Decizia nr. 381/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la data de 26.10.2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, în urma disjungerii din dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B., ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, să procedeze la readucerea terenului reclamantei la starea inițială, stabilizarea acestuia prin finalizarea peretelui fundației edificate pe terenul proprietatea sa, sub sancțiunea plății cheltuielilor pe care reclamanta este nevoită să le efectueze pentru readucerea acestuia la starea inițială, precum și plata către reclamantă a despăgubirilor datorate lipsei de folosință a terenului, în cuantum de 15.915 euro/lună, ce urmează a fi calculate de la data obținerii autorizației de construire din 16.05.2015 și până la data readucerii terenului proprietatea reclamantei la starea inițială. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 195 și urm. C. proc. civ., art. 630, art. 1349, art. 1379 și art. 1528 C. civ. În data de 20.02.2017, reclamanta a formulat cerere de repunere în termenul de modificare a cererii inițiale, precum și cerere modificatoare, prin care a arătat că proprietarii actuali ai terenului în legătură cu care se poartă litigiul sunt C. S.R.L., D. și E., cerere care a fost anulată la termenul din data de 03.04.2017. Prin cererea de intervenție principală formulată de către intervenientul F., înregistrată la dosar în data de 10.05.2017, s-a solicitat ca pârâtul să fie obligat ca în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii să efectueze lucrările necesare modificării gardului despărțitor dintre proprietățile acestora. Prin sentința civilă nr. 3593 din 11 octombrie 2017, prima instanță a admis excepția de netimbrare și a anulat pentru acest motiv cererea de intervenție principală formulată de intervenientul F.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a fost respinsă cererea principală pentru acest motiv.

Împotriva încheierii de ședință din data de 3 aprilie 2017 și a sentinței civile pronunțate în cauză a formulat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat anularea încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de repunere în termenul de modificare a cererii de introducerea în cauză a persoanelor care au calitatea de proprietari și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății cauzei. Totodată, a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate pârâtului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă sub același număr. Prin decizia civilă nr. 1126 din 17 mai 2018, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei și a obligat-o la plata sumei de 1.785 RON către intimatul-pârât cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate, a încheierii din 03.04.2017, pronunțate de Tribunalul București și trimiterea cauzei primei instanțe pentru continuarea judecării cauzei. Prin decizia civilă nr. 1698 din 10.10.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casatie și Justiție, secția a II-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul formulat de reclamantă și s-au casat atât decizia din apel, cât sentința primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. În ceea ce privește limitele rejudecării, instanța supremă a stabilit că, în rejudecare, instanța de fond va avea în vedere faptul că dispoziția de casare este limitată la continuarea procesului în raport de cererea modificatoare, greșit respinsă ca tardivă de prima instanță.

Prin încheierea din 12.10.2020, s-a suspendat judecata cauzei în vederea soluționării cererii de abținere a domnului judecător G., care a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu, pronunțată la 26.10.2020. Prin încheierea din 15.03.2021, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calitătii procesuale pasive și a prescripției extinctive, invocate de pârâții D. și E. și a lipsei de interes, invocată de pârâta C. S.R.L. Prin sentința civilă nr. 834/29.03.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., D. și E., a obligat pârâții să readucă terenul reclamantei (situat în București, Bd. x, sect. 3) la starea inițială în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autorizat reclamanta să readucă terenul la starea inițială pe cheltuiala pârâților, în măsura în care aceștia nu se conformează obligației anterioare, a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 90.708,5 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de despăgubiri aferente perioadei 16.06.2015 – 31.03.2017, a respins în rest cererea ca neîntemeiată, a respins cererea pârâților privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, dar și a încheierilor de la termenele din 12.10.2020, 26.10.2020 și 15.03.2020, pârâții E., D. și C. S.R.L. au declarat apel, prin care au solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Prin decizia nr. 239 din 10.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București - sectia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca inadmisibil apelul declarat împotriva încheierii de la termenul din 26.10.2020. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierilor de la termenele din 12.10.2020 și 15.03.2021 și împotriva sentinței civile nr. 834 din 29.032021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C. S.R.L., D. și E. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. l, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 și 41 C. proc. civ., precum și art. 6 din CEDO, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Potrivit recurenților, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că pârâții au atacat doar încheierea de ședință din 26.10.2020 prin care a fost respinsă cererea de abținere. În realitate, prin cererea de apel, recurenții-pârâți au invocat în mod neechivoc incompatibilitatea judecătorului fondului, astfel încât nu erau aplicabile prevederile art. 53 alin. (2) C. proc. civ., ci prevederile art. 45 din cod, respectiv neregularitatea privitoare la incompatibilitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a pricinii. În continuare, recurenții au considerat că instanța de apel s-a referit la o altă situație de fapt decât cea invocată în calea de atac a apelului, pronunțându-se asupra motivelor de apel privind încălcarea dreptului la apărare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenții au precizat că excepția de necompetență materială a fost respinsă ca tardiv formulată de către prima instanță, în al doilea ciclu procesual, cu încălcarea dispozițiilor art. 130, 131 și 132 C. proc. civ.. Astfel, recurenții au susținut că în situația în care societatea pârâtă ar fi fost legal citată pentru termenul din 14.09.2020, instanța trebuia să pună în discuție competența acesteia din oficiu. Recurenții au mai considerat că primul termen la care s-ar fi putut invoca excepția de necompetență materială a fost cel din 18.01.2021, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249, art. 335, art. 8, art. 10, art. 13 și art. 14 C. proc. civ.. S-a mai precizat că instanța de fond a pronunțat hotărârea din cel de-al doilea ciclu procesual exclusiv pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual, deși pârâtii din al doilea ciclu procesual nu au fost părți în primul ciclu procesual. Astfel, nefiind continuatori ai pârâților, nu sunt aplicabile prevederile art. 38 și 39 C. proc. civ. Mai mult, prin încheierea din data de 15.03.2021, încheiere atacată în mod expres prin cererea de apel, instanța de fond din cel de-al doilea ciclu procesual a respins solicitarea pârâților de suplimentare a probatoriului. Astfel, pârâților din cel de-al doilea ciclu procesual le-a fost negat în totalitate dreptul de a se apăra și de a proba apărările formulate. Prin urmare, probele pe care se sprijină hotărârea judecătorească din cel de-al doilea ciclu procesual au fost administrate cu încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., toate probele fiind administrate doar în contradictoriu cu pârâții din primul ciclu procesual. Au mai arătat recurenții că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât raportul de expertiză în specialitatea topografie și raportul de expertiză evaluatorie nu puteau fi avute în vedere de instanța de apel, fiind întocmite anterior modificării acțiunii. Astfel, puteau fi opozabile recurenților doar actele efectuate ulterior modificării acțiunii. De asemenea, recurenții au susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 249 C. proc. civ., întrucât revine reclamantei sarcina de a proba faptul că îi este afectat dreptul de a construi. Recurenții au mai menționat că motivarea deciziei recurate prin raportare la cele două rapoarte de expertiză încalcă și prevederile art. 14 C. proc. civ., întrucât pârâții nu au avut cum să pună concluzii asupra unor probe care nu le erau opozabile și care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au apreciat că decizia atacată nu este motivată în ceea ce privește criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte. Instanța de apel, deși a confirmat că motivarea primei instanțe nu cuprinde vreo mențiune în privința societății pârâte, nu a considerat că o astfel de chestiune juridică ar fi de natură să afecteze nulitatea hotărârii. Ca atare, instanța de apel, suplinind motivarea primei instanțe, a sugerat că ar fi trebuit dedus logic că argumentele ce au stat la baza respingerii excepției pentru cele două persoane fizice, implicit s-ar fi aplicat și persoanei juridice. De asemenea, recurenții au susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța de apel, deși a reținut că doar o parte din terenul reclamantei este afectat de construcția recurenților, a dispus obligarea pârâților la suportarea contravalorii lipsei de folosință pentru întregul teren. În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 C. civ. și a aplicat greșit aceste dispoziții prin raportare la prevederile art. 555 C. civ. Recurenții au susținut că au fost formulate critici în apel privind incidența art. 1357 C. civ., în ceea ce privește elementele răspunderii civile delictuale ce formează conținutul acestui text de lege. Nu poate fi primit considerentul instanței de apel care a reținut deopotrivă că sunt aplicabile dispozițiile art. 555 C. civ., dar și cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, sens în care a analizat o parte din elementele acesteia, respectiv legătura de cauzalitate și prejudiciul. Prin urmare, instanța de apel a procedat la o aplicare greșită a art. 555 C. civ., raportat la art. 1357 C. civ. Din această analiză greșită, apreciază recurenții că derivă în continuare raționamentul complet străin de răspunderea civilă delictuală, implicit și respingerea apărărilor legate de prevederile Legii nr. 50/1991. Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 9 C. proc. civ., raportându-se la o altă situație juridică decât cea învederată prin acțiune, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu era indicată construcția ca element care ar împiedica reclamanta să demareze lucrările de construire, cum eronat a reținut instanța de apel, ci așa-zisa vătămare era cauzată de terenul instabil. Mai mult, recurenții au precizat că nu există și nici nu este motivată condiția legăturii de cauzalitate în privința "limitării dreptului intimatei", ci instanța de apel s-a rezumat doar la a face trimitere la o presupusă prezumție, respectiv "simpla existență". Au mai arătat recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1357 C. civ. și a aplicat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) raportat la art. 2517 C. civ. Potrivit recurenților, se impune ca cel păgubit să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei a celui chemat să răspundă de ea. Prin urmare, prejudiciul a fost produs în anul 2008, iar faptul că reclamanta a stat în pasivitate 8 ani nu poate fi imputat pârâților. Astfel, art. 2528 alin. (1) C. civ. trebuia raportat la art. 2517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripție, în sensul de a se asigura o predictibilitate și un echilibru al raporturilor juridice într-un termen rezonabil, respectiv acela de 3 ani. Prin urmare, respingând excepția tardivității și apreciind cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a aplicat prevederile amintite contrar spiritului în care acestea au fost edictate, creând astfel o posibilitate a proprietarilor să stea în pasivitate și să neglijeze imobilele ani și ani de zile. Prin întâmpinarea depusă la 01.07.2022, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare depus la 25.07.2022, recurenții au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept. Prin încheierea din 6 decembrie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică la data de 07.02.2023, cu citarea părților. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a criticilor formulate de recurenți care privesc încălcarea de către instanța de apel a regulilor privind stabilirea limitelor învestirii și a competenței instanței, alcătuirea acesteia, precum și motivarea hotărârii judecătorești, constatându-se că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, în sensul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Autorii recursului susțin incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., privind încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, motiv ce va fi reîncadrat, din oficiu, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că excepția necompetenței materiale a fost respinsă ca tardivă, criticile privind, de fapt, aplicarea greșită a regulilor de procedură privind invocarea excepției. Având în vedere considerentele deciziei nr. 31/2019 pronunțate în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 19 februarie 2020, referitoare la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, Înalta Curte reține că una din inovațiile noului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea finalitate practică principiului accelerării judecății, reglementat prin art. 6 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă stabilirea limitei temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața instanței, adică termenul la care părțile legal citate pot pune și concluzii, deci pricina nu se amână pentru un motiv care să implice imposibilitatea unor dezbateri contradictorii. Înalta Curte nu poate, însă, efectua un control judiciar eficient, astfel cum pretind recurenții, în absența unor considerente ale instanței de apel prin care să fie analizată în cadrul apelului aplicarea în cauză a dispozițiilor incidente ale art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța fondului. Prin hotărârea recurată nu s-a răspuns criticilor formulate, care nu se rezumau nicidecum doar la încălcarea dreptului de apărare analizată, rațiunile respingerii acestui motiv de apel neputând fi regăsite în cuprinsul considerentelor. Înalta Curte mai reține și că prin cererea de apel a fost indicată o altă încheiere din 12 octombrie 2020, ca obiect al căii de atac și reper al modului defectuos în care prima instanță a dezlegat aspectul invocării, în limitele legale, a excepției necompetenței materiale, în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Deși limitele procesului în calea de atac sunt determinate prin cererea de apel și apărările părților, instanța având de soluționat o cerere de apel redactată confuz, avea obligația de a lămuri în mod corespunzător aspectele esențiale privind obiectul căii de atac, în privința încheierii premergătoare apelate, precum și privind stabilirea limitelor învestirii prin criticile formulate, în sensul determinării sensului exact al acestora. Instanța de apel s-a considerat în mod corect învestită cu analiza legalității soluției de respingere ca tardivă a excepției necompetenței materiale dispuse prin încheierea tribunalului din 18 ianuarie 2021 și nu prin încheierea din 12 octombrie 2020, la care, de altfel, nu se face nicio referire prin considerentele hotărârii recurate. Înalta Curte formulează, însă, observația că încheierea din 18 ianuarie 2021 nu este menționată și în dispozitivul hotărârii recurate, deși între considerente și dispozitiv trebuie să existe o deplină concordanță sub aspectul rezolvărilor date cererilor formulate și cu privire la obiectul căii de atac. Recurenții invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind situația în care instanța nu a fost alcătuită cu respectarea normelor legale. Astfel, se susține nelegalitatea hotărârii recurate prin care nu s-a reținut alcătuirea greșită a primei instanțe, deși la judecată a participat un judecător incompatibil absolut, ceea ce atrăgea incidența art. 480 alin. (6) C. proc. civ. privind soluționarea căii de atac. Înalta Curte reține că, în ce privește incompatibilitatea absolută prevăzută de art. 41 C. proc. civ., aceasta poate fi valorificată în recurs, potrivit 488 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acesteia, ipoteză care se regăsește în cauză. Înalta Curte reține că, deși în virtutea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., instanța de apel era ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele căii de atac, aceasta a apreciat în mod greșit că se refereau exclusiv la nelegalitatea încheierii prin care s-a respins declarația de abținere formulată de judecătorul fondului, soluție pronunțată, de altfel, de un alt complet. Prin cererea de apel potrivit art. 476 alin. (3) C. proc. civ., pârâții au invocat nulitatea hotărârii de primă instanță pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune soluționarea cauzei de către o instanță imparțială. Imparțialitatea judecătorului implică absența oricărei păreri preconcepute cu privire la aspectele deduse judecății, în litigiul dintre părți, cu care este sesizat spre soluționare. Instanța de apel a fost învestită, prin cererea de apel, într-un mod lipsit de echivoc, să cenzureze atât încheierea din 15 martie 2021, prin care au fost soluționate excepțiile ridicate de părți, cât și sentința și să procedeze la remedierea încălcării acestei garanții procedurale fundamentale, întrucât au fost pronunțate de un judecător aflat în situație de incompatibilitate. Înalta Curte constată că, stabilind greșit limitele învestirii, instanța de apel a omis criticile prin care apelanții au dedus judecății, pe de o parte faptul că prin compunerea instanței fondului în al doilea ciclu procesual, după pronunțarea primei sentințe, nu s-au oferit suficiente garanții, pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitate și, pe de altă parte, modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive prin încheierea din 15 martie 2021 (pronunțată după respingerea declarației de abținere la 26 octombrie 2020), prin care s-a demonstrat prejudecata personală în cauză. Instanței de apel îi revenea sarcina de a analiza actele dosarului, pentru a se verifica dacă prima instanță a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, respectiv dacă judecătorul fondului se afla în una dintre ipotezele prevăzute de lege care îl opreau să facă parte din complet, în raport cu criticile formulate prin cererea de apel, cărora trebuia să le dea calificarea juridică corespunzătoare. Evaluarea incompatibilității trebuie să excludă orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorului, așa cum este văzută de un observator obiectiv, cum se reține prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 24/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 144 din 11 februarie 2021. Înalta Curte formulează observația că prin considerentele alocate încheierii din 15 martie 2021, prin care tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că "opinia primei instanțe a fost deja exprimată în încheierea apelată și în sentința pronunțată în primul ciclu procesual". Instanța de apel a confirmat, astfel, susținerile pârâților-apelanți că judecătorul fondului s-a aflat în situația de a reevalua indirect o chestiune de fond asupra căreia și-a exprimat punctul de vedere prin propria hotărâre pronunțată în aceeași cauză. Cu toate acestea, instanța de apel nu și-a continuat analiza asupra motivului de apel referitor la încălcarea principiului imparțialității și incidența unuia dintre cazurile de incompatibilitate, pentru a se putea da efect acestor constatări, prin soluția pronunțată asupra căii de atac, singurele considerente dedicate motivului de apel cuprinzând concluzia inadmisibilității atacării cu apel a încheierii de respingere a declarației de abținere. Recurenții susțin și că instanța de apel nu a dat calificarea juridică exactă motivului de apel, care se referea la incidența incompatibilității absolute a judecătorului fondului după trimiterea spre rejudecare. Înalta Curte reține că faptele și actele deduse judecății trebuie să primească din partea instanței sesizate calificarea, atunci când nu li se conferă încadrarea în drept de către părți, operațiune subsumată disponibilității procesuale. În măsura în care formulările din cuprinsul cererii de apel ar fi fost apreciate ca neclare, instanței de apel îi revenea obligația, în baza rolului activ, de a cere să se facă precizările necesare în legătură cu temeiurile juridice, în vederea identificării corecte a motivelor de drept care determinau cadrul procesual al judecății. Prin alin. (1) al art. 22 din C. proc. civ. se stabilește în sarcina instanței de judecată obligația de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecății. Nici din conținutul cererii de apel, prin care se susține încălcarea principiului imparțialității de către judecătorul fondului după trimiterea spre rejudecare și nici din concluziile formulate nu rezultă că apelanții ar fi limitat cadrul judecății instanței de apel la incidența cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ., analizate prin încheierea din 26 octombrie 2020, care, de altfel, a fost atacată separat cu apel. Dimpotrivă, în cuprinsul cererii de apel se face trimitere la jurisprudența relevantă în cauză și sunt reproduse în extenso, în argumentarea nesocotirii principiului imparțialității de către prima instanță, considerentele unei hotărâri pronunțate de curtea de apel prin care s-a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 24 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. privind incompatibilitatea absolută, dispoziții ce se regăsesc în art. 41 alin. (1) din actualul C. proc. civ. Art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma incidentă cauzei, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, prevede că judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza, nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea spre rejudecare. Art. 41 alin. (1) C. proc. civ. are la bază o prezumție absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului aflat în situațiile expres menționate în cuprinsul textului de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăți a instanței și protejarea încrederii în justiție, prezumție care funcționează asupra părților din proces, inclusiv reclamanta și care poate fi invocată de orice parte din proces, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., neregularitatea fiind de natură să atragă nulitatea necondiționată de vătămare a hotărârii pronunțate, potrivit art. 176 pct. 4 C. proc. civ. Pârâții au susținut, prin cererea de apel, că judecătorul fondului s-a pronunțat prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii asupra elementelor raportului juridic dedus judecății, în legătură cu titularii obligațiilor corelative pretinsului drept subiectiv de reparație al reclamantei, analiza efectuată prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual nefiind limitată doar la cadrul procesual pasiv trasat inițial, înainte de modificările aduse cererii de chemare în judecată. Casarea hotărârii primei instanțe de către instanța supremă, pentru cazul de nulitate legat de greșita respingere ca tardivă a modificării acțiunii, a condus la reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni în legătură cu care judecătorul fondului se pronunțase și în ciclul procesual anterior, privind una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile formulate de reclamantă, respectiv subiectele raportului juridic litigios dedus judecății prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte reține că jurisprudența a interpretat dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, sintagma "soluționarea cauzei" trebuie înțeleasă în sensul că judecătorul fie s-a pronunțat asupra fondului raportului litigios, fie a admis o excepție de fond, cum este și excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin urmare, sunt întemeiate susținerile recurenților că instanța de apel nu a procedat la decelarea și calificarea corespunzătoare a conținutului criticilor formulate de părți prin cererea de apel care se refereau la incidența unui caz de incompatibilitate absolută. Instanța care a pronunțat încheierea apelată din data de 26 octombrie 2020, de respingere a declarației de abținere, nu a fost învestită și nu s-a pronunțat decât asupra cazurilor de incompatibilitate relativă prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., nu și asupra incidenței incompatibilității absolute a judecătorului fondului. Această soluție, într-adevăr, nu este supusă controlului judiciar, în considerarea dispozițiilor art. 53 alin. (2) C. proc. civ., sens în care urmează a fi menținută soluția de inadmisibilitate a căii de atac pronunțată prin hotărârea recurată. Înalta Curte reține că întrucât judecătorul aflat în situația de incompatibilitate nu poate participa la judecată, independent de faptul că nu s-a abținut ori nu a fost recuzat pentru motivul prevăzut la art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum prevăd dispozițiile art. 45 C. proc. civ., cazul de incompatibilitate absolută, de ordine publică, putea fi invocat în orice stare a pricinii, deci și direct în calea de atac a pârâților. În continuarea criticilor expuse anterior, în cadrul motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții mai arată că, sesizat în al doilea ciclu procesual cu soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, judecătorul fondului a motivat respingerea acesteia exclusiv prin trimiterea formală la considerentele primei sale sentințe, pronunțate în cadrul aceluiași proces, considerente validate în mod greșit de instanța de apel. Înalta Curte reține că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum este impusă de exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune cu necesitate motivarea măsurii de înlăturare a excepțiilor invocate în combaterea pretențiilor cu care a fost învestit prin acțiune, prin analiza argumentelor și apărărilor formulate, în cadrul procesului, de părțile în litigiu. Asigurarea garanției dreptului la un proces echitabil la care se referă art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului presupune o analiză de către judecătorul cauzei a susținerilor părților formulate prin intermediul căilor de atac și nu reproducerea integrală a hotărârilor anterioare ori preluarea necenzurată a conținutului tuturor actelor procesuale depuse de părți. Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că "noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt, fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel, să fi examinat, totuși, în mod real chestiunile esențiale supuse atenției și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior" (hotărârea Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Motivarea soluției exclusiv prin trimiterea la considerentele sentinței pronunțate într-un cadru procesual anterior, din care nu făceau parte pârâții, cu concluzia că argumentele acestora nu au fost analizate și fără nicio referire la societatea pârâtă introdusă în cauză prin modificarea acțiunii ce în acest context procesual nu putea fi asimilată unei simple omisiuni, în sensul art. 442 C. proc. civ., reprezintă o nesocotire a obligațiilor de examinare și de formulare a unui răspuns argumentat al instanței, constituind o încălcare flagrantă a cerințelor legale privind motivarea hotărârii judecătorești. De asemenea, recurenții susțin că admiterea acțiunii s-ar fi întemeiat pe probe validate în mod greșit de instanțele fondului. Acest motiv de recurs va fi analizat exclusiv în legătură cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., privind efectele primei decizii de casare și regulile de procedură aplicabile după trimiterea spre rejudecare. Înalta Curte reține că după casarea atât a hotărârii recurate, cât și a hotărârii primei instanțe, a urmat o altă judecată constând în rejudecarea pricinii în fond, supusă regulilor aplicabile judecății în fond, în primă instanță. Judecata în fond după casare era ținută de limitele casării, în temeiul art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de rejudecare fiind obligată să țină seama și de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. În speță, hotărârea primei instanțe a fost casată pentru nerespectarea regulilor de procedură, art. 501 alin. (2) C. proc. civ. statuând că judecata reîncepe de la actul de procedură anulat, ca atare nefiind cazul refacerii actelor de procedură anterioare actului anulat. Cu toate acestea, starea de fapt a procesului urmând a fi stabilită de către instanța de fond la care a fost trimisă cauza spre rejudecare, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. incidente stabilesc că, în cazul rejudecării după casare, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, potrivit regulilor aplicabile la judecata în primă instanță ori după caz la judecata în apel, care trebuie să acționeze ca instanță de fond și să încuviințeze administrarea probelor cerute de părți care sunt legale, pertinente și concludente. În contextul procesual schimbat al cauzei, în al doilea ciclu procesual, după casarea dispusă de instanța supremă și reluarea judecății în contradictoriu cu pârâții, instanța era ținută de respectarea principiului care guvernează procesul prevăzut de art. 22 C. proc. civ., revenindu-i rolul de a pune în dezbaterea contradictorie a părților posibilitatea de a formula obiecțiuni în legătură cu forța probantă a rapoartelor de expertiză administrate în etapa procesuală anterioară. Prin decizia de casare s-a dispus continuarea procesului doar în limitele cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, pârâții (recurenții în cauză) beneficiau de toate drepturile și garanțiile prevăzute de lege în legătură cu exercitarea dreptului de apărare și de respectare a principiilor procesuale care formează conținutul dreptului la un proces echitabil, ce includ dreptul de a contesta, în condițiile legii, mijloacele de probă de care înțelege să se folosească partea adversă. Înalta Curte reține că, deși instanța de apel concluzionează, după o motivare sumară, că nu a fost încălcat dreptul de apărare al pârâților în ce privește administrarea probelor la prima instanță, învestită fiind cu motivul legat de inadmisibilitatea probelor nu îl analizează, în sensul de a se pronunța dacă rapoartele de expertiză administrate într-un cadru procesual din care pârâții nu au făcut parte aveau forță probantă și nici dacă impedimentul legal invocat de apelanți era sau nu de natură să conducă la vreun fine de neprimire, analiza instanței de apel fiind incompletă. Înalta Curte reține că, de altfel, probele administrate la prima instanță, pe care s-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii reclamantei, deci câștigate cauzei și contestate prin cererea de apel, nu se puteau înscrie în categoria probelor "noi", astfel încât, în conformitate cu regula specială instituită prin dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., subsecvent, instanța de apel era învestită să se pronunțe asupra refacerii ori completării acestora, în măsura în care erau necesare pentru soluționarea cauzei. Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 iunie 2005, H. împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 8 mai 2006), "dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt, într-adevăr, auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile convenției impunând instanțelor naționale obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților, pentru a le aprecia pertinente". Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială. Astfel, sunt fondate criticile recurenților, analiza motivului de apel impunându-se cu necesitate, întrucât pronunțarea asupra criticilor de netemeinicie din cuprinsul căii de atac devolutive presupunea o cenzurare a hotărârii primei instanțe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor administrate în dosar. Pentru considerentele expuse, nemaifiind utilă analiza celorlalte motive de recurs, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâte, va casa decizia atacată în parte și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, fiind menținută soluția privind respingerea ca inadmisibil a apelului împotriva încheierii din 26 octombrie 2020. De asemenea, instanța de apel urmează a avea în vedere în rejudecare dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cererile formulate privind acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ. care, urmare a soluției pronunțate, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.