ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4110/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 9 martie 2001 pe rolul Tribunalului București,

reclamantul G.S. a chemat în judecată, în temeiul art. 504 C. proc. pen.,

coroborat cu art. 998 C. civ., Statul Român, solicitând despăgubiri materiale

și morale în cuantum de 1.270.000.000 lei pentru arestare și condamnare pe

nedrept.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că în urma unei erori judiciare a fost arestat și condamnat la 1 an și 6

luni închisoare pentru tentativa la infracțiunea de furt calificat, ulterior,

în judecarea unei cereri de revizuire stabilindu-se că fapta imputată fusese

săvârșită de o altă persoană, care îi sustrăsese actul de identitate.

În urma administrării probei cu înscrisuri și

declarații ale martorilor, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 951/7 decembrie 2001 a admis

în parte acțiunea, și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 58 milioane lei cu titlul de despăgubiri materiale și

50 milioane lei cu titlu de daune morale, precum și la cheltuieli de judecată.

A constatat instanța că sunt întrunite cerințele

art. 504 C. proc. pen., reclamantul fiind condamnat și arestat pe nedrept,

despăgubirile solicitate fiind numai în parte dovedite prin probele

administrate.

Împotriva sentinței de fond au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. Apelurile au fost admise prin decizia civilă

nr.280/12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, care a schimbat în tot sentința și pe fond a respins acțiunea,

respingând în același timp apelul declarat de reclamant.

A reținut instanța de apel că în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora nu are

dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al

judecății, cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să

stânjenească aflarea adevărului.

Or, a conchis instanța de apel, reclamantul nu a

făcut toate demersurile necesare în procesul penal pentru a asigura

desfășurarea expertizei criminalistice grafologice care ar fi permis aflarea

adevărului încă în acea fază procesuală, iar nu doar ulterior, cu ocazia

judecării revizuirii hotărârii penale.

Reclamantul a atacat cu recurs decizia instanței

de apel, susținând că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7,  8,  9 și 10

C. proc. civ.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în

combaterea recursului.

Curtea constată că recursul este

fondat, urmând a fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate și a

păstrării hotărârii instanței de fond, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 504 din C. proc. pen.

în forma de la data investirii instanței situat în capitolul intitulat

„Repararea pagubei în cazul condamnării   sau   al   luării   unei   măsuri

preventive  pe  nedrept”,  orice

persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori acea

faptă nu există.

Iar potrivit art. 48 alin. (3) teza I din

Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare.

Astfel cum s-a decis în contenciosul

constituțional prin decizia nr. 45/1998, principiul responsabilității statului

față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în

procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind

inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate

de aceasta.

În speță, din examinarea dosarelor penale

atașate, rezultă fără dubiu că reclamantul a fost victima unei erori judiciare,

fiind cercetat, judecat și condamnat pentru o faptă pe care nu a comisese,

astfel cum s-a stabilit ulterior în calea extraordinară de atac a revizuirii.

Prezumția sa de nevinovăție a fost grav încălcată prin modul de desfășurare a

anchetei penale și a procesului penal în faza de judecată, care s-a soldat cu condamnarea

sa la 1 an și 6 luni închisoare, deși pe tot parcursul procesului s-a apărat,

arătând că actul său de identitate fusese sustras, astfel explicându-se găsirea

sa asupra adevăratului făptuitor, surprins în flagrant delict.

Pornind de la împrejurarea că reclamantul nu a

depus suficiente scripte de comparație în vederea efectuării expertizei

criminalistice a scrisului, instanța de apel a considerat că în speță ar fi

aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. (în forma anterioară

modificării prin Legea nr. 281/2003).

Această statuare a fost dată cu aplicarea

greșită a legii. Textul invocat, stabilind excepția de la regula reparării

prejudiciului cauzat prin erori judiciare, trebuia să fie interpretat strict și

restrictiv. Astfel, el excludea de la dreptul la repararea pagubei numai

persoana care cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să

stânjenească aflarea adevărului.

Or, reclamantul, inculpat pentru o faptă pe care

nu o săvârșise, și-a susținut în permanență nevinovăția, solicitând audierea

unor martori care au atestat că întreaga săptămână lucrase în schimbul de

noapte, astfel că era imposibil să fi săvârșit tentativa de furt din autoturism

de care a fost acuzat. Chiar proprietarul autoturismului, care l-a văzut pe

făptuitorul surprins în flagrant a menționat în fața instanței penale că este

vorba despre o altă persoană. Cu toate acestea, reclamantul din cauza de față a

fost condamnat, susținându-se că hotărâtoare a fost lipsa depunerii de către

acesta a unor suficiente probe de scris.

Acest fapt nu putea, în nici un caz

să constituie intenție sau culpă gravă în împiedicarea aflării adevărului, în

sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Ca atare, văzând că este întemeiat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului se va

admite, cu consecința modificării deciziei pronunțate în apel, în sensul că se

vor respinge apelurile declarate de Parchet și de Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței civile nr. 951/2001 a Tribunalului București.

Constatând că printr-o echilibrată și atentă

apreciere a probelor instanța de fond a admis în parte acțiunea, această

hotărâre va fi păstrată integral în urma modificării doar în parte a deciziei

recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul G.C.S. împotriva deciziei nr. 280 din 12 iunie

2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Modifică decizia în sensul că respinge apelurile

declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile

nr. 951 din 7 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și

de contencios administrativ.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2003.