ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 163/2023

HOTĂRÂRE

31.01.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 163/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.07.2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secția Civilă, sub nr. x/2021, reclamant A. S.R.L. reprezentată prin administrator B. a chemat în judecată pe pârâții C., D. S.R.L., E. S.R.L., F., G., H., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desființarea înscrisului, în calitate de instumenta civilis, reprezentat de Contractul de garanție imobiliară nr. 39/4 din data de 13.02.2007 autentificat sub nr. x/13.02.2007 de către I., în calitate de notar public, acesta fiind fals prin falsificarea semnăturii numitului B. și, pe cale de consecință, să dispună anularea acestui act juridic, în calitate de negotium.

În drept, au fost indicate prevederile art. 308 și art. 304 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 257 din 02.02.2022, Tribunalul Prahova, secția Civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare de pârâta H., și a respins acțiunea reclamantei A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva încheierii din data de 26.01.2022 și a sentinței civile nr. 257 din data de 02.02.2022, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția Civilă, în dosarul nr. x/2021, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea încheierii și a hotărârii atacate, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, urmând ca această instanță să desființeze înscrisul, respectiv Contractul de garanție imobiliară nr. 39/4 din data de 13.02.2007 autentificat sub nr. x/13.02.2007 de către I., în calitate de notar public, ca fiind fals prin falsificarea semnăturii administratorului reclamantei, B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă la 19.04.2022 sub același număr de dosar.

Prin încheierea pronunțată în ședinta publică în data de 14.09.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, excepție pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea secției a II-a Civile a Curții de Apel Ploiești.

În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale procesuale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției, astfel că toți profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic, sunt supuși regulilor de drept civil, și nu unor reguli speciale.

După ce a definit competența materială procesuală, instanța a arătat că prin art. 230 lit. l) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, s-a abrogat Codul Comercial, act normativ care consacra faptele de comerț, criteriul în raport de care se realiza departajarea de competență între instanța comercială și cea civilă, precum și faptul că începând cu data intrării în vigoare a Noului C. civ., 01.10.2011, competența de soluționare a cauzelor al căror obiect este evaluabil în bani, se raportează exclusiv la criteriul valoric, care este prevăzut cu caracter unitar indiferent de caracterul ori de calitatea persoanelor între care se poartă litigiul.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.

Instanța a reținut că prin Decizia nr. 18/17.10.2016 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, a stabilit următoarele: "Competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare.", în considerentele deciziei precizându-se totodată că toți profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfășoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăți, companii naționale, asociații, fundații, societăți agricole, liber-profesioniști ori societăți profesioniste), sunt supuși regulilor de drept civil, și nu unor reguli speciale.

Analizând cauza în funcție de natura și obiectul acesteia, prin raportare la Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța a constatat că aceasta nu are natura civilă, ci este un litigiu între profesioniști, cauza privind atât persoane fizice, cât și persoane juridice, iar în ceea ce privește obiectul acțiunii, acesta vizează protecția unei situații juridice pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie și se concretizează în anularea unui contract de garanție imobiliară încheiat între A. S.R.L. Ploiești și D. S.R.L. Ploiești, în favoarea J..

Având în vedere concepția Noului C. civ., care în art. 3 prevede că se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil, instanța a arătat că litigiul cu care a fost învestită este un litigiu civil între profesioniști, deoarece deduce judecății raporturile dintre A. S.R.L. care, în calitatea sa de garant ipotecar, a garantat creanța constatată prin contractul de credit nr. x/20.02.2006 încheiat cu J. cu un imobil teren plus construcții, debitor fiind D. S.R.L.

Prin urmare, a concluzionat că în cauză cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. este de competența materială procesuală a secției a II-a Civile a Curții de Apel Ploiești, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei secții.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Curții de Apel Ploiești la 23.09.2022, sub numărul de dosar x/2021

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2022, Curtea, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a Civile, asupra căreia a rămas ulterior în pronunțare.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a Civilă a admis excepția de necompetență materială procesuală a secției a II-a Civile, și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A. S.R.L., în favoarea secției I Civile.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de conflict a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ. și ale art. 129 C. proc. civ. rezultă că momentul invocării necompetenței de ordine publică este primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă pricina este de competența unei instanțe de alt grad, sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat.

De asemenea, a reținut că normele de competență absolută sunt obligatorii atât pentru părți, cât și pentru instanță, părțile neputând deroga pe cale convențională de la acestea, încălcarea acestora putând fi invocată de oricare dintre părți, chiar și de către reclamantul care a sesizat instanța necompetentă, de procuror sau de instanță din oficiu.

Instanța, în pronunțarea hotărârii, a avut în vedere și Decizia nr. 31 din 11.11.2019 pronunțată în recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit aceleiași decizii, dacă excepția de necompetentă nu a fost invocată în condițiile menționate, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau 3 din C. proc. civ.

Totodată, a arătat că, întrucât Tribunalul Prahova, la primul termen de judecată, respectiv la data de 24.11.2021 la care părțile au fost legal citate, în fața primei instanțe, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ. a procedat, din oficiu, la verificarea și stabilirea competenței în soluționarea pricinii și a constatat că este competent general, material și teritorial să judece pricina, invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei de către secția I Civilă a Curții de Apel Ploiești ulterior acestui moment procesual nu mai era posibilă întrucât a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

În consecință, întrucât excepția de necompetentă nu a fost invocată în condițiile menționate, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la data de 28.11.2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două secții specializate ale aceleiași instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (1) și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea secției I Civile din cadrul Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, aceste prevederi legale desemnând și existența unui conflict negativ de competență în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești în considerarea prevederilor art. 136 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două secții specializate ale Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și secția a II-a Civilă, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între secțiile sesizate fiind reciproce și cel puțin una dintre acestea este competentă să soluționeze cauza.

Niciuna dintre secțiile aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material procesual, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. necompetența este de ordine publică "în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat."

Înalta Curte reține, prin raportare la dispozițiile legale mai sus evocate și ținând seama de considerentele Deciziei nr. 17/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, că noțiunii de competență materială procesuală i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale.

Înalta Curte reține, așadar, că noțiunea de competență materială include și competența specializată, situație în care aceasta din urmă se supune regimului competenței materiale, atât sub aspectul caracterului de ordine publică al normei, cât și al dreptului invocării din oficiu a excepției de necompetență specializată, în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Totodată, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

În cauză, în fața Tribunalului Prahova – secția I Civilă, la primul termen de judecată din 24.11.2021, niciuna dintre părți nu a invocat necompetența materială procesuală a secției, sens în care prima instanță a reținut, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ. că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, arătând în partea introductivă a sentinței civile nr. 257 din 02.02.2022, că pe rol se află judecarea cauzei în materie Civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată așadar că neinvocarea excepției necompetenței materiale procesuale în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ. în fața Tribunalului Prahova are drept consecință consolidarea competenței instanței inițial învestite.

Prin urmare, excepția necompetenței nu mai putea fi invocată din oficiu de către Curtea de Apel Ploiești – secția I Civilă în calea de atac a apelului, aceasta fiind stabilită în mod definitiv de către prima instanță, care a soluționat litigiul în complet specializat în materie civilă.

Totodată, se constată că, prin Decizia nr. 18/17.10.2016 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut, în paragraful 164, că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în speță, secția I civilă rămâne competentă să soluționeze cauza ce i-a fost repartizată, nefiind îndeplinite condițiile pentru declinarea competenței către secția a II-a Civilă a Curții de Apel Ploiești.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești – secția I Civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.