Bah împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul, dl Adul Bah, pretinde că este un național din Sierra Leonean născut în 1980. În momentul în care cererea a fost depusă, el a fost reținut în detenție la Soesterberg. El este reprezentat în fața Curții de către dl P.A. Blaas, un avocat practicant în „s-Hertogenbosch. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului pentru Afaceri Externe din Olanda. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a intrat în Țările de Jos cu aproximativ doi ani înainte de evenimentele reclamate. El a depus o cerere de azil și a fost îndeplinit cu un refuz. El a rămas în Țările de Jos ca extraterestru ilegal.

La 3 martie 2004, reclamantul a fost prins. Un ofițer al Poliției extraterestre (Vreemingenpolitie), care a acționat în numele Ministrului Afacerilor extraterestre și integrării (Ministrul voor Vreemingenzaken en Integrative) și în conformitate cu art. 59 din Actul privind extraterestrii din 2000 (Vreemdelingenwet), a plasat reclamantul în detenția extraterestrilor (Vreemdelingenbewaring) în scopuri de expulsie din motive de ordine publică, și anume suspiciune că reclamantul caută modalități de a scăpa de expulzare, deoarece nu avea acte de identitate, nu a reușit să părăsească țara în acest scop, nu a fost suspectat de a fi comis un act penal, nu a avut mijloace adecvate de sustenție și nu a rămas în mod legal în Țările de Jos.

Curtea Regională de la Haga a fost notificată de ministrul ordinului de detenție la 5 martie 2004. În conformitate cu art. 94 din Legea privind extratereștrii din 2000, aceaceasta a fost considerată un recurs automat. Hotărârea a remarcat că reclamantul s-a bazat pe hotărârea Curții Europene în cazul Shamsa c. Polonia (nus. 45355/99 și 45357/99, 27 noiembrie 2003), însă au susținut că, având în vedere dispozițiile articolului 94 din Legea privind extratereștrii din 2000, există o garanție adecvată că judecătorul va lua o decizie rapidă cu privire la legalitatea detenției reclamantului și să ordone eliberarea acestuia în cazul în care detenția sa a fost considerată ilegală.

Având în vedere motivele pe care s-a bazat, a fost considerată justificată plasarea reclamantului în detenția extraterestră și s-a constatat, de asemenea, că autoritățile Țărilor de Jos urmăresc îndepărtarea efectivă a reclamantului din Olanda cu diligencia necesară, având în vedere că între timp a fost pusă în aplicare procedura de obținere a unui laissez-passer din autoritățile Sierra Leonean. Reclamantul a depus un recurs împotriva deciziei din 18 martie 2004 la 22 martie 2004 la Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State). Din nou bazat pe hotărârea lui Shamsa a Curții, el a ridicat doar o plângere, și anume că Curtea regională nu a reușit în mod incorect să recunoască că persoanele aflate în detenție extraterestră trebuie, ca și persoanele deținute în cadrul procedurii penale, să fie auzite cu promptitudine, nu mai târziu de trei zile și cincisprezece ore, înaintea unui tribunal independent.

După ce a fost auzit doar după zece zile, Curtea Regională ar fi trebuit să fi constatat că această întârziere a fost prea lungă și, prin urmare, ar fi trebuit să-și fi ordonat eliberarea. La 13 mai 2004, după o audiere de la 14 aprilie 2004, Divizia de Jurisdicție Administrativă a respins apelul și a susținut decizia Curții Regionale. Această hotărâre, în măsura în care este relevantă, menționează: „Reclamantul a fost plasat în detenție în scopuri de expulzie, în conformitate cu art. 59 § 1 litera (a) din Legea privind extraterestrii din 2000. Prin urmare, și pe o bază legală, o procedură de expulzare în sensul articolului 5 § 1 litera (f) din Convenție a fost în așteptare împotriva acestuia.

În conformitate cu art. 94 §§ 1 și 2 din Legea privind extratereștrii din 2000, plasarea în detenție în cauză a fost depusă pentru examinare în fața Curții Regionale într-o perioadă de zece zile. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului [în cazul Shamsa v. Polonia] din 27 noiembrie 2003, invocată de [apelant], se referă la detenția continuă a extratereștrilor împotriva cărora nu mai era în suspensie o procedură de expulzare sau extrădare, pentru care nu exista nicio bază juridică. În consecință, detenția și-a pierdut caracterul legal și, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al unuia dintre motivele permisibile de privare a libertății enumerate în mod exhaustiv la art. 5 § 1 din Convenție.

În acest sens, Divizia Jurisdicțională Administrativă înțelege hotărârea și, în special, raționarea prevăzută la alineatul 59 în sensul că Curtea – în evaluarea acestei detenții – incorporează justificarea articolului 5 luat în ansamblu și, în acest context, consideră, de asemenea, relevante garanțiile de protecție juridică și de securitate juridică încorporate în [art. 5 al treilea paragraf din convenție]. Prezenta decizie, precum și [deciziile privind admisibilitatea adoptate de] Curtea în cauza Leaf c. Italia [n. 72794/01, 27 noiembrie 2003] și Vikulov și alții c. Letonia [16870/03, 25 martie 2004], Divizia de Jurisdicție Administrativă este de părere că Curtea nu a avut intenția de a lua în considerare art. 5 § 3 aplicabil prin analogie la detenția extraterestră în conformitate cu [art. 5 § 1 litera (f) din convenție], care ar fi, de asemenea, în contradicție cu formularea [art. 5 § 3 din convenție].

În această privință, Divizia Jurisdicțională Administrativă constată, de asemenea, că Curtea, în [decizia sa privind admisibilitatea] în cazul Tekdemir v. Țările de Jos (nr. 46860/99, 1 octombrie 2002) a constatat că nu există motive pentru a susține că există o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție, deoarece extraterestrul în cauză care a fost plasat în detenție în funcție de Legea extraterestră [în vigoare până la 1 aprilie 2001] ar putea în orice moment contesta legalitatea [care] deține în fața judecătorului care ar trebui să stabilească rapid [aceasta chestiune]. Curtea nu a efectuat o examinare suplimentară a chestiunii în temeiul [art. 5 § 3 din Convenție]. În conformitate cu art. 94 § 1 și cu art. 96 §§ 1 și cu art. 5 din Actul privind extratereștrii din 2000 un extraterestru poate, de asemenea, în prezent depune un recurs în orice moment împotriva unei decizii care impun privarea de libertate.

Prin urmare, Divizia de Jurisdicție Administrativă este de acord cu Curtea Regională că se bazează pe [hotărârea șamsa a Curții] eșuează...” Această hotărâre a fost publicată în Raporturile Legii imigrației (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht; „JV”) 2004/290. Până la 1 aprilie 2001, admiterea, reședința și expulzarea extratereștrilor au fost reglementate prin Legea din 1965 privind extratereștrii (Vreemdelingenwet; „Legea din 1965 privind extratereștrii”). Mai multe norme au fost stabilite în Decretul din 1966 privind extratereștrii (Vreemdelingenbesluit), în Regulamentul privind extratereștrii (Voorschrift Vreemdelingen) și în Orientările privind punerea în aplicare a Actului privind extratereștrii (Vreemdelingencirculaire).

Legea administrativă generală (Algemene Wet Bestuursrecht) se aplică procedurilor în temeiul Legii extraterestre din 1965, cu excepția cazului în care a fost indicată altfel în prezenta Lege. La 1 aprilie 2001, Legea privind extraterestrii din 1965 și reglementările relevante au fost înlocuite cu Legea privind extraterestrii din 2000, Decretul privind extraterestrii din 2000, Regulamentul privind extraterestrii și Liniile directoare privind punerea în aplicare a Legii privind extraterestrii din 2000. Cu excepția cazului în care a fost indicată altfel în Legea privind extratereștrii din 2000, Legea Administrativă Generală a continuat să se aplice procedurilor privind cererile de admitere și de reședință ale străinilor.

La momentul evenimentelor reclamate, Legea privind extratereștrii din 2000, după caz, cu condiția următoarea: „1. Dacă este necesar în interesul ordinului public sau al securității naționale, [ministrul competent] poate, în scopul expulzării (uitzetting), să ordone detenția unui extraterestru care: (a) nu rezidă în mod legal; ...” „În deviarea de la art. 37 § 1 din Actul privind Consiliul de Stat (Wet op de Raad van State), niciun recurs nu revine împotriva unei hotărâri ale Curții regionale ...: a. în legătură cu o decizie sau un act bazat pe ... [art. 59 din Legea privind extraterestrii din 2000] ...” „1. Ministrul nostru [competent] informează Curtea Regională cu privire la o decizie de a impune privarea de libertate, astfel cum se menționează la articolul ... 59 ... [din Legea privind extraterestrii din 2000] cel târziu în a treia zi de la comunicarea deciziei, cu excepția cazului în care extraterestrul însuși a depus un recurs în primul rând.

De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că străinul a depus un recurs împotriva deciziei de impunere a privarii de libertate. Avocatul constituie, de asemenea, o cerere de atribuire a prejudiciilor. Curtea Regională stabilește imediat momentul audierii. Audierea are loc cel târziu a șaptea zi de la primirea declarației scrise de recurs sau a notificării… În abatere de la art. 8:42 § 2 din Legea Administrativă Generală, întârzierea menționată în acest articol nu poate fi prelungită. Curtea regională pronunță hotărârea orală sau scrisă. În termen de șapte zile de la încheierea audierii se pronunță o hotărâre scrisă. În deviarea de la art. 8:66 § 2 din Legea Administrativă Generală, întârziarea menționată în acest articol nu poate fi prelungită.

În cazul în care Curtea Regională constată în apel că aplicarea sau punerea în aplicare a deciziei [de a impune privarea de libertate] este contrară prezentei acte sau este – pe baza tuturor intereselor implicate – nu este justificată în mod rezonabil, aceasta acceptă recursul. În acest caz, Curtea Regională ordonă ca privarea de libertate să fie încheiată sau modalitatea de punere în aplicare a acesteia să fie modificată.” art. 95 „1. În deviație de la art. 84 în temeiul a., o hotărâre dată de Curtea Regională, astfel cum se menționează la art. 94 § 3, poate fi apelată în fața Diviziei de Jurisdicție Administrativă a Consiliului de Stat… ” art. 96 „1.

În cazul în care Curtea Regională a respins un recurs nefondat în sensul articolului 94 și privarea de libertate continuă, Ministrul nostru notifică Curții Regionale continuarea privației de libertate cel târziu la patru săptămâni după ce a fost dată hotărârea în sensul articolului 94, cu excepția cazului în care autorul însuși a depus un recurs în primul rând. De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că extraterestrul a interzis un recurs împotriva deciziei de prelungire a deciziei de impunere a privației de libertate. “art.

94 a fost modificat cu efect începând cu 1 septembrie 2004. Aceasta solicită acum Curtea Regională să fie notificată hotărârea de detenție în termen de douăzeci și opt de zile de la eliberarea acestuia, cu excepția cazului în care extraterestru a depus un recurs în primul rând, iar auzul recursului trebuie să aibă loc cel târziu 14 zile după ce Curtea Regională a primit declarația scrisă de recurs sau notificarea ministrului. Această modificare a însemnat în practică o reînnoire a situației juridice care existau înainte de 1 aprilie 2001 în ceea ce privește aceste două termene în temeiul fostului Lege privind extratereștrii din 1965 și a reglementărilor referitoare (pentru detalii suplimentare, a se vedea Tekdemir v. Țările de Jos (dec.), nr. 46860/99 și 49823/99, 1 octombrie 2002, în temeiul „Legii și practicile interne relevante”).

art. 69 § 3 din Legea privind extratereștrii din 2000 prevede că nu există termen pentru depunerea unui recurs în sensul articolelor 94 și 96 din Legea privind extratereștrii din 2000 și că un recurs menționat în art. 95 trebuie depus în termen de o săptămână. Prin urmare, o persoană plasată în detenție a extratereștriilor poate fi în dosar de principiu cât mai multe apeluri împotriva acestui loc de muncă pe care le consideră adecvate. Atunci când decizia de plasare în detenție a extratereștrilor a fost stabilită pentru prima dată, examinarea oricăror apeluri ulterioare în acest sens va fi limitată la legalitatea continuării depunerii în detenție a extratereștrilor. În conformitate cu art. 84 din Legea privind extraterestrii din 2000, niciun recurs în favoarea Diviziei Jurisdicției Administrative nu conține o decizie a Curții Regionale privind un astfel de recurs ulterior (Divizia Jurisdicției Administrative, 1 noiembrie 2006, cauza nr. 200607626/1).

Audierea și determinarea unui astfel de recurs ulterior sunt supuse aceleași termene obligatorii ca cele ale unui prim recurs (Curtea regională a Haguei care stă la Groningen, 19 iunie 2006, cauza nr. AWB 06/22632). Conform unei hotărâri din 11 februarie 2005 (JV 2005/172), termenul prevăzut la art. 94 § 2 din Legea 2000 este de natură strictă obligatorie. În cazul în care acest termen nu a fost respectat, plasarea în detenție în străini devine ilegală în ziua următoare în care acest termen a expirat. Întrucât nu există o durată maximă stabilită legală a plasării în detenție în scopuri de expulzie, un extraterestru al cărui expulsie a fost ordonată poate rămâne, în principiu, în detenție pentru o perioadă nelimitată de timp, cu condiția ca există perspective rezonabile de expulzie în viitorul previzibil.

Cu toate acestea, s-a stabilit în jurisprudența internă că interesul unui extraterestru care trebuie eliberat din detenția extraterestră crește cu trecerea timpului. În cazul în care un loc în detenție extraterestră depășește o perioadă de șase luni, se susține în general că interesul extraterestru de a fi eliberat este mai mare decât interesul de a-l menține în detenție în scopul expulzării. În funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, acest punct în timp poate fi, de asemenea, atins înainte sau după șase luni au trecut.

Este posibil să fie mai târziu atunci când s-a impus o decizie de excludere (onewenstverklaring) sau atunci când extraterestrul în cauză frustra determinarea identitatii sau naționalității sale, și poate fi mai devreme atunci când extraterestrul în cauză nu este în măsură să obțină documente de călătorie din motive care depășesc controlul său (a se vedea, Divizia de uniformitate juridică (Rechtseenheidskamer) a Curții Regionale de la Haga, cauza nr. AWB 97/4849, 21 august 1997; și Curtea Regională a Haga ședința la Groningen, Hotărârea nr. AWB 06/22632, 19 iunie 2006).

The applicant, Mr Adul Bah, claims to be a Sierra Leonean national who was born in 1980. At the time when the application was lodged he was held in detention in Soesterberg. He is represented before the Court by Mr P.A. Blaas, a lawyer practising in ‘s-Hertogenbosch. The respondent Government are represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Netherlands Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant entered the Netherlands approximately two years before the events complained of. He lodged a request for asylum and was met with a refusal. He remained in the Netherlands as an illegal alien. On 3 March 2004 the applicant was apprehended.

An officer of the Aliens Police (Vreemdelingenpolitie), acting on behalf of the Minister for Aliens Affairs and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie) and in accordance with Article 59 of the 2000 Aliens Act (Vreemdelingenwet), placed the applicant in aliens’ detention (vreemdelingenbewaring) for expulsion purposes on public order grounds, namely the suspicion that the applicant was seeking ways to evade expulsion as he had no identity papers, he had failed to leave the country within the time allowed him for that purpose, he had no fixed abode, was suspected of having committed a criminal act, had no adequate means of subsistence and was not lawfully staying in the Netherlands.

The Regional Court of The Hague was notified by the Minister of the detention order on 5 March 2004. In accordance with Article 94 of the 2000 Aliens Act, this counted as an automatic appeal. This notification-appeal was heard before the Regional Court on 12 March 2004. On 18 March 2004 a single-judge Chamber of the Regional Court gave a decision dismissing the appeal. The decision noted that the applicant had relied on the European Court’s judgment in the case of Shamsa v. Poland (nos. 45355/99 and 45357/99, 27 November 2003), but held that, given the provisions of Article 94 of the 2000 Aliens Act, there was an adequate guarantee that the judge would take a speedy decision about the lawfulness of the applicant’s detention and order his release if his detention was found unlawful.

Given the reasons on which it was based, the applicant’s placement in aliens detention was found justified, and it was further found that the Netherlands authorities were pursuing the applicant’s effective removal from the Netherlands with the required diligence, given that in the meantime the procedure for obtaining a laissez-passer from the Sierra Leonean authorities had been set in motion. The applicant lodged an appeal against the decision of 18 March 2004 with the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State) on 22 March 2004. Again relying on the Court’s Shamsa judgment, he only raised one complaint, namely that the Regional Court had unjustly failed to acknowledge that persons placed in aliens’ detention must – like persons detained in the context of criminal proceedings – be heard promptly, that is no later than three days and fifteen hours, before an independent tribunal.

As he had only been heard after ten days, the Regional Court should have found this delay too long and, consequently, should have ordered his release. On 13 May 2004, following a hearing held on 14 April 2004, the Administrative Jurisdiction Division dismissed the further appeal and upheld the Regional Court’s decision. This ruling, in so far as relevant, reads: “The appellant has been placed in aliens’ detention for expulsion purposes, in accordance with Article 59 § 1 (a) of the 2000 Aliens Act. Therefore and on a statutory basis, an expulsion procedure within the meaning of Article 5 § 1 (f) of the Convention was pending against him. Pursuant to Article 94 §§ 1 and 2 of the 2000 Aliens Act, the placement in aliens’ detention at issue has been submitted for examination before the Regional Court within a delay of ten days.

The judgment of the European Court of Human Rights [in the case of Shamsa v. Poland] of 27 November 2003, invoked by the [appellant], concerns the continued detention of aliens against whom an expulsion or extradition procedure was no longer pending, for which continued detention there was no legal basis. Consequently, the detention had lost its lawful character and thus did not fall within the scope of one of the permissible grounds of deprivation of liberty as listed in an exhaustive manner in Article 5 § 1 of the Convention. In this light, the Administrative Jurisdiction Division understands the judgment and in particular the reasoning set out in paragraph 59 in the sense that the Court – in assessing such detention – incorporates the rationale of Article 5 taken as a whole and, in that context, also considers relevant the guarantees for legal protection and legal certainty as incorporated in the third paragraph of [Article 5 of the Convention].

Noting this as well as the [decisions on admissibility taken by] the Court in the case Leaf v. Italy [no. 72794/01, 27 November 2003] and Vikulov and Others v. Latvia [16870/03, 25 March 2004], the Administrative Jurisdiction Division is of the opinion that the Court did not have the intention to consider Article 5 § 3 applicable by analogy to the detention of aliens in accordance with [Article 5 § 1 (f) of the Convention], which would also be at variance with the wording of [Article 5 § 3 of the Convention].

In this connection the Administrative Jurisdiction Division also finds of relevance that the Court, in its [decision on admissibility] in the case of Tekdemir v. the Netherlands (no. 46860/99, 1 October 2002) found that there was no reason for holding that there was a violation of Article 5 § 4 of the Convention, as the alien concerned who had been placed in aliens’ detention under the Aliens Act [as in force until 1 April 2001] could at any point in time challenge the lawfulness of [that] detention before the judge who should determine [this issue] speedily. The Court did not conduct an additional examination of the matter under [Article 5 § 3 of the Convention]. In accordance with Article 94 § 1 and Article 96 §§ 1 and 5 of the 2000 Aliens Act an alien can also at present file an appeal at any point in time against a decision imposing deprivation of liberty.

The Administrative Jurisdiction Division therefore agrees with the Regional Court that the applicant’s reliance on [the Court’s Shamsa judgment] fails...” This ruling was published in the Immigration Law Reports (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht; “JV”) 2004/290. Until 1 April 2001, the admission, residence and expulsion of aliens were regulated by the 1965 Aliens Act (Vreemdelingenwet; “the 1965 Aliens Act”). Further rules were set out in the 1966 Aliens Decree (Vreemdelingenbesluit), the Regulation on Aliens (Voorschrift Vreemdelingen) and the Aliens Act Implementation Guidelines 1994 (Vreemdelingencirculaire). The General Administrative Law Act (Algemene Wet Bestuursrecht) applied to proceedings under the 1965 Aliens Act, unless indicated otherwise in this Act.

On 1 April 2001, the 1965 Aliens Act and the pertaining regulations were replaced by the 2000 Aliens Act, the 2000 Aliens Decree, the 2000 Regulation on Aliens and the 2000 Aliens Act Implementation Guidelines. Unless indicated otherwise in the 2000 Aliens Act, the General Administrative Law Act continued to apply to proceedings on requests by aliens for admission and residence. At the time of the events complained of, the 2000 Aliens Act, as relevant to the case, provided as follows: “1. If necessary in the interests of public order or national security so requires, [the competent Minister] may, for the purpose of expulsion (uitzetting), order the detention of an alien who: (a) is not lawfully resident; ...” “In deviation from Article 37 § 1 of the Act on the Council of State (Wet op de Raad van State), no appeal lies against a decision of the Regional Court ...: a. about a decision or act based on ... [Article 59 of the 2000 Aliens Act] ...” “1.

Our [competent] Minister shall notify the Regional Court of a decision to impose deprivation of liberty as referred to in Article ... 59 ... [of the 2000 Aliens Act] no later than the third day after communication of the decision, unless the alien himself has lodged an appeal first. As soon as the Regional Court has received the notification, the alien shall be deemed to have lodged an appeal against the said decision imposing deprivation of liberty. The appeal shall also constitute a request for the award of damages. 2. The Regional Court shall immediately fix the time of a hearing. The hearing shall take place no later than the seventh day after the receipt of the written statement of appeal or the notification…

In deviation from Article 8:42 § 2 of the General Administrative Law Act, the delay referred to in that Article cannot be prolonged. 3. The Regional Court shall give judgment orally or in writing. A written judgment shall be given within seven days of the conclusion of the hearing. In deviation from Article 8:66 § 2 of the General Administrative Law Act, the delay referred to in that Article cannot be prolonged. 4. If the Regional Court finds on appeal that the application or implementation of the decision [to impose deprivation of liberty] is contrary to this Act or is – on consideration of all the interests involved – not reasonably justified, it shall accept the appeal. In such a case the Regional Court shall order that the deprivation of liberty be terminated or the manner of its implementation altered.” Article 95 “1.

In deviation from Article 84 under a., a ruling given by the Regional Court as referred to in Article 94 § 3 can be appealed before the Administrative Jurisdiction Division of the Council of State… ” Article 96 “1. In case the Regional Court has rejected as unfounded an appeal within the meaning of Article 94 and the deprivation of liberty continues, Our Minister shall notify the Regional Court of the continuation of the deprivation of liberty no later than four weeks after the ruling within the meaning of Article 94 has been given, unless the alien himself has lodged an appeal first. As soon as the Regional Court has received the notification, the alien shall be deemed to have lodged an appeal against the decision to prolong the decision imposing deprivation of liberty.

” Article 94 was amended with effect from 1 September 2004. It now requires the Regional Court to be notified of the detention decision within twenty-eight days after its issuance unless the alien has lodged an appeal first, and the hearing of the appeal must take place no later than fourteen days after the Regional Court has received the written statement of appeal or the Minister’s notification. This amendment meant in practice a revival of the legal situation that existed before 1 April 2001 in respect of these two time-limits under the former 1965 Aliens Act and pertaining regulations (for further details, see Tekdemir v. the Netherlands (dec.), nos. 46860/99 and 49823/99, 1 October 2002, under “Relevant domestic law and practice”).

Article 69 § 3 of the 2000 Aliens Act stipulates that there is no time-limit for filing an appeal within the meaning of Articles 94 and 96 of the 2000 Aliens Act and that an appeal referred to in Article 95 must be filed within one week. Accordingly, a person placed in aliens’ detention can in principle file as many appeals against this placement as he or she sees fit. When the lawfulness of a decision of placement in aliens’ detention has been determined for a first time, the examination of any subsequent appeal in this respect will be limited to the lawfulness of the continuation of the placement in aliens’ detention. Pursuant to Article 84 of the 2000 Aliens Act, no appeal to the Administrative Jurisdiction Division lies against a decision by the Regional Court on such a subsequent appeal (Administrative Jurisdiction Division, 1 November 2006, case no. 200607626/1).

The hearing and determination of such a subsequent appeal are subject to the same mandatory time-limits as those for a first appeal (Regional Court of The Hague sitting in Groningen, 19 June 2006, case no. AWB 06/22632). According to a ruling given by the Administrative Jurisdiction Division on 11 February 2005 (JV 2005/172), the time-limit set out in Article 94 § 2 of the 2000 Act is of a strict mandatory nature. In the event that this time-limit has not been respected, the placement in aliens’ detention becomes unlawful on the day following the day on which this time-limit expired. As there is no statutory fixed maximum duration of a placement in aliens’ detention for expulsion purposes, an alien whose expulsion has been ordered can, in principle, remain in aliens’ detention for an unlimited period of time provided there are reasonable prospects for expulsion within the foreseeable future.

However, it has been established in domestic caselaw that the interest of an alien to be released from aliens’ detention increases with the passage of time. Where a placement in aliens’ detention exceeds a period of six months, it is generally held that the alien’s interest in being released is greater than the interest in keeping him in detention for the purposes of expulsion. Depending on the specific circumstances of each case, this point in time may also be reached before or after six months have passed.

It may be later when an exclusion order (ongewenstverklaring) has been imposed or where the alien concerned frustrates the determination of his identity or nationality, and it may be earlier where the alien concerned is unable to obtain travel documents for reasons beyond his or her control (see, Legal Uniformity Division (Rechtseenheidskamer) of the Regional Court of the Hague, case no. AWB 97/4849, 21 August 1997; and the Regional Court of The Hague sitting in Groningen, case no. AWB 06/22632, 19 June 2006).