ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 357/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București în data de 11 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și G., să se constate că au dobândit pe calea uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață totală de 217 mp, situat în București, str. x (Aleea) Andronache nr. 18, cu vecinii indicați. De asemenea, au solicitat să se constate și că au dobândit, prin efectul accesiunii, dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe respectivul teren și să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului-teren.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1837, art. 1846, art. 1850, art. 1860 și art. 1890 și urm. C. civ.

În data de 27 septembrie 2017, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că înțeleg să se judece cu pârâții F., G., Municipiul București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, dacă se va constata ca fiind vacante succesiunile nedezbătute și dacă se va constata că pârâta nu se va mai află în viață, statul fiind cel care culege, potrivit legii, succesiunile vacante.

Prin sentința nr. 5580 din 25 mai 2018, Judecătoria Sector 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la data de 22 iunie 2018, sub nr. x/2018.

Prin sentința nr. 899 din 05 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, ca neîntemeiată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, F., G., prin curator și H.. A respins cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General. A constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului în suprafață de 225 mp, situat în București, Intr. Andronache nr. 18, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii. A constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcției edificate pe acest teren, așa cum este prezentată în cadrul "Releveu Corp C1" redactat la scara 1:100 al raportului de expertiză efectuat de expert I., pe care l-a omologat, ca efect al accesiunii imobiliare. A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 1640A din 19 noiembrie 2021, prin care s-au respins, ca nefondate, atât apelul principal formulat împotriva sentinței tribunalului de către pârâtul Municipiul București, prin Primar General, cât și apelul incident, declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași hotărâri, în contradictoriu cu intimații-pârâți F., H. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor – Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București. S-a respins cererea apelanților-reclamanți de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1218 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâtul Municipiul București, prin Primar General și recurs incident reclamanții A. și B..

Prin recursul principal, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a criticat decizia instanței de apel pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 58/1974, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 492 C. civ. și Decizia RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A arătat că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei faptul că autorul reclamanților a intrat în posesia terenului în urma achiziționării, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.09.1978, a construcției aflate pe acest teren de la numiții E. și C., cu ocazia încheierii actului menționat, terenul aferent construcției de 217 mp trecând în proprietatea statului în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 58/1974, prin Decizia Consiliului Popular al sectorului 2 al municipiului București, ulterior dobândirii construcției, reclamanților fiindu-le atribuită, în folosință, o suprafață de 100 mp teren.

De asemenea, instanța de apel a reținut în considerente aspectul că, deși formal reclamanților li s-a atribuit în folosință doar suprafața arătată, de 100 mp, în realitate aceștia au stăpânit, sub nume de proprietar, întreaga suprafață aferentă construcției pe care au dobândit-o, aceasta fiind corespunzător îngrădită, fără ca limitele de hotar să fi suferit modificări în decursul timpului, fapt rezultând din rolul fiscal, unde sunt înregistrați începând cu data de 5 octombrie 1978.

Totodată, curtea de apel a considerat nefondate criticile din motivele proprii de apel, care vizează legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București, deși se consemnează, fără echivoc, faptul incontestabil că, prin decizia autorității locale nr. 824/03.10.1978, emisă în temeiul Legii nr. 58/1974, terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului, acesta fiind actul translativ de proprietate, neinvalidat într-o procedură judiciară, pe care în mod corect l-ar fi avut în vedere instanța de fond.

În acest sens, instanța de apel are în vedere că prescripția achizitivă este definită ca fiind modul de dobândire a proprietății ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în temeiul și în condițiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), drept consecință calitate procesuală pasivă având ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere și principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu și pe cale de consecință, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripției achizitive.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, art. 36 din Legea nr. 18/1996, potrivit căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților, care se aflau la data intrării în vigoare a legii în administrarea primăriilor, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, text care în opinia instanței ar fi incident în cauză.

În ceea ce privește critica din apelul Municipiului București, privind incidența Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, pe capătul de cerere care vizează accesiunea imobiliară, cu privire la construcția existentă pe teren, instanța de apel a consemnat că această construcție ar fi fost edificată prin extinderea și recompartimentarea celei inițiale, în intervalul 1983-1986 și că, în raport cu data edificării construcției, lipsa autorizației de construire nu reprezintă un impediment pentru acțiunea în constatare promovată în acord cu art. 492 C. civ.

Recurentul a susținut astfel că, din simpla lecturare a considerentelor deciziei, se poate observa aspectul incontestabil al aplicării greșite a normelor de drept material prevăzute de C. civ. (art. 1837 și urm.) pe capătul de cerere privind uzucapiunea, art. 492 și urm. C. civ., privind accesiunea imobiliară, mai mult instanța de apel interpretând aceste norme într-o manieră contradictorie, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a arătat că, deși se consemnează fără echivoc și în mod corect în decizia recurată că prescripția achizitivă este definită ca fiind modul originar de dobândire a proprietății ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în termenul și condițiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), iar calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, se apreciază, în mod greșit, că Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă, aceasta fiind contradictorie considerentelor potrivit cărora terenul aferent construcției a trecut în proprietatea statului sau celor conform cărora, prin decizia autorității locale, terenul a intrat în proprietatea statului, respectiva decizie administrativă fiind actul translativ de proprietate.

Potrivit recurentului, în mod concret, dacă se admite fără niciun dubiu faptul că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului începând cu anul 1978, calitatea de proprietar nediligent și neglijent o are acesta și nu Municipiul București, cum greșit a apreciat curtea de apel, prin interpretarea și aplicarea greșită a art. 30 din Legea nr. 58/1974 și art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În ceea ce privește soluția apelului pe criticile pârâtului privind accesiunea imobiliară, ce vizează corpul de construcție C1, recurentul a susținut că este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 492 C. civ. și a Deciziei RIL nr. 13/2019.

În opinia recurentului, dacă cu privire la respectiva construcție (dobândită în anul 1978) au fost autorizate de Consiliul popular al sectorului 2 al municipiului București, în anul 1982, anumite lucrări de reparație, extindere și recompartimentare a imobilului nu puteau avea loc în intervalul 1983-1986, cum greșit a reținut instanța de apel, iar eventualele lucrări neautorizate trebuiau să fie probate cu înscrisuri în acest sens, fiind incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei RIL nr. 13/2019.

Prin recursul incident, reclamanții A. și B. au solicitat ca, prin admiterea acestuia, să se constate că au calitate procesuală pasivă intimații Municipiul București, prin Primar General, sens în care au solicitat menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii fondului asupra acestui aspect, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și pârâtele H. și F..

Au solicitat, astfel, a se constata că toate persoanele chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, hotărârea judecătorească de constatare a dobândirii dreptului de proprietate, pe calea uzucapiunii și accesiunii imobiliare, urmând a fi pronunțată și în contradictoriu cu aceștia, pentru opozabilitate.

Recurenții au solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, arătând că prin decizia nr. 824/03.10.1978 a fost trecută suprafața de 100 mp în folosința cumpărătorului J., pe toată durata existentei construcțiilor, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978 și a aplicării acestor prevederi legale, iar prin procesul-verbal din 26 octombrie 1978 a fost atribuită în folosința autorului lor suprafața de teren de 100 mp.

Potrivit recurenților, din coroborarea înscrisurilor prezentate mai sus rezultă că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978, autorul lor, J., împreună cu soția, au devenit proprietari doar asupra imobilului construcție, nu și asupra suprafeței de teren, fosta proprietate a vânzătorilor C. și E.. Terenul aferent construcției cumpărate a trecut în proprietatea statului la momentul încheierii contractului, fiind ulterior primit de recurenți, cu titlu de lot în folosință.

Deși în contractul de vânzare-cumpărare se menționează o suprafață de 217 mp care a trecut în proprietatea statului, decizia de atribuire în folosința vizează doar suprafața de 100 mp, iar, în fapt, autorul lor și recurenții au avut în folosința întreaga suprafață de teren, așa cum a fost ea arătată în raportul de expertiză topo efectuat în cauză.

În continuare, recurenții au făcut trimitere la relațiile furnizate de Serviciul Evidența Patrimoniu la 10 decembrie 2019, la nivelul anului 1986, potrivit cărora reclamanții figurează înscriși cu un imobil cu adresa poștală Intrarea 7 noiembrie (actuala Intrarea Andronache), cu teren în suprafața de 215 mp, din care 71 mp construcție, categoria de folosință "curți, construcții", iar potrivit aceleiași adrese, între anii 1992-1994 sunt înscriși J. și B. cu teren în suprafața de 100 mp în folosință.

Din cuprinsul istoricului de rol fiscal aflat la dosarul cauzei, imobilul, teren și construcție, situat în Intrarea Andronache nr. 18, a aparținut vânzătorilor, C. și soțului său D., iar după decesul acestuia din urmă, a aparținut fiului lor, E., rezultând ca aceștia figurau, anterior anului 1978, cu teren intravilan în suprafață de 217 mp și o casă de locuit în Aleea 7 noiembrie, vechea denumire a străzii.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1978, deși autorul recurenților-reclamanți a înțeles să cumpere și a achitat integral prețul aferent pentru imobilul teren și construcții, vânzătorii C. și E. au vândut autorului lor casa de locuit, ce se afla pe suprafața de 217 mp, terenul trecând în proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974 și în folosința reclamanților. Din terenul trecut în proprietatea statului, recurenții au primit, cu titlu de lot în folosință, suprafața de 100 mp prin decizia mai sus arătată, însă, în fapt, au folosit în mod neîntrerupt toata suprafața de 217 mp.

Făcând trimitere și la raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expertul I., precum și la declarațiile de martori, recurenții au arătat că, în mod temeinic și legal, instanțele fondului au constatat că, încă din anul 1978, au stăpânit în realitate suprafața de 217 mp, în mod neîntrerupt și sub nume de proprietari.

Din actele dosarului rezultă că nu s-au formulat cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și nici vânzătorii sau moștenitorii acestora nu au formulat astfel de cereri.

Având în vedere că terenul în litigiu se află în intravilan, iar fostul proprietar (vânzătorii reclamanților) "a lăsat posteritate", rezultă că terenul nu se afla la dispoziția comisiei locale de fond funciar.

Recurenții au susținut că trebuie, în acest context, observate și prevederile art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 18/1991, text care nu mai face distincție intre terenurile extravilane și cele intravilane.

În opinia recurenților-reclamanți, în acest context, terenul nu mai poate fi atribuit altor persoane în temeiul Legii nr. 18/1991, chiar dacă acesta ar fi fost la dispoziția comisiei locale, cu privire la acest teren încheiindu-se procedura de reconstituire, mai ales că ultimul moment în care acesta putea fi solicitat în proprietate a fost cel aferent Legii nr. 247/2005.

Pentru considerentele arătate, au apreciat că terenul în litigiu se află, în prezent, de drept, în proprietatea privată a Municipiului București și astfel, acest pârât, are calitate procesuală pasivă în acțiunea privind dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii, iar, în acest sens, în mod corect, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, soluție menținută, în mod temeinic și de instanța de apel.

Recurenții-reclamanți au înțeles a se prevala și de art. 1847 C. civ., ale cărui condiții le îndeplinesc.

Au precizat că, la data perfectării actului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, data la care a început sa curgă termenul de prescripție achizitivă, imobilul-teren se afla în proprietatea statului, aspect față de care, împreună cu probatoriul administrat, justifică și calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Au solicitat să se constate că această chestiune au supus-o controlului de legalitate și de temeinicie, atât în faza procesuală a fondului, cât și în faza apelului, înțelegând a o reinvoca în recurs.

Au mai reiterat, în justificarea căii de atac, aspectul potrivit căruia nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au avut în vedere și argumentele reclamanților în declararea apelului incident și au prezentat în extras considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a pronunțat asupra sesizării privind dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauzele având ca obiect uzucapiune.

Strict raportat la constatările făcute de instanța supremă în analiza sa, raportat la practica neunitară a instanțelor de judecată în materie, pentru opozabilitatea și față de acești pârâți, au solicitat să se constate că și pârâtele H. și F. au calitate procesuală pasivă.

Astfel, prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/1947, soții D. și C. au cumpărat imobilul, ce face obiectul prezentei cauze, de la numiții K. și L. (actul fiind depus la dosarul cauzei). În data de 08 februarie 1978, urmare a decesului lui D., s-a eliberat certificatul de moștenitor nr. x/1978, conform căruia moștenitori sunt E., în calitate de fiu și C., în calitate de soție supraviețuitoare.

Urmare a decesului soției supraviețuitoare, C., nu s-a dezbătut succesiunea după aceasta, însă este de notorietate că avea un singur fiu, pe E., așa cum rezultă și din cuprinsul actelor aflate la dosarul fiscal.

Urmare a decesului lui E., s-a emis certificatul de moștenitor nr. x/19.10.1995 potrivit căruia moștenitori sunt H., în calitate de soție supraviețuitoare și F., în calitate de fiică, renunțător fiind G..

Dată fiind practica neunitară, recurenții au opinat că persoanele fizice H. și F., fiind succesoarele ultimilor proprietari cu act autentic, anterior preluării imobilului de către stat prin efectul Legii nr. 58/1974, trebuie să stea în judecată, în cadrul procesual pasiv în prezenta speță, pentru opozabilitate.

Față de considerentele prezentate, raportat la probatoriul administrat în cauză, recurenții au solicitat, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se constatate că au calitate procesuală pasivă persoanele indicate, admiterea recursului incident, schimbarea, în parte, a sentinței și a deciziei, în sensul respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a persoanelor fizice, să se admită acțiunea și în contradictoriu cu aceștia, constatându-se că toate persoanele chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, iar hotărârea judecătorească de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din București, Intrarea (Aleea) Andronache nr. 18, pe calea uzucapiunii și accesiunii imobiliare, trebuie să fie pronunțată și în contradictoriu cu aceste persoane, pentru opozabilitate.

Prin întâmpinarea la recursul principal, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat și menținerea, ca fiind legale și temeinice, a sentinței și deciziei pronunțate în cauză, cu obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Pe cale de excepție, au invocat excepția tardivității declarării căii de atac, excepția netimbrării și excepția nulității recursului.

Referitor la excepția nulității au solicitat a se constata că recurentul Municipiul București, prin motive, evocă situația de fapt și nu aduce critici de legalitate hotărârilor atacate, toate apărările neîncadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, au arătat că, în esență, recurentul-pârât critică atât decizia, cât și sentința, apreciind că sunt încălcate normele de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv Legea nr. 58/1974, art. 36 din Legea 18/1991, art. 492 C. civ., Legea nr. 213/1998, Decizia RIL nr. 13/2019, or aceste critici vizează strict situația de fapt, nefiind aduse critici de nelegalitate.

De altfel, potrivit recurenților-reclamanți, dacă se vor raporta susținerile recurentului-pârât Municipiul București la actele dosarului, se va constata că, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafața desfășurată a construcțiilor, existente la imobil, se regăsește pe tot conturul terenului în suprafață totală de 225 mp, suprafața totală construită la sol este de 125 mp pentru C1 și de 19 mp pentru C2, respectiv reiese o suprafață construită mai mare de 100 mp, suprafață indicată în decizia nr. 824/1978, aceasta ca un aspect incontestabil asupra stăpânirii, în fapt, a întregii suprafețe de teren.

Au concluzionat că, studiind actele dosarului, nu poate reieși decât că primele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt.

Cu privire la argumentul potrivit căruia actul administrativ, decizia nr. 824/1978, este translativ de proprietate, dar nu a fost validat printr-o procedură judiciară, în opinia intimaților, această susținere nu poate fi una justificativă a împrejurării că Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă.

Au mai solicitat ca, în prealabil soluționării pe fondul recursului, să se analizeze dacă motivele invocate de pârât au fost invocate și pe calea apelului, respectiv dacă au fost supuse de către acesta și analizei instanței de fond, sens în care au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de Municipiul București.

Recurentul-pârât nu a formulat întâmpinare față de recursul incident și nici răspuns la întâmpinarea recurenților-reclamanți.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin încheierea din 02 noiembrie 2022 completul de filtru a respins excepțiile de tardivitate, de netimbrare și de nulitate, invocate prin întâmpinarea formulată de către reclamanți la recursul pârâtului, iar în privința excepției inadmisibilității, s-a menționat că instanța se va pronunța dacă motivele au fost formulate omisso medio la data soluționării recursului principal.

Prin încheierea anterior menționată a fost admis în principiu recursul, fiind fixat termen de judecată în ședință publică, pentru soluționarea acestuia, la data de 1 martie 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Cu titlu prealabil, date fiind limitele stabilite prin încheierea din 02 noiembrie 2022, referitoare la admiterea în principiu a recursului principal, prin care s-a reținut neîncadrarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivul de recurs invocat, din moment ce nu a fost arătat modul în care dispozițiile legale la care a făcut trimitere (art. 492 și urm. C. civ., respectiv art. 1837 și urm. C. civ.) au fost aplicate greșit de către instanța de apel, Înalta Curte își va limita analiza recursului principal exclusiv la criticile întemeiate, de către recurentul-pârât, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește invocarea omisso medio a acestui aspect, așa cum s-a susținut prin întâmpinarea intimaților-reclamanți, cu consecința pretinsă, a nulității recursului, nu se verifică.

În speță, criticile formulate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs au fost invocate anterior în fața instanței de apel, fiind cercetate de către aceasta, motiv pentru care, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În esență, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut interpretarea într-o manieră contradictorie a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 492 C. civ. și a Deciziei RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A susținut, astfel, recurentul-pârât că, deși se consemnează că prescripția achizitivă este definită ca fiind modul originar de dobândire a proprietății, ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în termenul și condițiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), iar calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, se apreciază, în mod greșit, că Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă, această apreciere fiind contradictorie considerentelor potrivit cărora terenul aferent construcției a trecut în proprietatea statului sau celor conform cărora prin decizia autorității locale terenul a intrat în proprietatea statului, respectiva decizie administrativă fiind actul translativ de proprietate.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest cadru, Înalta Curte constată că decizia recurată nu conține o motivare contradictorie, față de de situația de fapt reținută de instanțele fondului și de considerentele care, raportat la elementele pricinii, au justificat soluția adoptată.

Astfel, s-a reținut că, prin Decizia nr. 824/03.07.1978 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 2 al Municipiului București, s-a decis ca începând cu data de 07.09.1978 terenul, în suprafață de 217 mp, situat în str. x 7 noiembrie nr. 18, sector 2 să treacă în proprietatea statului și să fie transmis în administrarea ICRAL Colentina, din aceeași dată fiind dat în folosință dobânditorului construcției, pe durata existenței acesteia, terenul în suprafață de 100 mp, fără a se identifica, însă, această suprafață de teren.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.09.1978, numiții Ana și E. au vândut numitului J. construcția proprietatea lor, situată în București, Aleea 7 noiembrie nr. 18, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare menționându-se că terenul aferent construcției, în suprafață de 217 mp, trece în patrimoniul statului, conform Legii nr. 58/1974.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 s-au statuat următoarele: "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26."

În acest context, motivarea instanței de apel, care, în același timp, face trimitere atât la necesitatea existenței unor "acte de proprietate valabile" ale ultimului proprietar care a deținut în patrimoniul său bunul, pentru a avea calitate procesuală pasivă într-un litigiu având ca obiect uzucapiune, cât și la legitimarea procesuală pasivă a recurentului-pârât, nu poate fi privită ca fiind contradictorie.

Criticile formulate de către recurentul-pârât privitoare la existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, prin aceea ca recurentul-pârât nu a avut calitatea de parte în niciun act translativ având ca obiect bunul în litigiu, sunt făcute cu ignorarea faptului că acesta a revenit de drept în patrimoniul său, în temeiul prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel, raportându-se la situația de fapt conturată în cauză, a motivat într-o manieră clară și concisă faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului începând cu anul 1978, dar și faptul că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză, aspecte care, contrar susținerilor acestuia nu sunt de natură a se exclude reciproc, din moment ce aceste considerente au avut în vedere situația în timp a bunului în litigiu, în perioade diferite.

Dată fiind această situație, cum sub aspectul regimului juridic al imobilului obiect al uzucapiunii se observă că acesta a intrat în patrimoniul recurentului-pârât, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea 18/1991, fiind dobândit de la Statul Român, care la rândul său a dobândit bunul, în temeiul Legii nr. 58/1974, de la foștii proprietari, persoane fizice, C. și E., considerentele deciziei recurate nu se contrazic, ci, dimpotrivă, converg în relevarea situației juridice a bunului din perspectiva istoricului dreptului de proprietate asupra acestuia și raportat la acest aspect, în justificarea reținerii calității procesuale pasive a recurentului-pârât.

În acest context, se cuvine a se menționa că nici critica recurentului-pârât privitoare la interpretarea, într-o manieră contradictorie, a dispozițiilor Legii nr. 58/1974, a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 și a art. 4 din Legea nr. 213/1998 nu poate fi primită.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a demonstrat o situație contrară celor reținute pe parcursul litigiului de instanțele fondului, în legătură cu natura juridică a imobilului în litigiu, de bun aflat în domeniul privat al Municipiului București, acesta nefiind declarat, conform legii, de utilitate publică și aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

Ca atare, instanța de apel a interpretat și aplicat corect prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, din moment ce imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute în anexa nr. 4 a Codului Administrativ adoptat prin O.G. nr. 57/2019 și nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenența acestuia la domeniul public.

În concluzie, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, validată de instanța de prim control judiciar, nu este rezultatul unei interpretări contradictorii a dispozițiilor legale incidente.

- Referitor la criticile privitoare la interpretarea, într-o manieră contradictorie de către instanța de apel a dispozițiilor art. 492 C. civ. și a Deciziei RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

În prealabil analizării acestor critici, se impune precizarea că argumentele recurentului-pârât privitoare la faptul că anumite lucrări de reparație, extindere și recompartimentare a imobilului nu puteau avea loc în intervalul 1983-1986, contrar celor reținute de instanța de apel, vizează netemeinicia hotărârii recurate, iar, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., o astfel de analiză excede recursului, care reglementează cazuri de casare a deciziei atacate numai atunci când se invocă motive de nelegalitate.

De aceea, pe situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, elementele factuale ale pricinii vizează edificarea lucrărilor de construcție în perioada 1983-1986.

Astfel fiind, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 492 C. civ., în raport cu statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cadrul Deciziei RIL nr. 13/2019, atunci când a apreciat că, în speță, nu era necesară obținerea unei autorizații de construire pentru a se putea promova acțiunea reclamanților, din moment ce lucrările de construire au fost realizate anterior datei de 01 august 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.

Totodată, dispozițiile art. 492 C. civ. nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietății, ci au și valența de a dispensa pe proprietarul terenului de dovada proprietății asupra construcției, în baza unei prezumții de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit, potrivit căruia lucrul principal este terenul și prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției.

Pentru aceleași motive se impun a fi respinse și criticile recurentului-pârât privitoare la necesitatea probării cu înscrisuri a respectivelor lucrări de construire.

Față de aceste considerente, criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate și Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar General.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia din apel prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel în motivarea menținerii soluției primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., H. și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și înlăturarea criticilor formulate pe calea apelului de către reclamanți.

În esență, recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată, arătând că, în cauză, au calitate procesuală pasivă atât pârâtele F. și H., în calitate de succesoare ale vânzătorilor E. și C., din cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având în vedere că imobilul-teren, ce face obiectul litigiului, a trecut în proprietatea acestuia în temeiul Legii nr. 58/1974, pârâții fiind chemați în judecată în scop de opozabilitate.

Au mai precizat și că termenul de prescripție achizitivă, cu privire la imobilul în litigiu, a început să curgă de la chiar data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, moment la care proprietar al imobilului era statul, aspect care justifică și calitatea procesuală pasivă a acestuia, chiar dacă imobilul se află în prezent, de drept, în proprietatea recurentului-pârât, în temeiul prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Cu titlu prealabil examinării recursului incident, date fiind concluziile formulate în cadrul raportului din 11 august 2022, precum și mențiunile din cuprinsul încheierii din 02 noiembrie 2022, privitoare la aspectul încadrării criticilor formulate în cuprinsul recursului incident în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu se susține aspectul inadmisibilității recursului incident, întrucât criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată aplicarea greșită a prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 în înlăturarea argumentelor privitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, de către prima instanță.

Criticile recurenților-reclamanți au, însă, caracter nefondat.

Astfel, în mod corect, în raport cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 215/2001, s-a constatat că nu poate fi reținută calitatea de proprietar a intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Potrivit art. 36 C. proc. civ.: "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății."

Or, la momentul promovării acțiunii ce formează obiectul prezentei cauze, 11 iulie 2017, singura persoană care justifica un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu era pârâtul Municipiul București, prin Primar General, care deținea bunul în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, acestuia revenindu-i, în speță, calitatea procesuală pasivă.

Este lipsit de relevanță juridică aspectul că bunul în litigiu a fost inițial dobândit de către stat, în temeiul Legii nr. 58/1974, aspect necontestat în cauză, cât timp bunul nu se mai găsea în patrimoniul acestuia la momentul formulării acțiunii din prezenta cauză.

Prin urmare, din moment ce autorii pârâtelor F. și H. au transferat dreptul de proprietate asupra construcției, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, terenul trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974, iar, la rândul său, statul nu mai justifica drepturi în legătură cu imobilul în litigiu încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 (20.02.1991), în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză, nici nu îi beneficiază și nici nu îi pot vătăma pe acești pârâți, din moment ce aceștia nu sunt expuși riscului pierderii dreptului de proprietate, ca efect al admiterii acțiunii reclamanților.

De asemenea, se constată că susținerile recurenților-reclamanți sunt neîntemeiate și prin aceea că normele procesuale civile nu stabilesc posibilitatea atragerii în proces a unor părți care nu justifică un drept în contradictoriu cu reclamantul din respectiva cauză, doar pentru a se asigura un efect de opozabilitate al hotărârii judecătorești în raport cu acestea.

În aceste condiții, instanța de apel a procedat corect, inclusiv, în aplicarea prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., când a statuat că acestea nu reprezintă un temei juridic pentru a putea reține calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză a pârâtelor F., H. și a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Referirea la dezlegările din Decizia RIL nr. 4/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâtelor F. și H., este lipsită de pertinență, din moment ce dezlegările obligatorii date prin aceasta vizează exclusiv problema de drept a neîntreruperii posesiei și prin aceasta, a termenului de prescripție achizitivă asupra terenurilor care au intrat, în regimul politic trecut, sub incidența Legilor nr. 58 și nr. 59/1974 și în legătură cu care s-a reținut caracterul privat al acestor bunuri, iar nu aspecte privitoare la posibilitatea atragerii în proces, în scop de opozabilitate, a foștilor proprietari ai acelor bunuri.

Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat și recursul declarat de reclamanții A. și B..

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate de către recurentul-pârât și de către recurenții-reclamanți au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse recursurile declarate în cauză și menținută, ca legală, decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General și recursul incident declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1640 A din 19 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2023.