ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2020, la data de 23 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamantul Județul Satu Mare - Consiliul Județean Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 24.351,28 RON, reprezentând tarif pentru ocuparea drumului județean aferent perioadei 2014 – 2019, la plata sumei de 2423,89 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 1 august 2020 și în continuare, până la data achitării efective a debitului principal, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare (0,02% pe zi de întârziere), calculată începând cu data de 1 ianuarie 2015 și până la data plății debitului principal.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat, în principal, nulitatea absolută a contractului de utilizare a zonei drumului județean nr. x din 1 septembrie 2014 și, în subsidiar, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 32 din 16 martie 2021, Tribunalul Satu-Mare a respins apărarea vizând constatarea nulității absolute a contractului de utilizare a zonei drumului județean și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 24.351,21 RON, reprezentând tarif pentru ocuparea drumului județean, pentru perioada 2014 – 2019 și în continuare, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2423,89 RON, aferente debitului principal și calculate până la data de 1 august 2020, precum și în continuare, până la achitarea debitului principal și la plata dobânzii legale penalizatoare de 0,02% pe zi de întârziere, de la data de 1 ianuarie 2015 și până la plata integrală a debitului principal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta A. S.R.L., înregistrat la data de 23 decembrie 2021 pe rolul Curții de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 150 din 26 mai 2022, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat sentința nr. 32 din 16 martie 2021, în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 22 octombrie 2017.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului tarif pentru utilizarea drumului județean D.J. 193C, aferent perioadei 22 octombrie 2017 – 28 octombrie 2019, precum și penalități de întârziere aferente acestei sume, calculate potrivit art. 4.3 din contractul nr. x din 1 septembrie 2014.

A respins pretențiile solicitate de reclamantă pentru perioada ulterioară datei de 28 octombrie 2019.

Împotriva deciziei nr. 150 din 26 mai 2022, în termen legal au declarat recurs atât reclamantul Județul Satu Mare - Consiliul Județean Satu Mare, cât și pârâta A. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 5 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

Reclamantul-recurent a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în ce privește soluția de respingere a unei părți din pretenții, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o analiză sumară a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fără a verifica incidența normelor speciale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Astfel, tariful de utilizare a zonei drumului județean nu este rezultatul acordului de voință al părților contractante, ci a fost instituit prin prevederile art. 47 alin. (4) și (7) lit. b) din O.G. nr. 43/1997, în forma în vigoare la data perfectării contractului și prin Anexa nr. 6 la Ordinul Departamentului pentru Infrastructură și Investiții Străine nr. 290/2013, precum și prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În aplicarea acestor prevederi legale a fost adoptată Hotărârea nr. 16/2014 a Consiliului Județean Satu-Mare nr. 16/2014 privind aprobarea tarifelor pentru ocuparea zonei drumurilor de interes județean și a excepțiilor de la plata acestora pe anul 2014.

A mai arătat recurentul-reclamant că tariful care face obiectul contractului reprezintă o taxă specială pe care consiliul județean o poate adopta, în temeiul art. 27 și art. 30 din Legea nr. 273/2006 coroborate cu art. 248 lit. h) și art. 282 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în vigoare la momentul adoptării hotărârii).

Totodată, conținutul contractului de utilizare a zonei drumului județean este complet predeterminat prin acte ale autorităților publice locale, tarifele încasate nu au semnificație juridică a unui preț comercial, ci au fost stabilite, unilateral, de către autoritatea publică, în exercitarea obligației legale instituite prin art. 46 alin. (9) din O.G. nr. 43/1997, sumele încasate au o destinație legală precisă, prevăzută de art. 47 alin. (4) din același act normativ.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că sumele pretinse prin acțiune reprezintă creanțe fiscale.

Ca atare, în mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 2517 C. civ., ce instituie termenul de prescripție, de 3 ani, de vreme ce erau incidente dispozițiile art. 110 din Legea nr. 207/2015, ce reglementează un termen de prescripție special, respectiv de 5 ani.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel, care a statuat că reclamanta nu justifică niciun temei pentru perceperea tarifului ulterior datei de 28 octombrie 2019, data modificării prevederilor articolului 46 alin. (9) teza a II-a din O.G. nr. 43/1997 prin Legea nr. 189/2019. Prin această modificare a textului de lege s-a stipulat că persoanele fizice și juridice care utilizează zona drumului public exclusiv pentru acces la proprietăți nu sunt obligați la plata tarifelor pentru utilizare și acces.

Recurentul-reclamant a susținut că s-a conformat acestei modificări legislative, adoptând în acest sens Hotărârea nr. 138/2020, unde, în Anexa nr. 9A pct. II a stipulat această excepție de la plata tarifului pentru ocuparea zonei drumurilor județene. Însă apreciază că această excepție este aplicabilă doar contractelor încheiate ulterior modificării legii, nu și celor anterioare.

Procedând în sens contrar, apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 6 alin. (2), (5) și (6) C. civ., din care rezultă că, în privința contractelor, sunt exclusiv aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data încheierii lor.

În consecință, pârâta este obligată, în opinia recurentului, să plătească tariful în discuție și ulterior modificării legislative, pe întreaga durată a rămânerii în vigoare a contractului perfectat de părți. Prin limitarea perioadei pentru care pârâta datorează tariful de utilizare a drumului, apreciază că instanța a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., intervenind nepermis în acordul de voință al părților.

În consecință, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului principal, întrucât hotărârea instanței de apel este legală, atât sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și sub aspectul limitării obligării la plata tarifului până la data modificării legii care l-a instituit.

Pe calea recursului incident, pârâta a solicitat să se constate ca hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că a uzat de prevederile art. 9 pct. 10 din contract, potrivit cărora contractul de utilizare a zonei drumului putea fi reziliat la cererea utilizatorului notificând în acest sens administratorul drumului în două rânduri. La cea de a doua notificare de denunțare a convenției reclamantul nu a formulat opoziție.

A mai susținut că notificările de care se prevalează reclamantul nu au fost recepționate de către societatea pârâtă, precum și faptul că nu poate fi obligat la plata unor debite nedovedite. Apreciază că reclamantul avea obligația de a dovedi pretențiile cu înscrisuri contabile (bilanțuri, balanțe, fișe de cont, etc.).

Pasivitatea manifestată de instituția publică o perioadă extrem de lungă și nedovedirea sumelor solicitate cu documente contabile o îndreptățesc, prin urmare, pe pârâta-recurentă să solicite admiterea prezentei căi de atac și, în consecință, respingerea în integralitate a acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată în raport de recursul incident, reclamantul a invocat excepția nulității recursului, întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În drept, a invocat dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În ce privește excepția nulității recursului incident, declarat de pârâta A. S.R.L., constată că este întemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă și extraordinară, deoarece nu se poate exercita decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin intermediul recursului se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Acest rol al recursului rezultă în mod explicit din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cadrul acestei căi de atac se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, aceasta trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare".

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Sancțiunea nemotivării recursului, așa cum rezultă din prevederile art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii pronunțate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația cu titlu general că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

În consecință, deși recurenta-pârâtă a invocat, în mod formal, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța reține că din dezvoltarea criticilor nu rezultă care sunt normele de drept material pretins încălcate sau greșit aplicate. Prin cererea de recurs, partea s-a limitat la a relua susținerile formulate în fazele procesuale anterioare, potrivit cărora contractul încheiat de părți ar fi fost reziliat unilateral, prin manifestarea de voință unilaterală a pârâtei. Mai mult, deși acest mijloc de apărare al pârâtei a făcut obiectul analizei instanțelor devolutive, susținerile formulate prin intermediul căii de atac nu critică argumentele reținute de instanțe în înlăturarea lui, partea ignorând practic dezlegările jurisdicționale anterioare. Or, nu poate fi calificată drept motivare a unei căi de atac reiterarea acelorași afirmații, ce au primit anterior un răspuns specific.

Mai mult, recurentul-pârât reiterează chestiuni de fapt și aduce critici modului în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat, susținând, de exemplu, că pretențiile formulate de reclamant, constând în tarif de utilizare a drumului, nu sunt dovedite cu înscrisuri contabile. Or, acestea nu sunt motive de nelegalitate, ci critici de netemeinicie, ce excedează limitelor căii extraordinare de atac a recursului, întrucât niciunul din motivele de recurs nu permite reexaminarea situației de fapt.

Față de cele mai sus reținute, instanța, potrivit art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L.

În ce privește recursul principal, declarat de reclamant, constată că este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în greșita aplicare a termenului general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.. În opinia recurentei, erau incidente dispozițiile art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât creanța a cărei recuperare se solicită ar fi o creanță fiscală.

Este necontestat faptul că tariful pentru utilizare și acces în zona drumului județean, datorat de pârâta-intimată administratorului drumului public, respectiv recurentei, reprezintă o taxă instituită prin lege, potrivit art. 47 alin. (7) din O.G. nr. 43/1997. Corespunde realității faptul că se stabilesc prin norme specifice condițiile pentru emiterea acordului prealabil, a autorizației de amplasare și/sau acces în zona drumului public, precum și cele privind încheierea contractului pentru utilizare și acces în zona drumului public, norme aprobate prin hotărâre a consiliului județean, cu respectarea legislației în vigoare, pentru drumurile de interes județean, potrivit art. 46 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 43/1997.

Destinația sumelor încasate cu titlu de tarife pentru utilizare și acces în zona drumului public este, de asemenea, stabilită prin lege, respectiv reprezintă venituri la dispoziția administratorului, pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice (art. 47 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997, forma în vigoare la data încheierii contractului și adoptării Hotărârii Consiliului Județean nr. 16/2014, actual art. 40

1

lit. c) din O.G. nr. 43/1997, după intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2019 privind aprobarea O.G. nr. 7/2019.

Însă, așa cum corect a statuat instanța de apel, nu orice venituri proprii ale unității administrativ teritoriale reprezintă creanțe fiscale.

Contrar susținerilor recurentei, tariful ce face obiectul prezentului litigiu nu poate fi asimilat noțiunii de taxă specială, prevăzută de art. 282 din Legea nr. 571/2003 (în vigoare în anul 2014), raportat la art. 30 din Legea nr. 273/2006. Aceste taxe se pot adopta doar pentru funcționarea unor servicii publice locale, în domenii prevăzute de lege și se încasează de la persoanele fizice sau juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituția/serviciul public de interes local.

În aplicarea principiului legalității, creanțele fiscale și obligațiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt doar cele prevăzute de lege, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În condițiile inexistenței unui text de lege care să definească drept fiscală o creanță cuvenită bugetului autorității publice locale, aceasta nu poate fi calificată ca atare. Așa cum corect a statuat instanța de apel, sumele pretinse de reclamantă nu pot fi asimilate creanțelor fiscale, întrucât, în condițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, rezultă din raporturi juridice contractuale.

De altfel, potrivit art. 93 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, creanțele fiscale se stabilesc prin declarații de impunere și decizii de impunere emise de organul fiscal iar titlurile de creanță fiscală devin titluri executorii la data la care se împlinește scadența sau termenul de plată stabilit de lege (art. 226 alin. (4) din actul normativ susarătat).

Prin urmare, este evident că reclamanta a solicitat realizarea unei creanțe bugetare rezultată din raporturi juridice contractuale, în demersul său de a obține o hotărâre judecătorească care să reprezinte titlu executoriu.

Față de cele mai susarătate, reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente, reținând că reclamanta a valorificat în justiție un drept patrimonial de creanță (creanță bugetară), pentru care nu există un termen de prescripție special. Aplicând termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., în mod just a reținut că o parte din drepturile pretinse s-au stins, ca urmare a neexercitării acestora în termenul defipt de lege.

Nici criticile privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (2), (5) și (6) C. civ. de către instanța de apel, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. În esență, recurenta-reclamantă nu neagă faptul că, după modificarea și completarea O.G. nr. 43/1997 prin Legea nr. 189/2019, persoanele fizice și juridice care utilizează zona drumului public exclusiv pentru acces la proprietăți (situația pârâtei-intimate) nu mai sunt obligate la plata tarifelor. Ceea ce susține recurenta este doar faptul că, atâta vreme cât contractul de utilizare a drumului județean nr. x din 1 septembrie 2014 a fost încheiat sub imperiul legii vechi și nu a fost încă desființat, el rămâne supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în ceea ce privește efectele, executarea și încetarea sa, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ.

Instanța constată însă că, în speță, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, este vorba de un contract cu un conținut complet predeterminat legal de prevederile art. 46 alin. (9) din O.G. nr. 43/1997 raportat la art. 47 alin. (4) și alin. (7) lit. b) din același act normativ.

Prin lege s-a stipulat nu numai conținutul clauzelor contractuale, ci și obligația încheierii acestuia de către administratorul drumului cu persoana care solicită acces la drumul public, în situația în care beneficiarul are obligația plății tarifelor. Chiar dacă părțile au încheiat un act juridic (un contract), acesta nu se fundamentează pe conceptul autonomiei de voință a părților, voința acestora fiind erodată de necesitatea respectării normelor imperative, precum și de intervenția directă a legiuitorului asupra conținutului și existenței convenției în numele ordinii publice. De altfel, libertatea de a contracta, astfel cum este reglementată de art. 1169 C. civ., trebuie raportată la limitele impuse de lege, fiind necesar a observa diversele situații reglementate expres de comandamente legale, precum cele care blochează posibilitatea părților de a continua executarea unui anumit tip de contract.

Pentru rezolvarea unui conflict de legi în timp, trebuie verificat care sunt situațiile juridice care s-au născut anterior legii noi sau care subzistă după intrarea sa în vigoare. Însă, după natura lor, situațiile juridice pot fi obiective, (legale) atunci când conținutul și efectele lor derivă imperativ din lege, și subiective (individuale) dacă sunt stabilite, liber voit, de părți sau parte, prin contract sau act juridic unilateral. Acestor din urmă situații le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) C. proc. civ.

Atunci când legiuitorul stabilește că o persoană nu mai datorează un anumit tip de taxă către bugetul autorității publice locale, este evident că se naște un raport juridic nou între creditorul bugetar și contribuabil, guvernat de o normă imperativă. Prin urmare, contractul încheiat anterior de părți, exclusiv în scopul colectării acelei taxe, încetează de drept, prin efectul intrării în vigoare a legii noi.

Așadar, este incidentă regula aplicării imediate a legii noi, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (5) C. civ.. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a încălcat principiul neretroactivității legii noi, întrucât legea nouă, respectiv Legea nr. 189/2019 a modificat o stare de drept născută anterior, însă numai pentru viitor.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Județul Satu Mare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-reclamant Județul Satu Mare - Consiliul Județean Satu Mare împotriva deciziei nr. 150/2022– A din 26 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-pârâtă 16 decembrie S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 31 ianuarie 2023.