ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 349/2023

HOTĂRÂRE

16.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 349/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la soluționarea cererii de plată transmisă pârâtului la data de 22.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, și în subsidiar, ca neîntemeiată.

Analizând excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu Curtea a admis-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021): "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Deși în speță nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, finalitatea urmărită fiind aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată.

Fiind o cerere evaluabilă, sub 200.000 de RON, competența materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Pentru aceste considerente, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 06.10.2022.

La termenul de judecată de la data de 29.11.2022 instanța a invocat din oficiu exceptia necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 Bucuresti, pe care a admis-o pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la solutionarea cererii de plată transmise la FGA în data de 22.10.2021 arătând că FGA nu a solutionat cererea, respectiv nu a procedat la plata acesteia, nici nu a emis decizie prin care să refuze plata, fiind îndeplinite conditiile legale pentru a se afla în situatia nesolutionării în termenul legal a unei cereri, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, respectiv cum așa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și III alin. (1), prevede că:, (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Instanța nu poate aplica însă prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare. În cauză această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de FGA prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ. Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 130 și art. 131 din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și, raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134-135 C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauză, conflictul negativ de competență a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 și urm. din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluționarea cererii de plată transmise la FGA, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deși reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acțiuni având în vedere existența unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situații.

Așadar pentru stabilirea naturii acțiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanța dreptului din care derivă litigiul dedus judecății.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, în situația insolvenței asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, fondul preluând obligația de plată a indemnizațiilor de asigurare.

O astfel de competență atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraților nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligației de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menținându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluționarea litigiului de către instanțele de contencios administrativ chiar și în condițiile în care acțiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menționat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea stabilită în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.