Decizia nr. 531/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — contestație la executare împotriva sentinței nr. 4407/2022 a Judecătoriei Sectorului 6

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 16 mai 2022, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. (Fostă C.), a solicitat instanței suspendarea executării silite pornite la cererea intimatei în dosarul nr. x/2022 până la soluționarea contestației la executarea silită. În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 719 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București Prin sentința civilă nr. 4407 din 16 iunie 2022, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de suspendare executare silită în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin Prin sentința civilă nr. 3329 din 21 iulie 2022, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de contestator, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sector 6 București.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă cu ocazia soluționării conflictului de competență Prin decizia nr. 1814 din 06 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1814 din 06 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, a formulat revizuire A.. Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 05 decembrie 2022, sub nr. x/2022. Prin cererea formulată, revizuentul A. a solicitat admiterea acesteia și anularea deciziei nr. 1814/2022, apreciind că aceasta este nelegală și netemeinică, având în vedere dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. și dispozițiile art. 430-432 C. proc. civ. Revizuentul a susținut că la data de 06 octombrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, completul C. civ. 5 noul C. proc. civ. a pronunțat decizia nr. 1814/2022, părți fiind A. în calitate de debitor și B. S.A. (fosta C.) în calitate de creditor. Prin decizia nr. 1814/2022 s-a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin (instanța de la domiciliul debitorului). La data de 07 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, completul CC4 noul C. proc. civ. a pronunțat decizia nr. 2039/2021, părți fiind A. în calitate de debitor și D. în calitate de creditor. Prin această decizie s-a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București (instanța de la reședința debitorului). Astfel, decizia nr. 1814/2022 este contrară primei soluții, respectiv soluției dispuse prin decizia nr. 2039/2021, care a intrat sub autoritate de lucru judecat. Ca atare, revizuentul a solicitat anularea deciziei nr. 1814/2022. Totodată, revizuentul a susținut că are calitatea de debitor în ambele dosare, iar reședința sa, aplicată în condițiile legii pe cartea de identitate, este în București, str. x, sector 6; domiciliul său este în Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinți. A mai susținut revizuentul că decizia atacată este nelegală și netemeinică, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție s-a limitat la textul de lege al art. 651 C. proc. civ. și nu a ținut seama de niciun argument logico-juridic pe care acesta l-a expus în notele de ședință prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin. De asemenea, a învederat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a limitat în mod nelegal la decizia nr. 20/2021 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Deși deciziile RIL sunt obligatorii pentru toate instanțele de la publicare, interpretarea dată de completul C. civ. 5 este eronată, nefiind în spiritul și litera legii și încălcând dreptul la apărare al părții aflată în dezavantaj – debitorul. Revizuentul a indicat și hotărârea nr. 21/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii li a susținut că Înalta Curte trebuie să țină cont și de faptul că locul încheierii contractului de credit este sector 6 București; la data încheierii contractului revizuentul avea reședința legal stabilită în str. x, iar contractul a fost încheiat la sucursala Ghencea. A mai învederat că nu se pot aplica dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și nici nu se pot aplica ad literam cele ale art. 651 C. proc. civ., întrucât în dosarul nr. x/2022 este vorba de un singur debitor; în același sens a reținut și Judecătoria Drobeta-Turnu Severin când a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București. În consecință, revizuentul a apreciat că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă a soluționa, având în vedere faptul că domiciliul în fapt este în sectorul 6, iar instanța trebuie să asigure dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituție, precum și dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. În caz contrar, aceste drepturi devin iluzorii și formale, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 pct. 1 CEDO. Revizuentul a învederat că, așa cum a reținut și Înalta Curte în decizia nr. 2039 din 07 octombrie 2021, noțiunea de domiciliu se raportează la locuința unde se găsește în fapt persoana și nu corespunde elementelor ce interesează evidența populației, prin raportare la mențiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidență a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ. De asemenea, a învederat că în accepțiunea CEDO noțiunea de domiciliu trebuie să primească o interpretare extensivă și poate include și reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă. CEDO a mai reținut că și rulota poate fi considerată domiciliu, dar și terenul unde ar urma să fie construită casa pentru a locuită (cauza Bachley vs. Marea Britanie, cauza Chapman vs. Marea Britanie). A mai învederat că i-ar fi imposibil să se prezinte la termenele de judecată și să se apere, fiindu-i astfel îngrădite dreptul la contradictorialitate și oralitatea, cu consecința prejudicierii sale datorită drumurilor pe care ar trebui să le facă între București și Drobeta-Turnu Severin. În sensul celor susținute, revizuentul a indicat și a depus practică a instanțelor de judecată în care s-a stabilit, în ceea ce îl privește, competența de soluționare teritorială în București. În drept a invocat dispozițiile art. 87, art. 88, art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1) C. civ. Totodată, a învederat că nu deține nicio proprietate, iar faptul că s-a născut în Drobeta-Turnu Severin nu arată că ar avea domiciliul în fapt acolo; locuința sa principală este în București, conform mențiunii aplicate pe careta de identitate și de 6 ani pe raza sectorului 6 București. Ca atare, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin este necompetentă teritorial a dispune prin încheiere executarea silită a revizuentului, instanța competentă fiind Judecătoria Sectorului 6 București; acest aspect, în opinia revizuentului, conduce la concluzia că este lovită de nulitate încheierea nr. 1759/2022 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin prin care s-a încuviințat executarea sa silită. Față de cele arătate, având în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 97/2005 rap. la disp. art. 1 alin. (5), art. 16, art. 27, art. 124 și art. 126 din Constituție, dar și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, revizuentul a solicitat și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării, în temeiul art. 514 și urm. C. proc. civ., a unei decizii în recurs în interesul legii prin care să se stabilească că reședința este domiciliu. Revizuentul a susținut că, potrivit art. 27 din Constituție, legiuitorul a situat domiciliul și reședința în egalitate. Or, având în vedere că din ianuarie 2016 locuiește în fapt în sectorul 6 din București, solicită ca Înalta Curte să constate că reședința sa este domiciliul de fapt și este considerat și domiciliul de drept, față de raționamentul pe care l-a prezentat în cererea de revizuire. Astfel, a apreciat că, în această situație, reședința nu numai că se confundă cu domiciliul, ci este chiar domiciliu. Totodată, a învederat că potrivit DEX (Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan – Al. Rosetti", Ed. UE, București, 2016), reședința înseamnă sediul unei autorități sau al unei persoane; localitate sau clădire în care se află acest sediu; loc. adj. de reședință = care servește drept sediu unei autorități sau unei persoane (p.1045); domiciliu, domicilii = casa sau locul unde locuiește cineva în mod statornic; locuință (p.355). Prin urmare, reședința este domiciliu. Revizuentul a indicat și dispozițiile art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005 și a susținut că, dacă din ianuarie 2016 și până în prezent a locuit cu contract de închiriere legal încheiat și înregistrat la organul fiscal competent, cu aplicarea reședinței pe careta de identitate, se poate vorbi de domiciliu, întrucât nu mai poate fi vorba de locuință temporară și de domiciliu efectiv la adresa din sector 6 București. În analiza sa, instanța trebuie să țină seama și de dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 97/2005, precum și de cele ale art. 40 și 42 din același act normativ. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile de la dosar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata B. S.A. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată și obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată. Intimata a susținut că, în cauză, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât nu există triplă identitate de elemente: părți, obiect și cauză. Totodată, a susținut că decizia civilă nr. 2039 din data de 07 octombrie 2021, este pronunțată în dosarul nr. x/2021, în care părți sunt: contestator A. și intimați D., Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, Ministerul Apărării Naționale-Direcția Generală Juridică a M.Ap. N. și Direcția Generală juridică a M.Ap. N. Deoarece în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2022 calitatea de intimat o are B. S.A., nu poate fi vorba în cauză de autoritate de lucru judecată, întrucât nu există identitate de părți. De asemenea, a solicitat să nu se țină seama de argumentele revizuentului, care țin de temeinicia hotărârii pronunțate, fiind exclusă posibilitatea evaluării din partea instanței de revizuire asupra temeiniciei sau legalității hotărârilor în discuție. Principiul securității raporturilor juridice, impune, printre altele. ca hotărârile judecătorești definitive să nu fie repuse în discuție. În cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicate de cauza respectivă nu reprezintă un motiv pentru reexaminare. În drept au fost invocate dispozițiile art. 430, 509 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra admisibilității cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii, cerere formulată de revizuent în ședință publică, la acest termen de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Recursul în interesul legii, reglementat de dispozițiile art. 514-518 C. proc. civ., este acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Potrivit dispozițiilor art. 514 C. proc. civ. "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele diferit de instanțele judecătorești." Rezultă că, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție aparține unor subiecți calificați, scopul declanșării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești atunci când acestea au fost deja soluționate diferit. Cu alte cuvinte, sesizarea Înaltei Curți nu se poate face de către orice persoană care ia cunoștință despre existența practicii neunitare în legătură cu o anumită problemă de drept, calitatea procesuală activă fiind rezervată de legiuitor unui număr limitat de persoane sau instituții: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, colegiul de conducere al Înaltei Curți, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatului Poporului. Or, sesizarea în discuție a fost formulată de o persoană (revizuentul din prezenta cauză), care nu se regăsește printre cele expres și limitativ enumerate de dispozițiile legale anterior redate. Prin urmare, revizuentul din prezenta cauză nu justifică legitimare procesuală activă pentru a formula o astfel de sesizare, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 514 C. proc. civ., sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă. Examinând cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 248 alin. (1) cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este tardivă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed: Revizuirea este calea de atac comună, extraordinară, de retractare, nedevolutivă și nesuspensivă de drept de executare care se exercită împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul ori, în cazurile anume prevăzute de lege, împotriva hotărârilor care nu evocă fondul și prin care se urmărește, de regulă, înlăturarea erorilor în legătură cu stabilirea situației de fapt. Motivele care justifică exercitarea căii de atac a revizuirii sunt expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1-11 C. proc. civ., iar termenele de revizuire sunt prevăzute în art. 511 C. proc. civ. și sunt de două categorii: un termen general (de drept comun) - de o lună (art. 511 alin. (1) C. proc. civ.) și trei termene speciale (de excepție) - de 15 zile, de 3 luni și de 6 luni (art. 511 alin. (2), art. 511 alin. (1) pct. 7 și art. 511 alin. (3) C. proc. civ.). Termenele de declarare a acestei căi de atac sunt termene procedurale, astfel că modul de calcul și împlinire a acestora sunt guvernate de prevederile art. 181 și art. 182 C. proc. civ. Termenul general de o lună este prevăzut pentru primele opt motive de la art. 509 C. proc. civ. În cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul general de o lună începe să curgă, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Nerespectarea termenelor de revizuire atrage sancțiunea decăderii părții interesate din dreptul de exercițiu al căii de atac și, în mod corelativ, dacă aceasta a fost formulată după împlinirea termenului, cererea va fi respinsă ca tardivă. Cu privire la calcularea termenelor, art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că atunci când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an; dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni. În ceea ce privește împlinirea termenului, art. 182 alin. (1) C. proc. civ. prevede că termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. Neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege se sancționează cu decăderea, care reprezintă o sancțiune de drept procesual civil ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Instituția decăderii este reglementată de art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Din economia acestor dispoziții legale rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative și absolute, sancționând neglijența părții care nu și-a exercitat dreptul procesual în termenul stabilit de lege. Or, termenul de o lună, prevăzut de art. 511 alin. (1) C. proc. civ. are natura unui termen legal, imperativ și absolut, nerespectarea lui fiind sancționată cu decăderea părții interesate din dreptul de a mai exercita calea de atac a revizuirii. În cauza pendinte, ultima hotărâre judecătorească, pretins potrivnică, este decizia civilă nr. 1814 din data de 06 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă în dosarul nr. x/2022. Această decizie, prin care s-a soluționat conflictul de competență ivit între Judecătoria Drobeta Turnu Severin și Judecătoria Sectorului 6 București, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, este o decizie definitivă potrivit legii. Astfel, dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că instanța competentă să judece conflictul de competență pronunță o hotărâre definitivă. Or, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului", iar alin. (2) al aceluiași text de lege stabileșete că "Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive (...) la data pronunțării." Ca atare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale evocate rezultă că deciziile pronunțate în soluționarea conflictului de competență sunt decizii definitive de la data pronunțării. În cauza dedusă judecății, cererea de revizuire a fost formulată la data de 30 noiembrie 2022, data transmiterii cererii prin e-mail, primind dată certă la data de 05 decembrie 2022 (zilele de 30 noiembrie și 01 decembrie au fost zile de sărbătoare legală, ziua de 2 decembrie a fost zi liberă pentru salariații din domeniul public, iar zilele de 3 și 4 decembrie au fost zile de sâmbătă și duminică). Cererea de revizuire ce face obiectul prezentului dosar este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive chiar de la data pronunțării sale, respectiv de la data de 06 octombrie 2022. Or, în raport cu dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu aplicarea art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul pentru exercitarea căii de atac a revizuirii s-a împlinit la data de 07 noiembrie 2022 (într-o zi de luni). Astfel, față de formularea neechivocă a textului legal, art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de o lună pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, care, în speță, este data pronunțării acesteia, 06 octombrie 2022, iar nu de la data comunicării hotărârii respective. De altfel, Curtea Constituțională, fiind sesizată cu controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a constatat că acestea nu contravin prevederilor constituționale ale art. 21, art. 24 și art. 126 alin. (2), reținând că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanța de judecată la data pronunțării. De aceea, formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate și, pentru aceleași rațiuni, nu îngrădesc accesul liber la justiție al revizuentului. Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită (a se vedea Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 922 din 16 noiembrie 2016 și Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 969 din 21 octombrie 2020). Mai mult, prin Decizia nr. 235 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 31 iulie 2003, Curtea a reținut că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. De asemenea, prin Decizia nr. 251 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21. Potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 8 noiembrie 2004). Or, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale în mod constant, accesul liber la justiție nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996). Prin urmare, în speță, termenul legal de exercitare a căii de atac extraordinare a revizuirii curge de la data pronunțării hotărârii definitive atacate, respectiv decizia civilă nr. 1814 din data de 06 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. Pentru aceste considerente, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare de retractare a fost depășit, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, excepția tardivității declarării acestei căi de atac fiind una de ordine publică, absolută, dirimantă, astfel încât, admiterea acesteia împiedică instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire, să analizeze admisibilitatea cererii de revizuire. Totodată, având în vedere ordinea de prioritate stabilită pentru soluționarea excepțiilor procesuale, potrivit căreia excepția tardivității primează, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune nici analizarea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării, în temeiul art. 514 și urm. C. proc. civ., a unei decizii în recurs în interesul legii prin care să se stabilească că reședința este domiciliu, cerere formulată în cadrul cererii de revizuire.