ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1252/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2013 la data de 02.08.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele C.N.A.D.N.R. - prin D.R.D.P. Timișoara, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC C. SA Portugalia - Sucursala București și D. SA - Sucursala București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 680.742 RON actualizată la data efectuării plății efective, reprezentând prejudiciul material și moral suferit de către reclamantă ca urmare a faptelor ilicite ale pârâtelor, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, la data de 05.08.2010, a fost victima unui accident rutier, în timp se ce afla pe locul din dreapta față în autoturismul marca x nr. de înmatriculare x, condus se soțul său pe DN 6 din direcția Timișoara spre București. La ieșirea din localitatea Coșteiu a intrat pe centura ocolitoare a Lugojului, drum recent construit, și a rulat pe aceasta având în față un alt autoturism jeep care se deplasa în aceeași direcție. La un moment dat, a intrat în coliziune cu un alt autoturism care a intrat pe centură din stânga, ambele autoturisme fiind grav avariate, iar șoferul celui de-al doilea autoturism a decedat ulterior la spital.

La pătrunderea pe centura ocolitoare a municipiului Lugoj nu exista semnalizarea pentru un drum închis circulației publice, ci, dimpotrivă, erau montate un indicator "drum cu prioritate", precum și un indicator de orientare Deva - Caransebeș.

De asemenea, înainte de și în intersecția unde s-a produs impactul dintre cele două autoturisme nu existau nici un fel de semne sau indicatoare că ar fi urmat o intersecție sau cu privire la regulile de circulație aplicabile în această intersecție.

În urma acestui accident rutier reclamanta a suferit grave leziuni la coloana vertebrală, care au necesitat efectuarea unei operații de implant spinal, operație ce a presupus introducerea unei tije de metal și a unor șuruburi în coloana vertebrală.

Prin precizarea depusă la dosar, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe SC E. SRL, în calitate de beneficiar al lucrărilor de marcare rutieră pe Centura Lugojului.

Reclamanta a arătat că, potrivit Capitolului IX pct. 9.4 din Contractul de execuție nr. x/05.07.2010 încheiat între SC B. SRL - Sucursala Banat și SC E. SRL, acesta din urmă, în calitate de beneficiar al lucrărilor de marcaje rutiere pe Centura Lugojului, avea obligația "să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj".

Obligația redată corespunde dispozițiilor obligatorii din Planul de Management al Traficului referitoare la accesul pe centura în lucru a Lugojului din sensul giratoriu de la ieșirea din localitatea Coșteiu spre Lugoj, acces care, în conformitate cu acest plan, trebuia să fie complet și permanent închis.

Totodată, această obligație concordă și cu conținutul adresei nr. x/17.12.2010 a CNADNR SA prin DRDP Timișoara: "Referitor la semnalizarea lucrărilor, deoarece accesul în șantier al utilajelor nu se făcea din drumul național, ci de pe drumurile locale - inclusiv DJ 609 dinspre Hezeriș, nu au fost necesare aprobări de restricție de circulație din partea DRDP Timișoara, constructorul având obligația să respecte planul de management al traficului".

Prin precizarea de acțiune depusă la data de 18.02.2014, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de părți, și a pârâților F. și SC G. SA.

Prin Sentința civilă nr. 1655 din data de 29.05.2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosar nr. x/2013, s-a respins ca neîntemeiată excepția autorității lucrului judecat, invocată de pârâta SC E. SRL.

S-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele CNADNR SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat.

S-a admis în parte acțiunea precizată, a fost obligată pârâta SC G. SA să achite reclamantei suma de 438186,47 RON cu titlu de daune materiale și morale.

Au fost obligate, în solidar, pârâtele Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat să achite reclamantei suma de 81228 RON cu titlu de daune materiale și morale.

Au fost obligate, în solidar, pârâtele Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat să achite reclamantei suma rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflație a sumei de 76566,75 RON, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la data plății efective.

Au fost obligate aceleași pârâte, în solidar, să achite reclamantei suma rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflație a sumei de 4661,25 RON, de la data de 05.08.2010 și până la data plății efective.

S-a respins cererea de actualizare a sumelor acordate reclamantei cu titlu de despăgubiri materiale și morale și stabilite în sarcina pârâtei SC G. SA.

A fost obligat pârâtul F. să achite reclamantei suma de 22105,52 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, care se va actualiza în raport cu indicele de inflație de la data de 05.08.2010 și până la data plății efective.

A fost obligată pârâta SC G. SA la plata sumei de 8697,93 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost obligate pârâtele Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, în solidar, la plata sumei de 1534,92 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul F. la plata sumei de 338,12 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de pârâtele SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC G. SA, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

În esență, prima instanță a reținut că pârâtele CNADNR SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, D. SA - Sucursala București, SC E. SRL și SC B. SRL - Sucursala Banat nu au respectat obligațiile impuse prin planul de management al traficului, contractul de execuție și normele legale în vigoare în legătură cu blocarea accesului pe un drum încă nedeschis circulației publice, semnalizarea existenței unui drum care nu era deschis circulației publice, acoperirea indicatoarelor temporar neconforme cu regimul real de circulație în acea zonă, existența unei intersecții între drumul de centură și DJ 609 dinspre Hezeriș, semnalizarea regulilor de circulație în acea intersecție, având în vedere că DJ 609 era deschis oficial circulației publice.

În ceea ce o privește pe pârâta SC E. SRL, singura care a declarat recurs în cauză, instanța de fond a reținut că, prin contractul nr. x LU/153 din data de 01.07.2010, pârâtele SC C. SA - Sucursala București și D. SA - Sucursala București au convenit cu pârâta SC E. SRL producerea, aprovizionarea și instalarea indicatoarelor rutiere, accesoriilor și elementelor de siguranță rutieră. Din conținutul contractului rezultă că nu este vorba despre asumarea obligațiilor care reveneau pârâtelor menționate privind siguranța traficului pe durata executării lucrărilor, ci despre semnalizarea finală a drumului care trebuie să fie dat în folosință.

Cu toate acestea, la data de 05.07.2010 s-a încheiat contractul nr. x, prin care SC B. SRL se obligă să execute lucrări de marcaje rutiere pe centura Lugoj, în conformitate cu solicitările beneficiarului, pârâta SC E. SRL, aceasta din urmă având obligația în temeiul art. 9.4 din contract, să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj.

Din declarațiile martorilor audiați în fața organelor de cercetare penală, instanța a reținut că, la momentul producerii accidentului, se executau lucrări de către angajații SC B. SRL, în executarea contractului menționat.

Tribunalul a mai avut în vedere adresa nr. x/17.12.2010 a CNADNR SA, prin DRDP Timișoara, care precizează:

"Referitor la semnalizarea lucrărilor, deoarece accesul în șantier al utilajelor nu se făcea din drumul național, ci de pe drumurile locale - inclusiv DJ 609 dinspre Hezeriș, nu au fost necesare aprobări de restricție de circulație din partea DRDP Timișoara, constructorul având obligația să respecte planul de management al traficului".

Din această explicație, instanța a dedus că intrarea pe centura Lugojului din sensul giratoriu de la ieșirea din Coșteiu trebuia să fie complet închisă chiar și pentru utilajele pârâtei SC B. SRL, ceea ce nu s-a întâmplat, din fotografii rezultând că parapeții din plastic erau depărtați, fapt ce a condus la pătrunderea autoturismului în care se afla reclamanta, pe un drum închis circulației publice.

Față de starea de fapt prezentată, prima instanță a concluzionat că accesul pe centura în construcție trebuia să fie permanent și complet blocat, nici măcar utilajelor societății comerciale pârâte menționate nefiindu-le permis accesul pe șantier din sensul giratoriu de la ieșirea din Coșteiu pe care a pătruns autoturismul condus de pârâtul F.. Nici un indicator nu arăta că drumul respectiv nu era dat în folosință.

Pârâtele SC C. SA - Sucursala București și D. SA - Sucursala București trebuiau să asigure închiderea traficului în temeiul contractului încheiat cu pârâta CNADNR SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara și Planului de Management al Traficului, pârâta SC E. SRL în temeiul contractului încheiat cu SC B. SRL, iar aceasta din urmă răspunde pentru fapta prepusului, muncitorii angajați ai săi fiind cei care au înlăturat și minimele mijloace de semnalizare, parapeții din plastic.

Instanța de fond a considerat că pretinsele avertizări ale salariaților pârâtelor, audiați ca martori în dosarul penal, nu întrunesc niciuna dintre condițiile și metodele de semnalizare permise de normele legale aplicabile. Balizele de plastic nu pot fi folosite eficient ca mijloace de semnalizare a lucrărilor decât sub forma unui parapet continuu, iar nu depărtate la distanțe de câțiva metri. De asemenea, conurile de dirijare, chiar dacă ar fi existat, aveau prin natura lor, rolul de direcționare, nu de blocare a accesului pe un drum închis circulației publice.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC G. SA, SC C. SA - (actual SC H. SA Portugalia) - Sucursala București, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC E. SRL, C.N.A.D.N.R., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, actual denumită Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA CNAIR și D. SA - Sucursala București.

Prin Decizia civilă nr. 642 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus daunele materiale și morale acordate reclamantei A., în sarcina pârâtei: SC G. SA de la suma de 438.186,47 RON la suma de 319.621,68 RON, din care 4305,68 RON reprezentând 85% din contravaloarea implantului spinal de 5068,5 RON, 25.704 RON reprezentând 85% din contravaloarea ședințelor de fiziokinetoterapie de 30.240 RON, 77.112 RON reprezentând 85% din contravaloarea ședințelor de masaj de 30.240 RON, 212.500 RON reprezentând 85% din contravaloarea daunelor morale de 250.000 RON.

A redus daunele materiale și morale acordate intimatei reclamante A. în sarcina pârâtelor: Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, actual denumită Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, SC C. SA - Sucursala București, actual denumită H. SA Portugalia - Sucursala București, D. SC Portugalia - Sucursala București, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, de la suma de 81.228 RON la suma de 60.313,47 RON, reprezentând 15% contravaloare implant spinal, din 5.068,50 RON = 760,27 RON, 15% din contravaloarea daunelor morale de 250.000 RON = 37.500 RON, 15% din 26.061,5 RON reprezentând contravaloarea a 1/2 din autoturism = 3.909,2 RON, 15% din suma de 30.240 RON reprezentând contravaloarea ședințelor de fiziokinetoterapie = 4.536 RON, 15% din contravaloarea ședințelor de masaj de 90.720 RON = 13.608 RON.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A dispus darea în debit a pârâtei SC B. SRL - Sucursala Banat, cu suma de 2000 RON, onorariu expert, în favoarea expertului I..

A obligat-o pe intimata A. să plătească: apelantei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, actual denumită Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara -300 RON cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel; apelantei SC C. SA -Sucursala București, actual denumită H. SA Portugalia - Sucursala București -1300 RON - cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel; apelantei D. SC Portugalia - Sucursala București - 1300 RON - cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel; apelantei SC E. SRL -1300 RON - cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel; apelantei SC B. SRL - Sucursala Banat - 300 RON cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel; apelantei SC G. SA - 800 RON cheltuieli de judecată parțiale ocazionate în apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 642A din 7 iunie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs pârâta SC E. SRL, invocând critici care se pot încadra, în parte, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă a susținut următoarele:

Instanța de apel a ignorat argumentele din apel cu privire la lipsa oricărei culpe a societății în nesemnalizarea și nerestricționarea accesului pe șantier și nu și-a motivat concluzia că sunt incidente prevederile art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale față de reclamantă.

Societatea recurentă nu avea nicio răspundere și obligație legală sau contractuală în legătura cu semnalizarea rutieră temporară, restricționarea accesului pe șantier, verificarea restricționării sau remedierea unor eventuale probleme.

Responsabilitatea delimitării zonei șantierului de spațiile publice adiacente (inclusiv DN6) era în sarcina antreprenorului general, în baza planului de management de trafic pe care acesta l-a supus aprobării beneficiarului și Politiei rutiere, această responsabilitate nu a fost transferată contractual către E. SRL.

Conform contractului nr. x LU/153 din data de 01.07.2010, încheiat cu constructorul SC C. SA și D. S.A Portugalia, Sucursala București, societatea recurentă doar a livrat și montat indicatoarele rutiere definitive solicitate de constructor și a efectuat marcaje, subcontractate către pârâta B..

Expertul I. în mod corect a stabilit că societatea recurentă nu avea nici o răspundere în producerea accidentului, deoarece nu avea nici o obligație cu privire la semnalizare și managementul traficului.

Contractul a fost semnat aproape de finalizarea lucrărilor (în 2010), iar semnalizarea și restricționarea accesului trebuia făcută de antreprenor conform obligațiilor acestuia legale și a Planului de Management al Traficului la momentul demarării lucrărilor (2007).

Societatea recurentă nu a preluat nicio responsabilitate în legătura cu managementul traficului, aspect reținut de altfel și de instanța de fond: "Din conținutul contractului rezultă că nu este vorba despre asumarea obligațiilor care reveneau pârâtelor menționate privind siguranța traficului pe durata executării lucrărilor (...)".

Chiar și instanța de apel stabilește că în contractul dintre societatea recurentă și antreprenor nu au fost preluate responsabilitățile în legătură cu managementul traficului: "(...) fără însă ca părțile contractante să fi stabilit preluarea obligațiilor asumate de executantul lucrării și care îi incumbau privitor la siguranța traficului pe durata executării lucrărilor" [pag. 40 alin. (6) din decizie].

Însă, în totală contradicție cu această concluzie din motivare, instanța de apel admite acțiunea și față de societatea recurentă.

Contractul dintre antreprenorul general și SC E. SRL a fost doar pentru execuție semnalizare definitivă - partea de indicatoare și marcaje cu care se dotează drumul pentru a putea fi deschis circulației publice -, fără legătură cu semnalizarea de șantier (temporară), care a rămas în permanență în responsabilitatea exclusivă a antreprenorului.

Aceasta se poate verifica în lista Anexa 1 și în Anexa 2 (oferta comercială) la contractul enunțat mai sus; ea nu conține niciun tip de mijloc de semnalizare temporară.

Instanța de apel face și o greșita aplicare a prevederilor legale incidente cu privirile la obligațiile părților în cazul construirii de noi drumuri.

Art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 1391/2006 prevede expres cine are responsabilitatea exclusivă pentru semnalizarea unui drum care nu este deschis circulației: la intrarea pe un drum care nu este deschis circulației publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, în loc vizibil indicator cu semnificația "Accesul interzis" și panou cu inscripția "Drum închis circulației publice".

În cadrul șantierului, responsabilitatea era a antreprenorului și a responsabilului cu Managementul Traficului, desemnat de acesta, conform art. 11 din Normele metodologice privind condițiile de închidere a circulației și de instituire a restricțiilor de circulație în vederea executării de lucrări în zona drumului public și/sau pentru protejarea drumului. Aceasta responsabilitate nu a fost transmisă (convențional sau legal) societății recurente.

Prin urmare, până la accesul pe șantier, responsabilitatea era a CNADNR-ului, iar în cadrul șantierului responsabilitatea era cea stabilită de art. 4 (și, în special, art. 4.2) din Planul de Management al Traficului, iar conform acestei prevederi, responsabilitatea era a antreprenorului și a responsabilului cu Managementul Traficului, desemnat de acesta.

În concluzie, dacă instanța de apel aplica corect normele incidente trebuia să stabilească faptul că recurenta nu avea calitatea procesuala pasivă în prezenta speță, neavând vreo obligație în legătură cu pretinsele fapte prejudiciabile invocate de reclamantă.

Art. 9 din contractul cu B. nu stabilește o obligație a recurentei de închidere a traficului, ci stabilește asigurarea condițiilor de lucru pentru subcontractant în calitatea recurentei de intermediar între B. și Antreprenor (nefiind o obligație de rezultat, ci de mijloace), în ipoteza în care trebuiau efectuate lucrări pe un drum deschis circulației.

La data accidentului, suprafața de asfalt ce constituia șantierul viitorului drum de centură, nu avea nici marcaje rutiere, aceasta activitate - contractată de antreprenor cu E. și subcontractată de acesta către B. SRL, abia fusese începută. Faptul că în contractul dintre E. și B. SRL se indica obligația primului de a asigura pentru acesta din urma semnalizarea rutieră a echipajelor de marcaj, nu are relevanță pentru acest dosar - obligația asumată este de semnalizare a unui eșalon care se deplasează lucrând (mașina de marcaj) și se referă la marcajele executate pe zone deschise traficului rutier, nu în interiorul șantierului, unde o astfel de activitate este superfluă.

Întreaga lucrare a fost efectuată pe un drum închis circulației, în construcție, așa cum au stabilit ambele expertize efectuate în cauză, iar clauza contractuală nu a operat. Experții stabilesc în răspunsul la obiecțiuni că sectorul de drum nu era deschis traficului și, prin urmare, nici art. 9.4 din contractul cu B. nu era incident pentru a atrage răspunderea recurentei, deoarece traficul pe timpul executării lucrărilor de marcaj era închis.

Mai mult, instanța de apel este și în eroare, deoarece așa cum au demonstrat toate probele administrate, recurenta nu efectua lucrări pe șantier în ziua accidentului.

De asemenea efectele contractului între părți nu pot fi utilizate pentru a extrapola în mod neîntemeiat efecte față de terți, în sensul de a se susține că recurenta s-ar fi obligat la modul general să asigure managementul traficului. Prin urmare, instanța a dat un alt înțeles contractului dintre recurentă și B., cu încălcarea art. 1272 C. civ. și a aplicat greșit prevederile art. 1280 C. civ., potrivit cărora "contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Recurenta mai arată că expertul Dr. ing. J. a stabilit în opinia separată că drumul nu era un drum public, așa cum prevede art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, astfel că nu se poate reține că recurenta a încălcat prevederile legale din O.U.G.. 195/2002, respectiv Regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe, în speța art. 85, alin. (3) și (4) și art. 105 alin. (3), așa cum precizează în raport, experții numiți de instanță.

Mai mult, la data producerii accidentului, nu se poate vorbi de intersecția Hezeriș și nici de obligații derivate din legislația rutieră cu privire la semnalizarea intersecției - acea intersecție nu exista din punct de vedere legal - nu exista conceptul de "Intersecție" dintre un drum deschis traficului rutier și un șantier în lucru. Accidentul s-a produs atunci când șoferul autoturismului x a intrat pe un drum public din lateralul acestuia, fără a se asigura.

Dacă instanța de fond aplica corect normele de drept material incidente și analiza argumentele pârâtei din apel, atunci soluția legală era admiterea apelului societății și respingerea acțiunii față de aceasta.

În memoriul de recurs s-a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519, art. 521 din C. proc. civ. și a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție pe care recurenta nu a mai susținut-o, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 21 martie 2019.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a opinat în sensul că recursul a fost declarat în termenul procedural, că îndeplinește condițiile de formă și că este admisibil în raport de criteriul valoric.

La termenul din 13 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, apreciind ca fiind neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea recursului, invocate prin întâmpinări, pentru considerentele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Analizând pe fond recursul declarat în cauză de recurenta pârâtă SC E. SRL, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică, referitoare la nemotivarea de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor legale referitoare la răspunderea delictuală, critică ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în conținutul cărora intră motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei.

Din economia textului legal mai sus menționat reiese obligația instanței de a-și motiva hotărârea, care nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Curtea mai reține și faptul că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În speță, instanța de apel a examinat susținerile formulate în apel de pârâta SC E. SRL referitoare la lipsa vreunei obligații legale sau contractuale a acestei pârâte de a asigura semnalizarea rutieră temporară și a reținut, pe baza examinării probatoriului administrat în cele două faze procesuale anterioare, inclusiv concluziile experților și declarațiile martorilor audiați de instanța de apel, că acestei pârâte îi revine responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat reclamantei, în solidar cu celelalte pârâte.

Instanța de apel a reiterat concluzia la care a ajuns și prima instanță, în sensul că prin contractul de execuție nr. x/05.07.2010, încheiat între SC B. SRL și SC E. SRL, s-a convenit ca SC B. să execute lucrări de marcaje rutiere pe centura Lugoj, potrivit solicitărilor beneficiarului, a proiectelor de execuție, la Capitolul IX, punctul 9.4 stabilindu-se ca SC E. SRL să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj. Martorul K., fost salariat al SC B. a arătat că la data producerii accidentului se efectuau lucrări de marcaj, în executarea contractului menționat.

Ca atare, nu poate fi reținută critica din recurs în sensul că instanța de apel ar fi ignorat argumentele din apel cu privire la lipsa oricărei culpe a societății în nesemnalizarea și nerestricționarea accesului pe șantier și că nu și-ar fi motivat concluzia că sunt incidente condițiile legale pentru atragerea răspunderii delictuale față de reclamantă.

În ceea ce privește criticile aceleiași recurente, referitoare la faptul că aceasta nu avea nicio răspundere și obligație legală sau contractuală în legătura cu semnalizarea rutieră temporară, restricționarea accesului pe șantier, verificarea restricționării sau remedierea unor eventuale probleme, că responsabilitatea delimitării zonei șantierului de spațiile publice adiacente (inclusiv DN6) era în sarcina antreprenorului general, se constată că acestea sunt aspecte care țin de temeinicia soluției, deoarece recurenta face referire la probele administrate și la concluziile expertului I., pe care Înalta Curte nu le poate reevalua în recurs.

Se mai susține de către recurentă existența unei contrarietăți între considerentul reținut în motivarea deciziei, potrivit căruia în contractul dintre societatea recurentă și antreprenor nu au fost preluate responsabilitățile în legătură cu managementul traficului, și soluția pronunțată, în totală contradicție cu această concluzie din motivare, prin care instanța de apel admite acțiunea și față de societatea recurentă.

Recurenta ignoră faptul că acest considerent al instanței de apel are în vedere contractul încheiat de recurentă cu pârâtele ce aveau calitatea de antreprenor, iar concluzia referitoare la responsabilitatea recurentei decurgând din neasigurarea închiderii traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj a fost reținută de instanța de apel pe temeiul clauzei de la art. 9.4 din contractul nr. x din 05.07.2010, încheiat de recurentă cu SC B. SRL.

Modul în care instanța de apel a interpretat clauza de la art. 9.4 din contractul nr. x din 05.07.2010, încheiat de recurentă cu SC B. SRL nu constituie un aspect de nelegalitate, ci o problemă de temeinicie, care nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.

Actualul C. proc. civ., reglementând în art. 488 alin. (1) motivele de casare, nu mai preia motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. De altfel, chiar și sub imperiul vechii reglementări, motivul de recurs menționat avea în vedere doar ipoteza în care, pe calea interpretării greșite, s-ar fi ajuns la schimbarea naturii ori înțelesului vădit neîndoielnic al actului interpretat, operațiunea în sine de interpretare a contractului revenind exclusiv instanței de fond.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 1391/2006, care stabilesc în sarcina proprietarului sau administratorului drumului obligația de a semnaliza faptul că drumul nu este deschis circulației, se constată că recurenta ignoră celelalte dispoziții cuprinse în actele normative enumerate de instanța de apel în motivarea deciziei recurate, care stabilesc sarcini în ceea ce privește semnalizarea și în privința executantului lucrărilor.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, potrivit cărora: "Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță de către administratorul drumului. În perioadele în care pe sectoarele de drum se desfășoară lucrări de întreținere, reparații, modernizare, reabilitare sau consolidare, această responsabilitate revine executantului lucrării".

Potrivit Ordinului nr. 1112/411 din 4 aprilie 2000, pentru aprobarea Normelor metodologice privind condițiile de închidere a circulației și de instituire a restricțiilor de circulație în vederea executării de lucrări în zona drumului public și/sau pentru protejarea drumului, emis de Ministerul de Interne sub nr. x/04.04.2000 și de Ministerul Transporturilor sub nr. x/08.06.2000, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 397 din 24 august 2000, punctul 11, Partea I, închiderea sau instituirea restricțiilor de circulație în vederea executării lucrărilor de construcții de drumuri noi se face în baza Proiectelor de Management de Trafic, ce se întocmesc de către antreprenorul general și care răspunde de lucrare, însușite de către consultant și aprobate în comun de către Administrația Națională a Drumurilor și de către Direcția Poliției Rutiere din Inspectoratul General al Poliției pentru drumurile naționale, de administratorul drumului împreună cu Serviciul Poliției Rutiere județean pentru celelalte categorii de drumuri publice, proiect ce consemnează obligațiile și responsabilitățile care revin factorilor responsabili, respectiv antreprenorului general, a subantreprenorului pe întreaga durată de execuție a lucrărilor.

Potrivit punctului 19 din aceste Norme, accidentele de circulație înregistrate, având drept cauză semnalizarea rutieră temporară incompletă sau lipsa acesteia, revin în totalitate executantului de lucrări, atrăgând răspunderea contravențională, civilă sau penală, după caz, potrivit legii. Conform punctului 1.2, este posibil ca semnalizarea rutieră temporară să contrazică semnalizarea curentă, existentă pe drum, situație în care este obligatoriu să se demonteze indicatoarele cu caracter permanent care contrazic semnalizarea temporară, sau să acopere fețele acestora, cu o mască, pe toată durata închiderii sau instituirii restricțiilor temporare de circulație.

Din analiza dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, art. 5 alin. (1), Curtea de apel a reținut faptul că administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competențelor ce îi revin, cu avizul poliției rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, și să le mențină în stare corespunzătoare, iar, potrivit alin. (2), administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjenește sau pune în pericol siguranța circulației, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.

Se mai invocă de către recurentă încălcarea prevederilor art. 1272 C. civ. și aplicarea greșită a prevederile art. 1280 C. civ., potrivit cărora "contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel". Se susține, în dezvoltarea acestei critici, că efectele contractului nr. x/2010 se produc numai între părți, nu și față de terți, astfel că nu se poate susține că recurenta s-ar fi obligat la modul general să asigure managementul traficului.

Critica este nefondată, deoarece, pe de o parte, dispozițiile C. civ., intrat în vigoare la 01.10.2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu sunt aplicabile în ce privește contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare. Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

Sub aspectul principiilor care guvernează efectele contractelor sub imperiul legii civile anterioare, se constată că, potrivit art. 973 C. civ. din 1864, "Convențiile n-au efect decât între părțile contractante", iar art. 969 din același cod prevede: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", aceste texte consacrând două principii fundamentale în materia efectelor contractelor, respectiv, principiul relativității efectelor contractului și principiul forței obligatorii a contractului.

Aceste principii nu exclud, însă, în totalitate, orice valoare pe care contractul l-ar avea în raport cu terțele persoane, deoarece contractul și situațiile juridice pe care le naște sunt realități sociale, motiv pentru care este recunoscută opozabilitate contractului față de terți. Nu însemnă că terțele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situațiile juridice create de contract trebuie să fie respectate și de terțele persoane, în virtutea respectului datorat în general, într-o ordine de drept, de fiecare persoană, drepturilor dobândite de ceilalți. Din această perspectivă, pentru terți, contractul valorează un simplu fapt juridic, iar dacă actul produce efecte care le sunt favorabile, aceștia au dreptul să-l invoce în beneficiul lor.

În raport cu aceste considerente teoretice, nu poate fi reținut argumentul recurentei, în sensul că instanța ar fi încălcat principiul relativității efectelor contractului nr. x/2010, prin aceea că a stabilit, în baza uneia dintre clauzele acestui contract, faptul că recurenta pârâtă răspunde solidar, alături de celelalte pârâte, pentru prejudiciul invocat de reclamantă.

În ceea ce privește celelalte susțineri din recurs, recurenta reiterează împrejurări de fapt și face referire la probatoriul administrat, reluând concluzii ale unuia dintre experții desemnați în cauză, aspecte incompatibile cu structura acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care instanța de recurs nu le poate examina.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SRL.

În temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial, către intimata D. SC Portugalia - Sucursala București.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocațial, formulată de intimata SC H. SA Portugalia Sucursala București, a fost respinsă, deoarece nu s-a depus documentul doveditor al plății efective, ci numai factura fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 642A din 7 iunie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata D. SC Portugalia - Sucursala București.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC H. SA Portugalia Sucursala București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2019.

GGC - GV