ÎCCJ, decizie (scj.ro #187017)

Neîndeplinirea obligației legale de semnalizare a sensului giratoriu pe un drum județean. Accident rutier. Autovehicul avariat. Acțiune în despăgubiri. Calitatea procesuală pasivă a administratorului drumului public

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: accident rutier

- unitate administrativ teritorială

-  administratorul drumului public

O.U.G. nr. 195/2002, art. 5 alin. (1), alin. (2), alin. (6)

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, instituită potrivit art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 în sarcina administratorului drumului public, decurge din obligația impusă de art. 5 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.195/2002, potrivit căruia: „(1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competențelor ce îi revin, cu avizul poliției rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, și să le mențină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjenește sau pune în pericol siguranța circulației, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”

Acest text de lege se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul civil, ce instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a paznicului juridic al acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant.

Prin urmare, în acțiunea în despăgubiri, unitatea administrativ teritorială nu are calitate procesuală pasivă,

întrucât obligația legală a cărei încălcare a condus la producerea evenimentului rutier ce a avut drept consecință avarierea autovehiculului reclamantei este aceea a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul, obligație care, potrivit legii, nu este în sarcina sa.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2233 din 27 octombrie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 27.02.2019, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții UAT Județul Satu Mare și Consiliul  Județean Satu Mare, obligarea acestora la plata, către reclamantă, în solidar, a sumelor de 141.943,39 lei cu titlu de daune materiale și 564.000 lei cu titlu de daune morale datorită lipsei de folosință a autovehiculului în cauză, sume ce urmează a fi reactualizate cu indicele de inflație și dobânda legală calculate de la data de 06.11.2018 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta UAT Județul Satu Mare a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive din perspectiva disp. art. 30 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 coroborate cu art. 22 din O.G. nr. 43/1997, responsabilitatea pentru aspectele invocate de către reclamantă revenind, în plan legal, administratorului drumului public în cauză, în speță Consiliului Județean Satu Mare.

Pârâtul Consiliul Județean Satu Mare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 07.06.2019, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei UAT Județul Satu Mare și a respins acțiunea reclamantei față de această pârâtă, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul încheierii.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare

Prin sentința nr. 103/D din 09.06.2020, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul Consiliul Județean Satu Mare la plata, către reclamanta SC A. SRL a sumei de 12.189 euro (echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective), reprezentând dauna totală suferită, precum și la plata sumei de 280.750,88 lei reprezentând beneficiu nerealizat de către reclamantă în perioada 06.11.2018 - 06.06.2020 (sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală); a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 7.545 lei, cheltuieli de judecată ocazionate acesteia în primă instanță.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 293/A din 09.03.2021, Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință din 07.06.2019 a Tribunalului Satu Mare; a admis apelurile declarate de reclamantă și de pârâtul Consiliul Județean Satu Mare împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința; a obligat pârâtul Consiliul Județean Satu Mare la plata, către reclamantă, a sumei de 9751,2 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății efective, reprezentând, cota de 80% din dauna totală suferită prin avarierea autovehiculului reclamantei și la suma de 273.800,35 lei reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a avarierii autovehiculului, pe perioada 06.11.2018 - 06.03.2021, în cotă de 80%, și plata beneficiul nerealizat pe viitor, până la data plății efective a despăgubirii pentru dauna totală, calculat la un cuantum lunar de 9.778,58 lei; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâtul Consiliul Județean Satu Mare la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 2237,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel; a luat act că apelantul Consiliul Județean Satu Mare nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., atât reclamanta, cât și pârâtul Consiliul Județean Satu Mare.

Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

În mod greșit a fost reținută culpa concurentă de 20% a conducătorului auto angajat al recurentei în producerea accidentului rutier din data de 06.11.2018. Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto, și dacă autovechiculul circula cu viteza de 50 km/h accidentul tot nu ar fi putut fi evitat, datorită lipsei de semnalizare a sensului giratoriu, situație ce denotă culpa exclusivă a administratorului drumului. Acest aspect a fost apreciat, în mod corect, de către tribunal, ca fiind exonerator de răspundere pentru conducătorul auto. Subsumat acestei critici, recurenta precizează că nu au fost avute în vedere următoarele probe: procesul-verbal nr. 16017/11.08.2014 întocmit de Consiliul Județean Satu Mare-Direcția Dezvoltare Regională, Adresa nr. 4755/08.05.2018 a Consiliului Județean Satu Mare, Adresa nr. 20594/06.12.2019 a IPJ Satu Mare (prin care s-a reținut că în zonă a mai avut loc un accident tot datorită faptului că sensul giratoriu nu era semnalizat), Adresa nr. 355468/08.11.2018 a IPJ Satu Mare (prin care s-a semnalat Consiliului Județean că în zonă nu sunt suficiente indicatoare și marcaje rutiere care să semnalizeze participanților la trafic existența acestei intersecții), depoziția martorului B. Recurenta a criticat și procentul de 20% al culpei, în condițiile în care viteza depășită de către șofer este sub 10 km și în limita de toleranță prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002;

Referitor la despăgubirile stabilite, recurenta a arătat că, întrucât culpa exclusivă în producerea accidentului aparține pârâtului Consiliul Județean Satu Mare, acesta trebuia să suporte în totalitate despăgubirile acordate. Instanța de apel a greșit când și-a fundamentat înlăturarea aplicării TVA-ului asupra sumei de bani pe care recurenta urma să o primească cu titlu de despăgubire lunară rezultată din lipsa de beneficiu a autovehiculului. Încadrarea sumei cu titlu de despăgubiri ca profit net este greșit făcută, atâta vreme cât rezultă din raportul de expertiză contabilă si din situația analitică faptul că venitul contabil este denumit venit brut și nu venit net, chiar dacă s-au scăzut cheltuielile de transport, deoarece fiind o firmă plătitoare de TVA, indiferent ce sumă de bani intră în contul firmei se aplica TVA asupra acesteia. Instanța de apel a acordat ca și despăgubire pentru beneficiul nerealizat din lipsa de utilizare a autotrenului suma cea mai mică, fără TVA, rezultată din raportul de expertiză, făcând abstracție că în  perioada ulterioară producerii accidentului profitul realizat cu un vehicul similar cu cel avariat a fost de 12,774. 50 ron lunar și nu 12.222,23 rol lunar cum a rezultat din expertiza contabilă. Instanța de apel trebuia să facă o medie între cele două profituri și să acorde acea medie care ar fi fost de 12,498,36 ron lunar, raportându-se la venitul fără TVA, dacă tot a acordat venit fără TVA, aceasta fiind suma corectă care trebuia să se acorde cu titlu de despăgubiri lunare pentru lipsa de folosință a autovehiculului;

În mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT Satu Mare, fiind greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 22 din O.G. nr. 43/1997 și art. 1376 Cod civil.

Recurentul-pârât Consiliul Județean Satu Mare a învederat următoarele critici:

Referitor la culpa în producerea accidentului, recurentul-pârât arată că din toate probele de la dosar, rezultă, fără echivoc că șoferului autovehiculului îi aparține întreaga culpă pentru producerea evenimentului rutier, deoarece nu a respectat prevederile legale referitoare la viteza de circulație pe drumurile publice și la adaptarea acesteia la condițiile speciale de drum.

În acest sens, instanța de apel a soluționat litigiul fără luarea în considerare a prevederilor incidente în cauză, respectiv cele ale art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora viteza legală în cauză era de 40 km/h. De asemenea, nu au fost luate în considerare dispozițiile art. 48 din același act normativ, conform cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță”. Adaptarea vitezei de circulație a autovehiculului la condițiile de drum ar fi putut conduce la evitarea evenimentului rutier, respectiv coliziunea cu sensul giratoriu. Dacă șoferul ar fi condus preventiv, având în vedere condițiile de ceață și noapte, ar fi putut sa traverseze în siguranță sensul giratoriu.

Ambele reglementări conțin obligații legale pe care conducătorul auto nu le-a respectat. Nerespectarea acestor obligații legale care prevăd limite de viteză au constituit cauza directă și principală, respectiv esențială, în producerea evenimentului rutier soldat cu prejudiciile reclamate de societate. Prin urmare, cauza principală și directă a accidentului este neadaptarea vitezei la condițiile de drum și nerespectarea vitezei, și nu o circumstanță colaterală constând într-o obligație a autorității. Faptul că șoferul autovehiculului nu a respectat prevederile legale reiese, fără echivoc, din procesul-verbal seria PSMX nr. 029792 emis de Secția de Poliție Beltiug ca organ constatator, care nu a fost contestat sau anulat și constituie astfel un titlu executoriu, și din care rezultă faptul că singura cauză a producerii accidentului pe DJ 1Q8L a constat în fapta conducătorului auto de nerespectare, cu vinovăție

,

a regimului de viteză în condiții de ceață cu vizibilitate sub 100 metri, motiv pentru care acesta a intrat în coliziune cu sensul giratoriu aflat la intrarea în localitatea Terebești. De altfel, șoferul vinovat a fost și sancționat tocmai pentru ca „nu a respectat regimul de viteză în condiții de ceață”, pierzând controlul autovehiculului și intrând în plin în sensul giratoriu. Prin urmare, accidentul nu a fost determinat de cauzele invocate de reclamantă, ci a fost rezultatul vinovăției șoferului profesionist, care nu a respectat regimul de viteză și nu a adaptat viteza la condițiile de noapte și de ceață cu o vizibilitate sub 100 de metri pe acest traseu. Chiar și instanța de apel a reținut faptul că șoferul nu a adaptat viteza la condițiile de ceață, a depășit viteza legală și nu a condus cu acea prudență impusă de lege atunci când condițiile de vizibilitate sunt reduse, încălcare a legii ce a fost sancționată de autoritățile competente prin aplicarea unei sancțiuni.

Referitor la despăgubirile acordate, recurentul-pârât arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că este relevantă, din perspectiva cuantificării profilului net ce s-ar fi obținut din exploatarea autovehiculului, situația analitică a firmei privind profitul brut realizat pe un mijloc de transport similar pe perioada 06-11.2018-30.06.2020 și sinteza situației analitice prin care sunt scăzute din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se un profit fără TVA de 12.7700 lei pe lună pe perioada amintită anterior. Instanța de apel s-a pronunțat luând în considerare doar documentele depuse în probațiune de reclamantă care nu sunt complete, nu există documente care să acopere întreaga perioadă luată în considerare de instanță și nu reprezintă documente oficiale, fără a dispune o expertizare a acestora de către un specialist cu competențe contabile și financiare. Astfel, nu s-a depus bilanțul contabil și balanța contabilă pe perioada 06.11.2018-30-06.2020 la care s-a referit instanța de apel, din care să rezulte profitul net al societății în această perioadă. Fișele informative depuse în probațiune nu acoperă în totalitate perioada mai sus menționată. În ceea ce privește situația analitică a firmei privind profitul brut și sinteza situației analitice, acestea sunt situații întocmite de administratorul societății

pro causa,

fără a fi niște înscrisuri înregistrate la un organ fiscal, instanța preluând doar niște cifre în baza cărora a pronunțat hotărârea. Instanța de apel nu ar putea pronunța o soluție pertinentă cu privire la daunele morale pretinse de reclamantă fără să dispună efectuarea unei expertize contabile unde un specialist care să analizeze toate documentele contabile ale societății din care să reiasă, fără echivoc, care este, în realitate, suma pretinsă cu titlu de despăgubire pentru beneficiul nerealizat de către reclamantă.

Din documentele depuse în probațiune de către reclamantă rezultă că aceasta nu a fost împiedicată în nici un fel în desfășurarea activității sale economice (respectiv efectuarea de transport rutier internațional de mărfuri) de producerea evenimentului rutier din seara zilei de 06.11.2018, care să fi dus la diminuarea profitului realizat. Societatea-reclamantă avea licență de transport, așa că putea să efectueze aceste transporturi cu alte autovehicule similare pe care le deține, onorând contractele și comenzile și obținând profit. Instanța de apel chiar a constatat, pe baza înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, existența unor încasări considerabile ale societății în perioada ulterioară evenimentului rutier, deci aceasta nu a suferit nicio pierdere, chiar dacă unul dintre autovehicule a fost avariat. Mai mult, din documentul cu nr. 1450820, rezultă că licența pentru transportul rutier internațional pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare (...) a expirat exact în ziua în care a avut loc evenimentul rutier. Din al doilea document, respectiv nr. 0177748, nu rezultă pentru care autovehicul a fost acordată licența de transport, fiind menționată doar societatea-reclamantă. Așadar, societatea avea licențe de transport, avea autovehicule cu care să efectueze transport intern și internațional, deci putea obține profit în continuare.

Instanța de apel a stabilit o culpă concurentă în proporție de 20% a conducătorului auto, însă nu explică și nu motivează cum a ajuns să proporționeze această culpă și cum a stabilit  întinderea culpei fiecăreia dintre părțile litigante. S-a mărginit la a se prevala de dispozițiile art. 1371 C.civ. care se referă la vinovăția comună și la interpretarea acestui articol dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 12/2016, unde se prevede că:

„Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din Codul civil se interpretează in sensul că autorul faptei va fi

ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă”.

Dispozițiile art. 1385 alin. 2 C.civ., invocate de instanța de apel, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece producerea unui prejudiciu viitor este îndoielnică, dacă se are în vedere că activitatea reclamantei nu este perturbată în vreun fel de absența unui autovehicul.

5.Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, instanța de apel nu a aplicat greșit legea și nu a reținut culpa exclusivă a administratorului drumului, ci o culpă concurentă a conducătorului societății de 20%, prejudiciul material fiind stabilit potrivit culpei reținută în sarcina fiecăreia dintre părți. Instanța de apel a analizat cauza sub toate aspectele, cel al culpei și cel al cuantumului despăgubirilor, astfel încât nu se justifică trimiterea cauzei în rejudecare. Probele administrate nu au fost ignorate, iar apărările în sensul că pârâtul nu are nicio culpă în producerea accidentului nu pot fi reținute. Instanța de apel nu s-a substituit unui expert contabil, ci a acordat despăgubirile materiale în baza expertizei contabile administrate în fața instanței de fond. În cauză nu are relevanță că societatea a efectuat operațiuni de transport cu alt autovehicul, ci important este că nu a putut folosi pe cel avariat.

Recurentul-pârât Consiliul Județean Satu Mare a formulat întâmpinare la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia. Din toate probele dosarului rezultă că întreaga culpă aparține șoferului autovehiculului, care nu a respectat prevederile legale  referitoare la viteza de circulație pe drumurile publice și adaptarea acesteia la condițiile speciale de drum. Despăgubirile au fost acordate exclusiv pe baza documentelor neoficiale depuse de către reclamantă, fără a se dispune expertizarea acestora. În mod legal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT Satu Mare, întrucât calitatea procesuală pasivă revine administratorului drumului care, în cauză, este Consiliul Județean Satu Mare, conform art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, normă ce se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul civil ce instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului.

Pârâta UAT Satu Mare a formulat întâmpinare la ambele recursuri prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului pârâtei, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Intimata a susținut în totalitate apărările recurentului pârât în ceea ce privește culpa în producerea accidentului, acordarea despăgubirilor și modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a UAT Satu Mare, expunând argumente identice cu cele ale recurentului-pârât.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul reclamantei SC A. SRL, Înalta Curte reține că această parte deduce judecății, în esență, trei aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv: greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei UAT Județul Satu Mare, greșita reținere a culpei comune a șoferului societății în producerea accidentului rutier și cuantumul despăgubirilor acordate în ce privește beneficiul nerealizat, despre care arată că este subdimensionat, față de solicitările din cererea de chemare în judecată.

În ce privește recursul pârâtului Consiliul Județean Satu Mare, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate vizează modalitatea de stabilire a culpei (în sensul că aceasta ar aparține exclusiv conducătorului auto) și cuantumul despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat acordate reclamantei.

Întrucât parte din aceste critici se suprapun, vizând aceleași aspecte, dar susținute de argumente în sens contrar față de partea adversă, Înalta Curte le va analiza în cadrul unor considerente comune, astfel:

Referitor la calitatea procesuală pasivă a UAT Județul Satu Mare, în mod corect instanțele anterioare au reținut că această entitate nu are o astfel de calitate în cauză, întrucât obligația legală a cărei încălcare a condus la producerea evenimentului rutier (așa cum a fost susținută prin cererea de chemare în judecată), este aceea a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul și nu este în sarcina sa,  potrivit legii.

Obligația legală pentru semnalizarea drumului revine administratorului acestuia, care în speță este Consiliul Județean Satu Mare, așa cum statuează dispozițiile art. 5 alin 6 din O.U.G. nr.195/2002, respectiv „În cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum și a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal, în condițiile legii.”

Această răspundere decurge din obligația impusă de art. 5 alin 1 și 2 din O.U.G. nr.195/2002 și anume „1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competențelor ce îi revin, cu avizul poliției rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, și să le mențină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjenește sau pune în pericol siguranța circulației, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”

Textul legal se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul Civil, ce instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a paznicului juridic al acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii

specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant,

astfel încât critica recurentei-reclamante privind greșita aplicarea a dispozițiilor art. 1357, art. 1377, art. 1376 Cod civil, nu poate fi primită.

Cât privește solidaritatea, ea trebuie să rezulte în mod expres din lege, or prevederile invocate și incidente nu reglementează în acest caz o răspundere solidară a administratorului drumului și a proprietarului acestuia.

Ca atare, este fără relevanță calitatea de proprietar, obligația legală fiind instituită în sarcina administratorului drumului în temeiul unei norme speciale exprese. În acest context, critica recurentei-reclamante privind interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a unor dispoziții legale ce reglementează apartenența drumului public județean, cuprinse în O.G. nr. 43/1997, Legea nr. 215/2001 sau în anumite hotărâri de guvern, va fi înlăturată.

Referitor la culpa comună în producerea accidentului rutier, atât existența cât și proporția acesteia au fost stabilite în mod corect de către instanța de apel, pe baza probatoriilor administrate în etapele procesuale anterioare și care nu mai pot fi analizate de către instanța de control judiciar.

În cauză nu există un text legal care să prevadă limita de viteză invocată de către recurentul-pârât, de 40 km/h, dispozițiile art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 despre care acesta pretinde că au fost încălcate reținând că „Viteza maximă admisă pentru autovehicule cu mase și/sau Gabarite depășite ori care transportă produse periculoase este de 40 km/h în localități, iar în afara localităților de 70 km/h.”, iar accidentul s-a produs în afara localității.

Totuși, aceasta nu înseamnă că viteza de deplasare a unui autovehicul încărcat cu o greutate considerabilă, în condiții de drum precare (noapte, ceață, semnalizare necorespunzătoare a drumului) nu presupune luarea unor măsuri de minimă diligență în ceea ce privește deplasarea pe sectorul de drum astfel caracterizat, în vederea evitării unor posibile evenimente rutiere.

De altfel, criticile ambilor recurenți subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează exclusiv aspecte de fapt ale pricinii, cu trimitere la modalitatea de administrare și interpretare a probelor, în condițiile în care aceste aspecte excedează limitelor în care instanța de recurs poate exercita controlul de legalitate.

Ambii recurenți critică modalitatea în care instanța de apel a stabilit procentajul culpei dar, deși subsumează acest motiv de recurs dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu indică textul legal pretins interpretat sau aplicat greșit de către instanța de apel sub acest aspect.

Dispozițiile art. 48 și 50 din O.U.G. nr. 195/2002 invocate de către recurentul-pârât, care reglementează regimul legal al vitezei pe drumurile publice, nu au relevanță în ce privește concluzia instanței de apel asupra culpei comune, întrucât instanța s-a prevalat de raportul de expertiză și de existența sancțiunii contravenționale aplicate conducătorului auto de către organele de poliție, iar nu de textele legale menționate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, întrucât criticile formulate nu sunt susținute de argumente care să ateste nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul învederat, vor fi înlăturate, ca nefondate.

Referitor la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, contrar susținerilor recurenților, aceasta nu a fost una discreționară, ci a avut susținere în actele depuse la dosarul cauzei în dovedirea prejudiciului cauzat.

Recurenta-reclamantă susține că despăgubirile trebuiau suportate integral de către pârât și că suma aferentă  beneficiului nerealizat trebuia acordată cu TVA, iar recurentul-pârât susține că în stabilirea beneficiului nerealizat instanța de apel a luat în considerare numai documentele depuse de către reclamantă, nu a dispus o expertiză contabilă pentru a stabili care este nivelul beneficiului nerealizat și nu a luat în considerare faptul că profitul societății reclamante nu a fost diminuat, întrucât aceasta nu a fost împiedicată să desfășoare activități economice de profil.

Întrucât s-a concluzionat, de prezenta instanță, că stabilirea culpei și a întinderii acesteia s-a făcut în condiții de apreciere, pe baza elementelor de fapt decurgând din analiza probelor administrate de către instanța de control judiciar devolutivă, este evident că și despăgubirile stabilite în cauză, vor fi aferente procentului în care fiecare parte răspunde de accidentul produs.

În ceea ce privește acordarea beneficiului nerealizat, în mod corect instanța de apel a reținut că acesta nu poate cuprinde și TVA, câtă vreme este vorba despre o taxă datorată în raporturile de drept fiscal care nu se circumscrie noțiunii de profit net al societății, ci vizează o obligație legală privind exploatarea unei întreprinderi, ce poate fi dedusă în condițiile legii, astfel încât în final să fie suportată chiar de către consumator.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, dimensiunea beneficiului nerealizat a fost stabilită pe baza probelor dosarului, nu doar pe baza situației analitice a firmei privind profitul brut realizat pe un mijloc de transport similar pe perioada 06.11.2018-30.06.2020 și a sintezei situației analitice prin care sunt scăzute din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se un profit fără TVA de 12.774,50 lei pe lună în perioada 06.11.2018-30.06.2020.

Astfel, distinct de raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, în apel s-au depus înscrisurile solicitate de instanță, respectiv acte contabile în legătură cu profitul net realizat al unui vehicul similar.

De aceea, instanța de apel a constatat, în mod corect, că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat ca urmare a avarierii autovehiculului, pe perioada 06.11.2018-06.03.2021, prin raportare la suma fără TVA calculată la fond de expertul contabil. La sumele acordate cu titlu de despăgubiri, instanța de apel a aplicat coeficientul de 20% al culpei comune, reducându-le în mod corespunzător.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanta avea și alte autovehicule închiriate cu care și-a desfășurat activitatea nu poate fi reținută, întrucât acordarea beneficiului nerealizat nu se raportează la faptul continuării sau încetării activității acesteia, ci la imposibilitatea obiectivă de a folosi autovehiculul avariat. Profitul realizat de către reclamantă în desfășurarea activității sale specifice nu are relevanță în ceea ce privește prejudiciul viitor. În lipsa reparării autovehiculului avariat și a plății despăgubirii pentru distrugerea acestuia, acordarea și pentru viitor a acestor despăgubiri se circumscrie dispozițiilor art. 1385 alin. 2 C.civ., aplicabile în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul Consiliul Județean Satu Mare împotriva deciziei nr.  293/A din 9.03.2021  a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă.