional de placement du «

Berner Oberland

» («

l’office régional de placement

») en demandant des indemnités de chômage.

Par décision du 10 mars 2004, le requérant fut assigné au programme pour l’emploi «

Niesen

» à Gwatt. Il s’agissait pour lui de travailler à la réception du «

Gwatt-Zentrum

» (ci-après «

Centre Gwatt

»), un centre de conférences et de séminaires appartenant à l’Eglise protestante des cantons de Berne, du Jura et de Soleure. Le programme devait durer du 13

avril

2004 au 31 juillet 2004.

Après avoir commencé le travail au centre le 13 avril 2004, le requérant refusa d’y retourner le lendemain. Dans une prise de position du 22

avril

2004, il fit valoir que l’atmosphère fanatiquement religieuse, raciste et xénophobe qui régnait au centre lui était insupportable.

Par décision du 12 mai 2004, l’office régional de placement prononça la suspension du droit à l’indemnité de chômage du requérant pour dix-huit jours, en raison de l’interruption non-justifiée du travail qui lui avait été assigné. La suspension du droit à l’indemnité était basée sur l’article 30 de la loi fédérale sur l’assurance-chômage obligatoire et l’indemnité en cas d’insolvabilité, ainsi que sur l’article 45 alinéa 2 de l’ordonnance sur l’assurance-chômage obligatoire et l’indemnité en cas d’insolvabilité (voir la partie sur le droit interne pertinent ci-dessous), qui prévoient une suspension du droit à l’indemnité proportionnelle à la gravité de la faute commise par le chômeur (allant de 1 à 15 jours pour faute légère, de 16 à 30

jours pour faute moyenne et de 31 à 60 jours pour faute grave).

Le requérant introduisit un recours hiérarchique le 11 juin 2004. Il fit valoir qu’il ne s’identifiait avec aucune religion et que travailler au Centre Gwatt, qu’il qualifia de très marqué par la religion, s’apparentait pour lui à de la torture.

Par une décision du 26 août 2004, l’autorité supérieure confirma la sanction infligée par l’office régional de placement.

Statuant sur le recours introduit par le requérant le 11 septembre 2004, le tribunal administratif du canton de Berne («

le tribunal administratif

») confirma la décision attaquée par un jugement du 1

er

décembre 2004.

Le tribunal administratif releva que le requérant prétendait que le programme d’emploi ne lui convenait pas, qu’il avait fait face à une attitude de rejet et d’intolérance et qu’il n’appartenait pas au milieu social qu’il avait rencontré au Centre Gwatt. Le tribunal administratif considéra que ces allégations étaient trop vagues pour justifier l’interruption du programme d’emploi après seulement un jour. Il observa notamment que le requérant n’avait cité aucun exemple concret à l’appui de ses arguments.

Eu égard à la liberté de la religion, le tribunal administratif observa que le requérant n’avait pas exposé en quoi l’ambiance soi-disant religieuse pouvait le gêner, vu qu’il déclarait être areligieux. Enfin, le tribunal administratif constata que les tâches du requérant se limitaient à l’accueil des clients et que l’intérêt public était donc prépondérant par rapport à l’ingérence ressentie par le requérant.

Le 28 décembre 2004, le requérant introduisit un recours de droit administratif auprès du Tribunal fédéral des assurances. Il affirma que, de par son origine kosovo-albanaise, il était de religion musulmane, qu’il s’était distancé de cette religion au cours des années parce qu’il rejetait toute pensée religieuse, qu’il n’acceptait pas non plus la pensée chrétienne et que l’atmosphère évangélique du Centre Gwatt le répugnait profondément. Il demanda à ce que les dix-huit jours d’indemnité lui soient remboursés.

Le Tribunal fédéral des assurances rejeta le recours par arrêt du 29

mars

En l’espèce, le Tribunal fédéral des assurances releva que le travail à la réception d’une société qui gère un hôtel et qui offre des chambres et des locaux n’avait, de par sa nature-même, pas de lien étroit avec les convictions religieuses d’une personne. Vu que le requérant n’avait pas expliqué de quelle manière l’atmosphère religieuse du centre se serait manifestée et dans quelle mesure il en avait été personnellement affecté, le Tribunal fédéral des assurances considéra que l’intérêt public à la mise en œuvre d’une mesure visant à améliorer la perspective d’une embauche pesait plus lourd, en espèce, que l’intérêt privé du requérant à ne pas être confronté, à son lieu de travail, à des convictions religieuses auxquelles il était opposé. Le travail assigné devant dès lors être considéré comme supportable (

zumutbar

), le Tribunal fédéral des assurances estima que la suspension avait été prononcée à bon droit.

Quant à la gravité de l’ingérence, le Tribunal fédéral des assurances observa que la durée de la suspension infligée correspondait à une faute moyenne de niveau inférieur (

unterer Bereich des mittleren Verschuldens

), ce qu’il considéra être une mesure adéquate dans les circonstances de l’espèce.

B.

Le droit interne pertinent

La loi fédérale sur l’assurance-chômage obligatoire et l’indemnité en cas d’insolvabilité (RS 837.0) du 25 juin 1982, entrée en vigueur le 1

er

janvier

1983, dispose

:

«

Titre 3 Prestations

Chapitre 2 Indemnité de chômage

Section 1 Droit à l’indemnité

Article 16 – Travail convenable

1

En règle générale, l’assuré doit accepter immédiatement tout travail en vue de diminuer le dommage.

2

N’est pas réputé convenable et, par conséquent, exclu de l’obligation d’être accepté, tout travail qui

:

(...)

c. ne convient pas à l’âge, à la situation personnelle ou à l’état de santé de l’assuré

;

(...)

Section 3 Sanctions

Article 30 – Suspension du droit à l’indemnité

1

Le droit de l’assuré à l’indemnité est suspendu lorsqu’il est établi que celui-ci

:

(...)

d. n’observe pas les prescriptions de contrôle du chômage ou les instructions de l’autorité compétente, notamment refuse un travail convenable, ne se présente pas à une mesure de marché du travail ou l’interrompt sans motif valable, ou encore compromet ou empêche, par son comportement, le déroulement de la mesure ou la réalisation de son but

;

(...)

3

La suspension ne vaut que pour les jours pour lesquels le chômeur remplit les conditions dont dépend le droit à l’indemnité. Le nombre d’indemnités journalières frappées de la suspension est déduit du nombre maximum d’indemnités journalières au sens de l’art. 27. La durée de la suspension est proportionnelle à la gravité de la faute et ne peut excéder, par motif de suspension, 60 jours, et dans le cas de l’al. 1, let.

g, 25 jours. L’exécution de la suspension est caduque six mois après le début du délai de suspension.

(...)

»

L’ordonnance du 31 août 1983 sur l’assurance-chômage obligatoire et l’indemnité en cas d’insolvabilité (RS 837.02), entrée en vigueur le 1

er

janvier 1984, dispose

:

«

Titre 2 Prestations

Chapitre 1 Indemnité de chômage

Section 4 Suspension du droit à l’indemnité

Article 45 – Début et durée de la suspension

(...)

2

La durée de la suspension dans l’exercice du droit à l’indemnité est de:

a. 1 à 15 jours en cas de faute légère;

b. 16 à 30 jours en cas de faute de gravité moyenne;

c. 31 à 60 jours en cas de faute grave.

(...)

»

GRIEF

Sans invoquer un article spécifique de la Convention, le requérant se plaint de ce que son allocation de chômage a été diminuée du fait qu’il a refusé de travailler dans un centre religieux.

EN DROIT

Le requérant se plaint de la suspension de son droit aux allocations de chômage suite à son refus d’accepter de poursuivre le travail qui lui avait été assigné dans le Centre Gwatt. La Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 9 de la Convention qui dispose

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour rappelle que, telle que la protège l’article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l’une des assises d’une «

société démocratique

» au sens de la Convention. Elle figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents (arrêt

Kokkinakis c.

Grèce

du 25

mai 1993, série A n

o

260-A, p.

17, §

31). La liberté de religion implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (

Buscarini et autres

c. Saint-Marin

[GC], n

o

24645/94, §

34, CEDH 1999

‑

I).

La Cour rappelle que l’article 9 protège avant tout le domaine des convictions personnelles et des croyances religieuses, que l’on appelle parfois le for intérieur. Il protège en outre des actes qui sont intimement liés à ces convictions, tels les actes de culte ou de dévotion qui sont des aspects de la pratique d’une religion ou d’une croyance revêtant une forme généralement reconnue.

Cependant, en protégeant ce domaine personnel, l’article 9 de la Convention ne garantit pas toujours le droit de se comporter dans le domaine public de la manière que dicte une telle conviction. La Cour rappelle que le terme «

pratiques

» ne désigne pas n’importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction (

V. c. Pays-Bas

, n

o

10678/83, décision de la Commission du 5 juillet 1984, Décisions et rapports 39, p. 270

et

Boffa et autres c. Saint-Marin

, n

o

26536/95, décision de la Commission du 15

janvier

1998, non publiée).

La Cour relève qu’en l’espèce l’indemnité de chômage du requérant a été suspendue pendant dix-huit jours du fait qu’il a refusé de travailler à l’accueil d’un centre d’hébergement qu’il qualifie de religieux.

La Cour constate que le requérant ne met pas en cause le constat fait par les juridictions internes que le travail se limitait à l’accueil des clients et qu’il n’avait, de par sa nature-même, pas de lien étroit avec les convictions religieuses d’une personne. Le requérant n’a pas non plus expliqué dans sa requête adressée à la Cour de quelle manière se manifestait l’atmosphère religieuse du centre et dans quelle mesure le travail de réceptionniste dans ledit centre aurait porté atteinte à sa liberté de ne pas adhérer à une religion. La Cour remarque que le requérant n’a travaillé qu’un seul jour dans le centre. S’il soutient que l’atmosphère qui y régnait le répugnait tellement qu’il lui était impossible d’y retourner, il lui était facile de fournir au moins quelques exemples concrets.

Dans ces conditions, la Cour considère que le travail à la réception d’un centre prétendument religieux n’exigeait pas du requérant qu’il abandonne ses propres convictions, d’autant plus qu’il ne fait pas valoir qu’il avait été forcé de s’identifier avec les valeurs du centre ni de les représenter devant les clients.

Dès lors, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu ingérence dans la liberté de religion du requérant.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

André

Wampach

C

hristos

Rozakis

Greffier adjoint

Président