ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 5 mai 2022, pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea la soluționarea cererii de plată, transmise la 22 octombrie 2021, cu plata cheltuielilor de judecată.

2.1 Prin sentința civilă nr. 1507 din 12 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării pricinii în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

A stabilit că, în speță, competența materială de soluționare a cererii este reglementată de dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, 5 mai 2022, respectiv așa cum au fost modificate prin intrarea în vigoare, la 24 septembrie 2021, a O.U.G. nr. 102/2021, art. I pct. 23 și III alin. (1), dispoziții care prevăd următoarele: "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

A constatat că, deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G nr. 102/2021 fac referire la competența de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate, iar în cauză cererea de plată nu a fost soluționată de către Fondul de Garantare a Asiguraților, acestea se aplică și cauzelor având ca obiect obligație de a face, prin care se solicită obligarea Fondului să soluționeze cererea de plată. Este evident că legiuitorul, prin dispozițiile legale evocate, a atribuit raportului juridic o natură civilă, iar competența revine în cauză (prin raportare și la valoarea obiectului) Judecătoriei sectorului 2 București, în temeiul acestor prevederi.

2.2 Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 14313 din 8 noiembrie 2022 a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamantă, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

La pronunțarea soluției a avut în vedere temeiul juridic invocat de reclamantă, în special dispoziții din Legea nr. 554/2004, anume art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) și faptul că s-a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ." Așadar, reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată.

A reținut că reclamanta a intentat o acțiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, sens în care cauza cererii, prin care se înțelege situația de fapt calificată juridic sau, într-o altă exprimare, fundamentul pretenției deduse judecății, nu comportă discuții.

În aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a constatat că pârâtul este o autoritate publică centrală, care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, ceea ce duce la concluzia că litigiul aparține sferei contenciosului administrativ. Astfel, este fără absolut nicio urmă de îndoială că pârâtul este persoană juridică de drept public, fiind integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, textul de lege invocat de prima instanță, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță. Aplicarea prin analogie a textului legal la prezenta cerere de chemare în judecată, care nu are drept obiect "contestație decizie F.G.A.", ci "obligare emitere act administrativ", nu are suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii, s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată transmise la 22 octombrie 2021.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamantă la Fondul de Garantare a Asiguraților, " (1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.(5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamantei se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de aceasta în scopul obținerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la B. S.A., aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, alin. (5)

1

stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanta se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia, nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației, sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată, trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi - autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., judecătoria judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria sectorului 2 București.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reține că Judecătoria sectorului 2 București este competentă să soluționeze cauza, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.