ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2023

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând instanței să pronunțe o sentință prin care să oblige pârâții să le restituie bunurile mobile ridicate în anul 1988 de la părinții lor - C. (decedat în anul 1995) și D. (decedată în anul 2007), constând în 7 file de carton, având lipite pe ele mărci filatelice, după cum urmează: o filă "Cap de bour", emisiunea a II-a cu 6 mărci filatelice; o filă "Principatele unite", cu 6 mărci filatelice; o filă cu cinci mărci enumerate de la 13 la 17, o filă "Alexandru Ioan Cuza", cu 10 mărci; o filă "Carol cu favoriți" și "Carol cu barbă", cu 10 mărci; o filă "Vulturi", cu 13 mărci; o filă "Emisiunea Paris", cu 9 mărci. La termenul de judecată din 18 ianuarie 2019 reclamantele au completat cererea introductivă, sub aspectul laturii subiective pasive, arătând că înțeleg să se judece și cu pârâtul Inspectoratul Județean de Poliție Alba - în calitatea acestuia de succesor în drepturi al Miliției județene Alba, instituție menționată în cuprinsul procesului-verbal de ridicare a bunurilor mobile în litigiu, precum și sub aspectul obiectului, arătând în acest sens că solicitată instanței ca, în conformitate cu dispozițiile art. 566 alin. (1) din C. civ., raportat la cele ale art. 93 din Legea nr. 182/2000, să instituie în sarcina pârâților obligația de a le restitui contravaloarea bunurilor revendicate, în situația în care acestea nu pot fi restituite în natură. Prin încheierea din 10 mai 2019, în aplicarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) și art. 79 C. proc. civ., instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Muzeului Județean Brașov.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov: Prin sentința civilă nr. 201/S din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Brașov au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al județului Alba. A fost admisă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al județului Alba, și în consecință au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamantelor suma de 1.035.149 RON, ce reprezintă valoarea de înlocuire a mărcilor filatelice indicate în procesul-verbal din data de 20.04.1988, au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantelor suma de 15.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert și a fost respinsă cererea de chemare în judecată pe care reclamantele au promovat-o în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Județean de Istorie Brașov.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov: Prin decizia nr. 1744/Ap din 23 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, în contradictoriu cu reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 20l/S din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, care a fost schimbată în parte și în consecință: A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, invocată de acesta prin întâmpinare și a fost respinsă ca atare cererea formulată și completată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu acest pârât. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată și completată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Alba. A fost înlăturată dispoziția privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, acestea rămânând în sarcina reclamantelor. Au fost păstrate celelalte soluții dispuse de Tribunalul Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1744/Ap din 23 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, reclamantele A. și B. au declarat recurs, înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 martie 2022. Prin primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură ce au condus la soluționarea în mod greșit, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne. În opinia recurentelor calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne este justificată prin raportare la faptul că cei patru ofițeri din compunerea echipei operative care a descins în casa părinților reclamantelor erau prepușii Ministerului Afacerilor Interne, astfel cum rezultă din conținutul procesului-verbal de ridicare din data de 20 aprilie 1988, ce relevă compunerea echipei formată din doi reprezentanți ai Miliției Județeane Alba și doi reprezentanți ai Inspectoratului General al Miliției. În plus, Ministerul Afacerilor Interne este autoritatea publică în subordinea căreia se află ceilalți doi intimați-pârâți (Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al județului Alba), în sensul art. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Mai arată recurentele că susținerile Ministerului Afacerilor Interne, în sensul că nu ar avea atribuții de păstrare a unor astfel de bunuri, sunt contrazise de însuși procesul-verbal de ridicare. În opinia recurentelor, invocarea lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți ar putea fi susținută exclusiv de înscrisuri din care să rezulte predarea-primirea bunurilor de la cei care le-au ridicat (prin prepușii lor) către alte autorități cu atribuții în domeniu, ceea ce nu există, astfel că nu-și pot invoca propria culpă în susținerea excepției. Având în vedere că nici pe parcursul judecății intimații-pârâți nu au dovedit că mai dețin aceste bunuri sau că le-ar fi predat altor persoane fizice sau juridice, procesul-verbal de ridicare a acestora din 20 aprilie 1988 face, prin el însuși, dovada deplină a preluării ilegale de către Miliția Județeană Alba și Inspectoratul General al Miliției, precum și a nerespectării de către aceste autorități și succesorii lor, inclusiv de către autoritatea publică ierarhică superioară acestora (Ministerul Afacerilor Interne) a obligațiilor de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora, în sensul art. 8 din Legea nr. 182/2000, respectiv art. 14 din Legea nr. 63/1974, precum și a legislației intermediare acestora, care a instituit aceeași categorie de obligații unităților deținătoare de bunuri culturale mobile. Concluzionând, pentru aceste motive, apreciază recurentele că Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesuală pasivă în cauză. Circumscris aceluiași motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la un proces echitabil, principiile administrării probelor și prezumțiile judiciare. Contrar celor reținute în considerentele hotărârii recurate, apreciază, pe de o parte, că prezumția de autenticitate a mărcilor filatelice revendicate a fost corect aplicată de către prima instanță, iar pe de altă parte, că reținerea de către instanța de apel a obligației reclamantelor de a le dovedi autenticitatea în condițiile pieirii acestora din culpa exclusivă a intimaților-pârâți (reținută corect de către ambele instanțe) excedează dreptului la un proces echitabil și principiilor administrării probelor, în condițiile în care, însăși neîndeplinirea de către celelalte părți a obligațiilor legale face imposibilă dovada faptelor juridice. În legătură cu proveniența mărcilor filatelice revendicate, în contra celor reținute de instanța de apel, arată recurentele că pe de-o parte a fost necontestată, dar, în plus, s-a probat că ele provin de la E. (autorul părinților reclamantelor), întrucât acesta din urmă declarase astfel de bunuri la OJPCN Alba. În ce privește evaluarea acestora, se arată că OJPCN Alba nu menționează valori de comercializare - nici în registrele sale și nici în adresa nr. x/1989, singurul inventar ce cuprinde descrierea bunurilor fiind făcut prin chiar procesul-verbal de ridicare a bunurilor de la părinții recurentelor din data de 20 aprilie 1988. Mai arată recurentele că niciun alt inventar nu le-ar fi putut stabili caracterul autentic, întrucât la vremea respectivă nu se eliberau certificate de autenticitate, iar valoarea de achiziție era stabilită prin cataloagele de specialitate, care se tipăreau și actualizau periodic de către asociațiile filatelice din epocă, asemenea cataloage fiind găsite de către părinții reclamantelor și în casa soților E., pe care au moștenit-o împreună cu toate bunurile mobile din aceasta, inclusiv mărcile filatelice revendicate în cadrul prezentului dosar. De asemenea, recurentele-reclamante au criticat reținerea de către instanța de apel a culpei proprii a autorilor reclamantelor în determinarea autenticității bunurilor revendicate, care nu au respectat regimul bunurilor nedeclarându-le, deoarece nici legea specială - Legea nr. 63/1974 nu prevedea un termen de declarare după data dobândirii, iar părinții reclamantelor le dobândiseră prin moștenire de la E. cu puțin timp în urmă, respectiv la 03 februarie 1988 - data eliberării certificatului de moștenitor după ambii soți E.. Așadar, părinții reclamantelor nu au beneficiat de un interval de timp rezonabil ca să le declare, iar prin hotărârea instanței de apel li se impută tocmai acest lucru și, în plus, se pretinde reclamantelor să facă dovada autenticității lor, contrar dispozițiilor art. 6 și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ce reglementează dreptul la un proces echitabil, puterea de apreciere a judecătorului, obligația acestuia de a ține seama de toate circumstanțele cauzei în baza principiilor generale ale dreptului, cerințelor echități și bunei-credințe. În cauză, potrivit principiului in excipinedo reusfit actor, sarcina probei revenea intimaților-pârâți, deoarece aceștia au susținut că mărcile filatelice ridicate de la părinții reclamantelor nu erau autentice, în condițiile în care descinderea operativă în casa acestora de către o echipă supradimensionată a avut la bază tocmai prezumția de autenticitate, în caz contrar, părinții reclamantelor trebuind a fi cercetați pentru deținerea de falsuri ale unor obiecte de patrimoniu, ceea ce nu s-a întâmplat. Nici în procesul-verbal de ridicare (înscris autentic) nu se face nicio mențiune cu privire la vreo suspiciune de fals (caz în care temeiul descinderii s-ar fi regăsit în sfera dreptului penal/procesual penal), ci dimpotrivă, se menționează expres că temeiul ridicării îl reprezintă tocmai Legea nr. 63/1974, ceea ce, coroborat cu prezumția de legalitate a procesului-verbal instituie și prezumția de autenticitate a mărcilor filatelice menționate în cuprinsul său, prezumție întărită, de altfel, de depozițiile a doi dintre cei patru ofițeri din echipa operativă care a procedat la ridicare, audiați ca martori de către instanța de apel (F. și G.). Mai mult, valoarea importantă a mărcilor filatelice ridicate decurge și din faptul că, dintre toate mărcile filatelice găsite în casa părinților reclamantelor, au fost ridicate doar cele de mare valoare, celelalte fiind lăsate în custodia acestora. Recurentele-reclamante subliniază că, având în vedere principiile administrării probelor în procesul civil, cei chemați să răstoarne prezumția de autenticitate trebuie să fie intimații-pârâți deoarece ei susțin contrariul (că nu erau autentice), în condițiile în care ambele instanțe au reținut că, potrivit probelor administrate, aceștia sunt ultimii deținători ai bunurilor. In schimb, pentru a înlătura prezumția de culpă care operează față de intimații-pârâți, instanța de apel a impus reclamantelor, în mod nelegal, obligația de a dovedi autenticitatea mărcilor filatelice, obligație imposibil de îndeplinit din culpa exclusivă a intimaților-pârâți, pentru a imputa apoi reclamantelor faptul că nu au dovedit un fapt imposibil de dovedit. Deși instanța de apel a reținut că în cazul prezumțiilor judiciare raționamentul judecătorului trebuie să se întemeieze pe probe directe, început de dovadă ori alte elemente de fapt cunoscute și a apreciat că, față de circumstanțele concrete, aplicarea unei prezumții judiciare nu este inadmisibilă, precum și faptul că limitarea mijloacelor de probă s-ar datora în această situație culpei apelanților-pârâți, totuși a înlăturat aplicarea prezumției judiciare în ceea ce privește autenticitatea mărcilor filatelice, deși existau probe scrise, început de dovadă scrisă ori alte elemente de fapt cunoscute, inclusiv depozițiile celor doi martori, elemente suficiente care trebuiau să ducă la concluzia că prezumția autenticității acestora nu a fost răsturnată. Mențiunile fără echivoc din procesul-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988 constituie un fapt dovedit, nicidecum un fapt prezumat. Prezumția de încadrare a mărcilor filatelice ridicate în categoria bunurilor de patrimoniu, descrise în art. 1 și art. 2 lit. b) din Legea nr. 63/1974, nu a fost răsturnată deoarece, deși intimații-pârâți au ridicat mărcile filatelice în vederea expertizării, aceștia nu au putut face dovada nici a înregistrării operațiunii de ridicare în registrul OJPCN (ori în vreun alt registru intern al organelor de miliție), cu atât mai puțin a vreunei expertizări ulterioare ori a predării către alte instituții spre expertizare sau păstrare. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488. alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentele-reclamante, sunt invocate atât lipsa motivării, cât și existența motivelor contradictorii. În ceea ce privește lipsa motivării, recurentele arată că hotărârea recurată nu face nicio referire la cel puțin o probă esențială în dosar. O atare omisiune, cu consecința lipsei motivelor pentru care a înlăturat apărările reclamantelor decurgând din ele, nu reprezintă o simplă apreciere a probelor, ci o lipsă a motivelor pentru care instanța a înlăturat (prin omisiune) aceste probe, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cu atât mai mult, apărările reclamantelor în apel conțin referiri exprese la mențiunea din registrul OJPCN (166/1988), atât individual, cât și prin comparație cu mențiunea imediat următoare (nr. 167/18.03.1988), iar instanța, în considerente, a reținut tocmai contrariul a ceea ce decurge din aceste înscrisuri și și-a sprijinit raționamentul pentru care a respins cererea de chemare în judecată pe faptul pretins și neprobat că proveneau de la E. (pagina 20, paragrafele 1-2 din decizia recurată). O altă lipsă a motivării deciziei recurate o constituie omisiunea instanței de apel de a analiza caracterul de înscris autentic al procesului-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988 (caracter susținut, în apel, de către toate părțile) și consecințele ce decurg din acest caracter cu privire la declarațiile persoanelor semnatare. Proveniența mărcilor filatelice de la E. trebuia constatată de instanța de apel în condițiile art. 237 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. (ca fiind necontestată) sau, în caz contrar, pusă în discuția contradictorie a părților, atâta vreme cât instanța de apel a avut-o în vedere în motivarea deciziei recurate (reținând nedovedirea acestei proveniențe). Or, instanța de apel nu a procedat în acest fel, încălcând astfel principiul contradictorialității instituit de dispozițiile art. 14 C. proc. civ. In ceea ce privește motivele contradictorii, recurentele-reclamante au arătat că, pe de o parte, considerentele deciziei recurate rețin caracterul ilicit al ridicării bunurilor de la părinții acestora (pagina 17, paragraful 14) și preluarea ilegală a mărcilor filatelice revendicate (pagina 17, paragraful 15, pagina 18, paragrafele 8 și 13), iar pe de altă parte, aceleași considerente, rețin culpa părinților reclamantelor în deținerea și nedeclararea mărcilor filatelice (pagina 18, paragraful 5, precum și pagina 17, paragraful 1). De asemenea, pe de o parte, considerentele deciziei recurate rețin preluarea mărcilor filatelice fără titlu legal și incidența în cauză a dispozițiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (pagina 18, paragrafele 10 - 11), iar pe de altă parte, că nu a fost dovedită în speță calitatea de bunuri din patrimoniul cultural a mărcilor filatelice (pagina 18, paragrafele 8 și 13). Sub acest aspect, solicită a fi avute în vedere argumentele expuse cu referire la ipoteza/prezumția autenticității mărcilor filatelice. Considerentele deciziei recurate, rețin, pe de o parte, obligația de restituire a intimaților-pârâți Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne, instituită de legea specială numai în ipoteza încadrării bunurilor în sfera celor de patrimoniu cultural național, iar pe de altă parte, aceleași considerente, rețin lipsa/imposibilitatea dovedirii de către reclamante a încadrării bunurilor în această categorie tocmai din culpa acestora, reținută de către ambele instanțe. De asemenea, pe de o parte, instanța de apel a reținut corect faptul că adresa Muzeului Unirii Alba-Iulia către Muzeul Județean Brașov nr. 421/22.02.1989 se referă la declarația lui E., prin care acesta și-a îndeplinit obligația impusă de aceeași Lege nr. 63/1974 de declarare a unor bunuri de aceeași natură (mărci filatelice similare cu cele ridicate), iar pe de altă parte, a reținut că în cauză nu s-a dovedit că E. ar fi fost un filatelist renumit, iar adresa nr. x/1989 emisă de OJPCN Alba, ce face referire la declarația acestuia de bunuri, denotă chiar împrejurarea că acesta nu deținea doar mărci filatelice originale, ci și neautentice (pagina 20, paragraful 3). Prin urmare, considerentele instanței de apel atrag incidența sub două aspecte - a motivului reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne (art. 36 C. proc. civ.) și a celor privind conținutul hotărârii (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), precum și incidența motivului de casare privind motivarea contradictorie și omisivă a hotărârii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanța de apel a pronunțat decizia apelată aplicând greșit normele de drept material - Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al RSR, art. 8 și 93 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, art. 566 alin. (1) C. civ., art. 1640 -1641 C. civ. Reținând greșit că nerespectarea de către părinții reclamantelor a obligației de declarare a mărcilor filatelice îndreptățea organele de miliție la ridicarea lor, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 63 din 1974, menționată în procesul-verbal ca temei al ridicării, deoarece această lege nu conține nicio prevedere cu privire la o astfel de ridicare, iar confiscarea s-ar fi putut face numai ca o măsură accesorie aplicării unei sancțiuni contravenționale sau penale (în condițiile art. 24 - 29 din Legea nr. 63/1974), confiscare ce nu a existat. De asemenea, instanța de apel a ignorat prevederile speciale ale legii cu privire la regimul special al mărcilor filatelice enumerate în procesul-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988, respectiv acela de bunuri din patrimoniul cultural național, regim reglementat de Legea nr. 63/1974, ce nu interzicea dreptul de a deține în proprietate astfel de bunuri, reținând (prin aplicarea greșită a acestei legi) susținerile intimaților-pârâți, în sensul că părinții reclamantelor le dețineau contrar dispozițiilor legale. De esența prezentei cauze este faptul că autoritățile statului înregistrau mișcarea tuturor bunurilor din sfera de aplicare a Legii nr. 63/1974 în registrele speciale (fie prin declarație a deținătorilor, fie prin informarea OJPCN de către organele de miliție, așa cum s-a întâmplat în speță), însă dreptul de proprietate asupra lor nu se putea pierde decât prin decret prezidențial, cu plata unei despăgubiri corespunzătoare, prin donații sau achiziționarea lor contra unui preț, în condițiile art. 16 din Legea nr. 63/1974. Mai arată recurentele că părinții acestora erau deținători legali ai bunurilor mobile preluate (în temeiul art. 1909 și art. 1858 C. civ. 1864, drept transmis cu titlu universal prin certificatul de moștenitor autentificat sub nr. x/03.02.1988), iar prin procesul-verbal de ridicare nu și-au pierdut dreptul de proprietate asupra lor (pentru că legea nu prevedea o asemenea modalitate de pierdere a dreptului de proprietate), ci se poate considera, eventual, că le-au încredințat în custodie statului în sensul art. 16 alin. (3) din Legea nr. 63/1974. Nerespectarea de către intimații-pârâți a obligațiilor legale de evidență și păstrare instituite de textele de lege anterior menționate face imposibilă restituirea în natură a mărcilor filatelice și atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 566 alin. (1) și ale art. 1640 - 1641 C. civ., în sensul existenței obligației intimaților-pârâți la restituirea prin echivalent. Aplicarea corectă a acestor dispoziții presupune că, odată stabilită culpa exclusivă debitorului și lipsa oricărei culpe a creditorului în pieirea totală a bunului, această culpă se extinde și asupra oricăror obligații subsecvente și ulterioare pieirii, strâns legate de bunul pierit, cum ar fi stabilirea autenticității acestuia. Impunerea unei asemenea obligații creditorului, mai ales în condițiile deposedării ilegale (care dovedește, prin ea însăși, reaua-credință a debitorului), pe de o parte nu este prevăzută de art. 566, art. 1640 și art. 1641 C. civ., iar pe de altă parte, se constituie într-o obligație imposibil de executat de către partea care a fost de bună-credință, imposibilitate provenind tocmai din comportamentul nelegal al celeilalte părți (prin restrângerea exercițiului a însuși dreptului de proprietate), precum și într-un abuz de drept, contrar dispozițiilor art. 14-15 C. civ. Or, atâta vreme cât instanța de apel (în acord cu instanța de fond) a reținut culpa exclusivă a intimaților-pârâți în pieirea bunurilor, condiționarea restituirii prin echivalent reglementată de art. 1641 C. civ., ce impunerea în sarcina reclamantelor a dovedirii autenticității bunurilor ai căror ultimi deținători au fost pârâții, este nelegală. Culpa intimaților-pârâți trebuie analizată prin raportare la art. 566, art. 1640 și art. 1641 C. civ., respectiv ca neglijență exclusivă în evidența și păstrare unor bunuri culturale de mare valoare care nu le aparțineau (deci post factum), iar nu prin raportare la o pretinsă răspundere a părinților reclamantelor în nedeclararea lor (ante factum), cu atât mai mult cu cât le dețineau de foarte puțin timp. Astfel, acordarea de despăgubiri (valoarea de înlocuire) este efectul direct al admiterii acțiunii în revendicare prin echivalent, posibil numai în situația expres prevăzută de textele de lege, aplicabile ipotezei pieirii bunului revendicat din culpa evidentă a pârâților. Lipsa unui proces-verbal de contravenție/confiscare sau, cu atât mai puțin, a unui dosar penal, subsecvente percheziției și ridicării mărcilor filatelice, întărește prezumția de autenticitate (reliefată de ambii martori sub forma aparenței de autenticitate și prezenței unor specialiști în domeniu în persoana căpitanului H. și a expertului delegat de la OJPCN I.). Chiar dacă s-ar aprecia că adresa nr. x/22.02.1989 a Muzeului Unirii Alba Iulia către Muzeul județean Brașov se referă la aceeași colecție menționată în procesul-verbal de ridicare, aceasta constată ca cea mai mare parte a mărcilor filatelice expertizate erau autentice, ceea ce presupunea luarea unor masuri legale în ceea ce privește falsurile, respectiv deschiderea unui dosar penal împotriva părinților reclamantelor, cel puțin pentru cercetarea modului de dobândire a acestora. Lipsa, în conținutul înscrisurilor administrate ca probe, a unei mențiuni exprese cu privire la falsuri, coroborată cu lipsa oricărei dovezi de restituire (chiar și numai a celor autentice), în condițiile unei reglementări speciale stricte cu privire la evidența unor asemenea bunuri menționate în art. 2 lit. b) teza finală a Legii 63/1974 ca rarități filatelice, duce la concluziile reținute de către prima instanță, care a admis cererea de chemare în judecată prin aplicarea corectă a tuturor dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

Apărările părților: Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin email la data de 20 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin poștă specială, fiind înregistrată la data de 29 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. Intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Alba a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin e-mail la data de 29 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. La data de 02 februarie 2023 a depus note scrise prin care a înaintat un set de înscrisuri noi.

Probe solicitate în etapa recursului: Recurentele-reclamante au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și au depus, în copii certificate pentru conformitate cu originalul (i) adresa nr. 7,9 din 10 ian. 1975 a J. și (ii) extras din Lista de prețuri a mărcilor poștale românești și străine – valabilă de la 1 octombrie 1975 (pag. 1-9), menționând că aceste înscrisuri au fost deținute de către E. în calitate de conducător al K. și au ajuns în posesia părinților reclamantelor ulterior decesului acestuia. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Alba a arătat că se opune încuviințării probatoriului solicitat de recurentele-reclamante, întrucât probatoriul în recurs trebuie să vizeze demonstrarea motivelor de recurs, iar nu demonstrarea unei situații de fapt diferite de cea reținută prin hotărârea recurată. Prin notele scrise depuse în data de 02 februarie 2023, Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, în completarea probațiunii solicitată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a înaintat un număr de patru înscrisuri în posesia cărora arată că a intrat în data de 30 ianuarie 2023: (i) Adresa Muzeului Național al Unirii Alba Iulia nr. 365/30.01.2023; (ii) Declarația nr. 346 completată de E. la data de 29.12.1975; (iii) Declarația numitului C. din 03.02.1989; (iv) Extras din Registrul de intrare Declarații Patrimoniu – Oficiul Patrimoniu Alba pentru anii 1974-1979 . II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând recursul, în raport de criticile vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al acestora și le va respinge pentru motivele expuse în continuare. Art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Astfel cum reiese din procesul-verbal de ridicare a bunurilor revendicate, operațiunea a fost desfășurată de patru ofițeri de miliție, dintre care doi își desfășurau activitatea în cadrul fostului Inspectorat General al Miliției, al cărei succesor în drepturi este pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, iar doi își desfășurau activitatea în cadrul Miliției Județene Alba, al cărei succesor în drepturi este pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Alba. Ca urmare, acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și prin dispozițiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare, se restituie proprietarilor de drept de către "instituțiile deținătoare", norma legală trimițând din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deține bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deținătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziției legale exprese. Deși prin art. 8 și art. 24 din Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România sunt stabilite atribuții în sarcina Ministerului de Interne, constând în identificarea, inventarierea și recuperarea bunurilor care, ca efect al dispozițiilor legale sau procedurilor judiciare, au fost trecute în patrimoniul statului, fiind ulterior înstrăinate (art. 8) și respectiv atribuții de prevenire și combatere a furturilor, a traficului ilegal, a speculei și a altor forme de încălcare a legii (art. 32), Înalta Curte reține că niciuna dintre cele două ipoteze nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față. Prin raportare la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită, de vreme ce procesul-verbal din data de 20 aprilie 1988 nu viza ridicarea unor bunuri trecute în patrimoniul statului care să fi fost ulterior înstrăinate (ipoteza reglementată de art. 8 din Legea nr. 63/1974), iar operațiunea din data de 20 aprilie 1988 nu se încadra între cele enumerate de art. 32 din lege, respectiv nu era incident un caz de furt, de trafic ilegal, de speculă sau altă formă de încălcare a legii speciale, în lipsa unui proces-verbal de contravenție ori a unei hotărâri penale care să susțină contrariul, reiese că Ministerul de Interne nu a participat și nu a îndeplinit atribuții specifice cu ocazia ridicării bunurilor revendicate. În mod corect a reținut instanța de apel, în raport de împrejurarea că Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Alba sunt structuri aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, având personalitate juridică proprie, având în vedere că în procesul-verbal nu se indică participarea vreunui lucrător al Ministerului de Interne, că simplul raport de subordonare nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii acestui din urmă pârât, în raport de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., ce impun condiția unei identități între părți și subiectele raportului juridic litigios. De asemenea, în mod corect curtea de apel a dat relevanță dispozițiilor art. 222 C. civ., potrivit cărora o persoană juridică, având în subordine o altă persoană juridică, nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel, reținând în mod corect, în considerentele hotărârii recurate, și dezlegarea dată prin Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii, în sensul în care, independent de existența unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii. În consecință, criticile formulate de recurente sunt nefondate și urmează a fi respinse în consecință. Analizând decizia atacată, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care se critică încălcarea dreptului la un proces echitabil, principiile administrării probelor și prezumțiile judiciare, nemotivarea hotărârii și reținerea unor considerente contradictorii, precum și încălcarea unor dispoziții de drept material, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Din perspectiva criticilor recurentelor vizând dreptul la un proces echitabil, principiile administrării probelor și prezumțiile judiciare, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt și nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În schimb, încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest cadru, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând înlăturarea de către instanța de apel a prezumției de autenticitate a mărcilor filatelice stabilită de prima instanță, impunând reclamantelor o sarcină excesivă a probațiunii autenticității bunurilor care au fost preluate abuziv, în condițiile în care acestea au pierit din culpa pârâților ulterior preluării lor. Într-adevăr, câtă vreme nu s-a probat existența fizică a mărcilor filatelice revendicate, autenticitatea acestora nu poate fi verificată prin proba cu expertiză - fapt necontestat în speță. Pe de altă parte, imposibilitatea expertizării la acest moment a bunurilor revendicate nu conduce în mod automat la concluzia că acestea nu erau autentice, ci trebuie să se realizeze o corectă aplicare a normelor și principiilor de drept, în vederea unei corecte și complete stabiliri a situației de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluționării cauzei. Înalta Curte reține că trebuie să se recunoască în persoana reclamantelor toate mijloacele probatorii admise de lege pentru a le da posibilitatea acestora să probeze autenticitatea bunurilor pretinse. Instanța de apel a înlăturat prezumția de autenticitate reținută de către instanța de fond, inversând sarcina probei și procedând la greșita aplicare a prezumțiilor în defavoarea reclamantelor, a considerat în cele din urmă că acestea nu au probat autenticitatea bunurilor în privința cărora au solicitat revendicarea. Împrejurarea că bunurile nu se regăsesc în evidențele instituțiilor ai căror reprezentanți au făcut parte din comisie și au participat la ridicarea bunurilor, este un fapt imputabil pârâților și, aplicarea corectă a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, presupune ca judecătorul să nu procedeze la aplicarea unor prezumții judiciare simple în defavoarea autorilor recurentelor, bazate tocmai pe absența bunurilor ce este imputabilă pârâților. Astfel, Înalta Curte reține întemeiată critica recurentelor, potrivit căreia, în mod greșit instanța de apel, pentru a înlătura prezumția de culpă care operează față de intimații-pârâți, a impus reclamantelor obligația de a dovedi autenticitatea mărcilor filatelice, pentru a imputa ulterior reclamantelor, prin hotărârea pronunțată, faptul că nu au dovedit un fapt extrem de dificil sau chiar imposibil de dovedit la acest moment. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în mod special cele referitoare la dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), nesocotind totodată și obligațiile ce compun rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.) Înalta Curte reține că a fost încălcat regimul probațiunii, iar consecința acestei încălcări generează imposibilitatea dovedirii de către recurente a dreptului de proprietate pretins. Probele au o importanță hotărâtoare în procesul civil, prin mijlocirea acestora părțile stabilind în fața instanței de judecată faptele din care izvorăsc drepturile pretinse. În lipsa probelor, drepturile subiective nu pot fi valorificate, probele fiind așadar mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc. Dreptul subiectiv și proba sunt însă noțiuni distincte, căci dreptul subiectiv există și poate fi realizat independent de probă, dacă nu este contestat și dacă obligația corelativă este executată de bună-voie de către debitor. În cauza de față însă, nu ar fi posibilă o executare benevolă, chiar în ipoteza în care poziția procesuală a pârâților ar fi fost diferită, de vreme ce art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, impune parcurgerea procedurii judecătorești pentru valorificarea drepturilor pretinse, bunurile neputând fi predate voluntar, ci numai în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. Cu atât mai important devine așadar corecta și completa desfășurare a probațiunii, cu cât încălcarea unor drepturi procesuale determină încălcarea unui drept substanțial. Prin raportare la imposibilitatea expertizării bunurilor în cadrul prezentului litigiu în vederea stabilirii autenticității acestora, devine evidentă dificultatea probării în mod direct a acestui aspect de către reclamante, caz în care, în cauză devin incidente dispozițiile referitoare la prezumții. Astfel, în cazurile în care părțile nu au mijloace de probă care să se refere în mod direct la faptele generatoare de drepturi în litigiu sau în cazurile în care dovada directă a acestor fapte este deosebit de dificilă sau chiar imposibilă, își găsesc aplicabilitatea în cauză art. 327 C. proc. civ., potrivit cărora prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Legea prevede ca raționamentul uzitat să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea, așadar, concluzia trasă de judecător trebuie să fie una rațională, să fie cel puțin probabilă și nu doar plauzibilă ori posibilă. Aceleași cerințe și standarde de apreciere trebuie atașate și contraprobei față de o astfel de prezumție; cu alte cuvinte, răsturnarea unei prezumții judiciare nu trebuie să fie nici prea facilă, dar nici excesiv de dificilă, devenind de facto imposibilă. Înalta Curte remarcă că nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în scopul de a înlesni sarcina probei pentru partea care, având această sarcină, a propus înfățișarea lor, dispoziții care au vocația de a fi aplicate și în cazul de față asupra mărcilor filatelice - potrivit cărora dacă partea refuză să înfățișeze înscrisul pe care îl deține sau dacă s-a dovedit că l-a ascuns, ori l-a distrus, instanța va putea socoti ca dovedite pretențiile părții care a cerut înfățișarea, cu privire la conținutul respectivului înscris. Înalta Curte reține așadar că instanța de apel, în rejudecare, ar trebui să aprecieze asupra aplicării prezumției simple recomandate de art. 295 C. proc. civ. și în contextul în care, înțelegând dificultățile de ordin probatoriu pe care le pot întâmpina părțile în procedura de revendicare a bunurilor, art. 93 alin. (2) teza finală din Legea nr. 182/2000 impune în mod expres în sarcina unităților deținătoare de arhive, obligația de a sprijini demersurile părților cu furnizarea de înscrisuri din arhive privind proveniența și preluarea acestora. Dintr-o altă perspectivă, tot în materia încălcării regimului probațiunii, anticipând analiza motivului de nelegalitate ce urmează a fi realizată extensiv în paragrafele ce vor fi dedicate criticilor încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că instanța de apel a procedat la înlăturarea prezumției de autenticitate stabilită de către prima instanță, pornind de la dezlegarea greșită pe care a dat-o dispozițiilor Legii nr. 63/1974 - împrejurarea că autorii recurentelor ar fi deținut bunurile contrar dispozițiilor legale, întregul raționament al instanței de apel fiind întemeiat pe o succesiune de prezumții judiciare al căror punct de pornire îl reprezintă această primă statuare. Instanța de apel a reținut că în privința bunurilor ce au fost ridicate la data de 20 aprilie 1988 erau deținute nelegal, dar nu s-a dispus măsura confiscării acestora, având în vedere că organele statului nu cunoșteau dacă bunurile ridicate erau sau nu bunuri din patrimoniul național cultural, în absența expertizării lor. Din raționamentul instanței de apel reiese că în măsura în care bunurile erau autentice, autorii reclamantelor ar fi fost în mod necesar sancționați, iar bunurile ar fi fost confiscate, pornind de la ipoteza că deținerea acestora era nelegală. Instanța de apel a dat astfel relevanță împrejurării nesancționării autorilor reclamantelor și neconfiscării bunurilor, pornind de la o ipoteză eronată – faptul deținerii nelegale, pentru a genera dubiul de natură a răsturna prezumția primei instanțe care a statuat asupra autenticității bunurilor, convertind astfel o aparență ce acționa în favoarea recurentelor – faptul nesancționării, într-un mijloc de natură a le prejudicia interesele – reținând lipsa de autenticitate a bunurilor, ce a condus la soluția pronunțată asupra fondului cererii. În cele ce urmează, Înalta Curte va analiza criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării hotărârii prin omisiunea instanței de apel de a analiza înscrisuri invocate de reclamante în calea de atac a apelului, critici pe care Înalta Curte le găsește întemeiate, reținând însă că prin neanalizarea acestor mijloace de probă se aduce atingere, de asemenea, regimului probațiunii, fiind motive de recurs circumscrise pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reține întemeiate criticile vizând neanalizarea în cuprinsul hotărârii recurate a adresei Muzeului Național al Unirii Alba Iulia nr. 788/26 februarie 2021 invocată de recurenți, observând că nu există nicio referire la acest înscris, în vreme ce legat de mențiunea din registrul de intrări-ieșiri al OJPCN (nr. 12 arhiva OJPCN Alba) la numărul de înregistrare 166/16.03.1988 se înregistrează adresă cu nr. x/18.02.1988 a Miliției Județene Alba, se observă că instanța de apel a procedat la o analiză limitată, exclusiv prin raportare la criticile apelantului Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, fără ca acest înscris să fie analizat și din perspectiva susținerilor reclamantelor. Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat aceste două înscrisuri din perspectiva susținerilor și apărărilor formulate de recurenți, deși acest lucru s-ar fi impus, prin raportare la concluzia finală care a generat soluția respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând în considerente tocmai împrejurarea că reclamantele nu au reușit să probeze împrejurarea că bunurile care au fost preluate ilegal în data de 20 aprilie 1988 ar fi fost autentice. Înalta Curte reține că aceste neregularități privind regimul probelor a produs recurentelor-reclamante o vătămare a dreptului substanțial ce nu poate fi îndreptată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, concluzie ce se impune inclusiv din perspectiva statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă a dispozițiilor. Astfel, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ce garantează dreptul la un proces echitabil, nu stabilește reguli legate de admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că revine instanțelor naționale obligația de a aprecia asupra probelor, din perspectiva relevanței fiecărei probe a cărei administrare o solicită părțile, din perspectiva puterii probante, precum și a modului în care probele utilizate au fost administrate, corectitudinea procedurii presupunând evaluarea tuturor acestor elemente ca întreg (cauza Pelissier și Sassi c. Franței – cererea nr. 25.444/94, par. 45 și 46, cauza Buzescu c. României – cererea nr. 61.302/00, par. 68). În rejudecare se impune o suplimentare și o nouă apreciere a materialului probator, sens în care se vor analiza în mod coroborat, suplimentar înscrisurilor aflate la dosar, adresa Muzeului Național al Unirii Alba Iulia nr. 788/26 februarie 2021 și mențiunea din registrul de intrări-ieșiri al OJPCN (nr. 12 arhiva OJPCN Alba) la numărul de înregistrare 166/16.03.1988 se înregistrează adresă cu nr. x/18.02.1988 a Miliției Județene Alba, inclusiv din perspectiva susținerilor recurentelor-reclamante privind valoarea probatorie a acestora. De asemenea, vor fi analizate înscrisurile depuse în fața instanței de recurs cu exceptarea înscrisului intitulat Declarație, din data de 3 februarie 1989 atribuit tatălui recurentelor, C. (aflat la dosarul de recurs), în privința căreia Inspectoratului de Poliție Județean Alba a renunțat, iar părțile adverse nu și l-au însușit ca probă, precum și orice alte probe le va considera utile pentru justa soluționare a cauzei. Din perspectiva criticilor recurentelor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând nemotivarea hotărârii prin raportare la împrejurarea că instanța de apel nu s-a referit la niciun înscris esențial, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o analiză proprie a probelor administrate (cu excepția celor două înscrisuri individualizate supra), în urma căreia a fost schimbată hotărârea primei instanțe. Astfel, nemulțumirea recurentelor referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii, prin urmare, acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește însă motivele contradictorii, critică pe care Înalta Curte o găsește întemeiată, recurentele-reclamante au indicat o succesiune de contradicții în hotărârea recurată: Astfel, arată recurentele că pe de o parte, considerentele deciziei recurate rețin caracterul ilicit al ridicării bunurilor de la părinții recurentelor (pagina 17, paragraful 14) și preluarea ilegală a mărcilor filatelice revendicate (pagina 17, paragraful 15, pagina 18, paragrafele 8 și 13), iar pe de altă parte, aceleași considerente, rețin culpa părinților reclamantelor în deținerea și nedeclararea mărcilor filatelice (pagina 18, paragraful 5, precum și pagina 17, paragraful 1). Înalta Curte reține existența motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, pe de-o parte instanța de apel reținând caracterul ilicit al preluării, iar pe de altă parte se reține caracterul nelegal al deținerii bunurilor de către părinții recurentelor. De asemenea, susțin recurentele că pe de o parte, considerentele deciziei recurate rețin preluarea mărcilor filatelice fără titlu legal și incidența în cauză a dispozițiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (pagina 18, paragrafele 10 - 11), iar pe de altă parte, că nu a fost dovedită în speță calitatea de bunuri din patrimoniul cultural a mărcilor filatelice (pagina 18, paragrafele 8 și 13). Înalta Curte, în acord cu susținerile recurentelor, remarcă inconsecvența considerentelor hotărârii recurate în ce privește natura juridică a bunurilor revendicate de bunuri mobile ca făcând sau nu parte din patrimoniul cultural național. Mai arată recurentele că pe de o parte, instanța de apel a reținut corect faptul că adresa Muzeului Unirii Alba-Iulia către Muzeul Județean Brașov nr. 421/22.02.1989 se referă la declarația lui E., prin care acesta și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 63/1974 de declarare a unor bunuri de aceeași natură (mărci filatelice similare cu cele ridicate), iar pe de altă parte, a reținut că în cauză nu s-a dovedit că E. ar fi fost un filatelist renumit, iar adresa nr. x/1989 emisă de OJPCN Alba, ce face referire la declarația acestuia de bunuri, denotă chiar împrejurarea că acesta nu deținea doar mărci filatelice originale, ci și neautentice (pagina 20, paragraful 3). În ce privește această ultimă critică, Înalta Curte nu îi reține în mod necesar caracterul contradictoriu, aceste concluzii reprezentând modul în care instanța de apel a procedat la interpretarea probatorului și la aplicarea prezumțiilor judiciare, critici ce sunt subsumate analizei deja realizate în cadrul motivelor de recurs încadrate la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. supra. Se constată însă întemeiat motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 63/1974. Pentru a se reține astfel, analiza realizată în recurs de către Înalta Curte are ca punct de plecare cadrul normativ incident la momentul preluării bunurilor, Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România, raportat la art. 93 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Prin acțiunea introductivă, reclamantele au tins la redobândirea posesiei bunurilor preluate ilegal în data de 20 aprilie 1988. În considerarea apărărilor formulate în cauză de către pârâți, de unde a rezultat că există un grad ridicat de probabilitate ca bunurile să fi pierit în împrejurări necunoscute, reclamantele au procedat la modificarea cererii de chemare în judecată, solicitând despăgubiri. Prin raportare la împrejurarea că nu s-a proba