Decizia nr. 354/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Circumstanțele cauzei: Prin încheierea de ședință din 11 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 din Constituția României, formulată de petentul A..

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 ianuarie 2023, sub nr. x/2019/a1, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre competentă soluționare, completului nr. 2, care, prin rezoluția din 25 ianuarie 2023, a stabilit termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Motivele de recurs: Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, cu consecința admiterii cererii și sesizarea Curții Constituționale. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța a considerat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. În această privință, a apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile cumulative pentru sesizarea Curții Constituționale, respectiv: excepția de neconstituționalitate a fost invocată de către una dintre părți, conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată; dispoziția legală criticată este în vigoare, menționând că prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. înlătură calea de atac a recursului în cauzele prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. dispoziția legală criticată are legătură cu soluționarea pricinii, dat fiind faptul că pârâții-intimați au invocat excepția de inadmisibilitate a căii de atac. Cu toate acestea, în mod greșit, curtea de apel a apreciat inutilă sesizarea Curții Constituționale invocând dispozițiile art. 33 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 ce se referă la calea de atac a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară, însă trimiterea din art. 33 alin. (2) este făcută în sensul că încheierea registratorului de carte funciară, prin care se aduce la îndeplinire o dispoziție de rectificare (conținută de o hotărâre judecătorească ori de un act autentic), este supusă căi de atac a plângerii, iar hotărârea judecătoriei asupra plângerii de carte funciară este supusă numai apelului. Or, hotărârea pronunțată într-o acțiune în rectificare nu este supusă nici dispozițiilor art. 33 alin. (2) și nici a celor ale art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată. O altă condiție prevăzută pentru sesizarea Curții Constituționale este aceea ca dispoziția legală criticată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, context în care a reliefat că decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a avut efect asupra dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. exclusiv în ceea ce privește "alte cereri evaluabile în bani" (pct. 32-34 din motivarea deciziei). A susținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. a fost invocată și motivată în sensul în care se interpretează că acțiunea în rectificare a înscrierilor de carte funciară s-ar încadra în categoria acțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 94 pct. 1. lit. h) C. proc. civ., lipsind astfel părțile de accesul la o instanță de recurs care să verifice corecta aplicare a legii de către instanțele de fond. A apreciat că dispozițiile criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) și art. 21 din Constituție, iar prin raportare la soluția conținută de Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, este vădit discriminatoriu ca într-o cauză cu obiect evaluabil în bani, de competența judecătoriei, decizia tribunalului să fie supusă căii de atac a recursului, iar în cazul unei acțiuni în rectificare a înscrierilor în cartea funciară să nu fie deschisă această cale de atac.

Apărările formulate în cauză: Intimații nu au depus întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, referitor la calea de atac reglementată de art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în considerentele de la paragrafele 21 și 22 din Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017), Curtea Constituțională a reținut următoarele: "21. [...] este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. [...] dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen... Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție procedura civilă sau penală în care intervine. 22. În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții." Valorificând argumentele instanței de contencios constituțional, Înalta Curte reține că recursul reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este o cale de atac cu fizionomie proprie în cadrul căreia nu este impusă respectarea cerinței specifice recursului în materie civilă de a conține și de a dezvolta motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În cadrul căii de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța verifică, sub toate aspectele, legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate reglementate de alin. (1) - (3) ale aceluiași articol, calea de atac nefiind limitată la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". Analiza de conținut a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992 relevă împrejurarea că soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cade în sarcina instanței de judecată în fața căreia a fost invocată, aceasta fiind competentă să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1) - (3) din lege și anume: dacă excepția privește o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În acest context, Înalta Curte constată că, în mod eronat, Curtea de apel, prin încheierea recurată, a apreciat că nu sunt întrunite toate condițiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv cea care vizează legătura dintre excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimați și reținută spre soluționare, pentru considerentele ce vor fi expuse. Instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluționarea unei cereri având ca obiect rectificare de carte funciară, formulată pe cale principală, pe temeiul art. 908 C. civ., iar împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamantul. Potrivit art. 24 și art. 27 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, hotărârile fiind supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Reținând că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 15 iulie 2019, dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, intrată în vigoare în data de 21 decembrie 2018, prevăd că: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j 3 ), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Astfel, din punctul de vedere al obiectului cererii deduse judecății și raportat la împrejurarea că norma legală contestată – art. 483 alin. (2) C. proc. civ. - vizează calea de atac exercitată, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanța de recurs a apreciat în sensul neîntrunirii cerinței înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992 care vizează legătura dintre excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și inadmisibilitatea recursului, invocată pe calea excepției. Pe de altă parte, se reține că, pentru a se constata neîndeplinirea acestei condiții, prin încheierea recurată s-a arătat că, în soluționarea excepției inadmisibilității, se vor avea în vedere nu doar dispozițiile generale, reglementate de art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 94 lit. h) C. proc. civ., ci norma specială în materie, prevăzută de art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, cu privire la care recurentul nu a formulat critici de neconstituționalitate. Așadar, chiar dacă excepția ar fi admisă cu referire la prevederile legale invocate de recurent, atare soluție nu ar avea înrâurire asupra soluției ce urma a se pronunța asupra excepției inadmisibilității, a apreciat instanța de recurs în cauză. Față de aceste considerente ale încheierii recurate, trebuie observat, în primul rând, că excepția inadmisibilității recursului a fost invocată de către intimați prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (2) coroborate cu art. 94 lit. h) C. proc. civ., iar instanța de recurs nu a pus în discuția părților un alt temei juridic de inadmisibilitate a recursului. După cum rezultă din practicaua încheierii recurate, dezbaterile asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale s-au purtat din perspectiva încadrării ori a neîncadrării unei acțiuni având ca obiect rectificare carte funciară în categoria litigiilor prevăzute de art. 94 lit. h) C. proc. civ., caz în care nu ar fi deschisă calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (2) din cod, inclusiv a admisibilității schimbării în recurs a unei asemenea calificări juridice. Astfel, intimații au susținut că prin regulatorul de competență pronunțat în cauză, reprezentat de sentința civilă nr. 20 din 04 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., asupra competenței materiale a judecătoriei de soluționare a acțiunii în rectificarea cărții funciare, formulate pe cale principală, care sancționează neexecutarea unei obligații de a face, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. Recurentul a susținut, dimpotrivă, că instanța de recurs ar trebui să stabilească încadrarea corectă a litigiului în categoriile prevăzute de art. 94 pct. 1 C. proc. civ., acțiunea de față nefiind o simplă acțiune în prestații de a face, iar în măsura în care se va reține incidența art. 94 pct. 1 lit. h), să) se admită cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, cerința legăturii cu cauza trebuia evaluată în contextul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, respectiv în raport de prevederile legale pe temeiul cărora a fost invocată excepția inadmisibilității recursului și asupra cărora instanța de recurs urma a se pronunța în soluționarea excepției, în absența invocării și a punerii în discuția părților a unui alt temei al inadmisibilității recursului în acțiunile de rectificare a cărții funciare. Mai mult decât atât, cerința de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale nu putea fi analizată din perspectiva a înseși soluționării excepției inadmisibilității recursului, în condițiile în care instanța nu s-a pronunțat prin aceeași încheiere prin care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, amânând pronunțarea asupra excepției inadmisibilității căii de atac. Referirea la prevederile Legii nr. 7/1996 a fost făcută doar în motivarea soluției de respingere a sesizării Curții Constituționale. Or, prin raportare la împrejurarea că excepția inadmisibilității recursului a fost invocată de către intimați pe temeiul art. 483 alin. (2) coroborate cu art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. și în condițiile în care, prin regulatorul de competență pronunțat în cauză, competența ratione materiae a judecătoriei a fost stabilită pe temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, și din această perspectivă, este întrunită cerința de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale privind legătura cu cauza a excepției de neconstituționalitate invocate de către recurentul A.. În al treilea rând, se impune a se sublinia că legătura cu cauza a excepției de neconstituționalitate este asigurată în principal de invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora nu este deschis recursul în cauze având ca obiect rectificare carte funciară, independent de eventuala alăturare și a unei excepții de neconstituționalitate a normei ce reglementează competența de primă instanță a judecătoriei în astfel de acțiuni, astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanța de judecată. În acest sens, se are în vedere, pe de o parte, că tot art. 483 alin. (2) din cod dispune, în teza finală, că "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Pe de altă parte, reiese din jurisprudența Curții Constituționale că, atunci când excepția de neconstituționalitate a fost invocată atât pe temeiul normei de drept comun referitoare la hotărârile care nu sunt supuse recursului, cât și pe temeiul legii speciale care prevede că anumite hotărâri sunt supuse numai apelului (situație regăsită în prezenta cauză), excepția nu a fost socotită ca fiind inadmisibilă în ceea ce privește norma de drept comun, ci a fost analizată cu privire la ambele norme, cât timp norma din C. proc. civ. este cea care prevede că nu este deschisă calea de atac a recursului. Astfel, prin decizia nr. 292 din 4 mai 2017, instanța de contencios constituțional a arătat următoarele: "19. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, Curtea constată că acestea reglementează o normă de procedură, legiuitorul consacrând, în materia cererilor de carte funciară, în mod expres, dublul grad de jurisdicție. Practic, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana în cauză beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața judecătoriei, cât și a tribunalului. Ceea ce, de fapt, îl nemulțumește pe autorul excepției de neconstituționalitate este că reglementarea criticată prevede că hotărârea pronunțată de judecătorie poate fi atacată numai cu apel, aspect care are incidență în ceea ce privește admisibilitatea recursului în această procedură, întrucât art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Prin urmare, prin efectul art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 și al art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, hotărârile judecătorești date în apel în materia încheierilor de carte funciară nu sunt supuse recursului, cale extraordinară de atac." Prin urmare, nu se poate considera, astfel cum s-a apreciat prin încheierea recurată în cauză, că nu este întrunită cerința de admisibilitate a legăturii cu cauza doar pentru motivul că partea nu a invocat concomitent neconstituționalitatea și a dispozițiilor art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate. Prin urmare, reținându-se caracterul fondat al criticilor formulate de către recurentul-petent, sub acest aspect, Înalta Curte constată că încheierea de ședință din 11 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, este nelegală, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992. Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat, iar în temeiul art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va dispune casarea încheierii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., în raport de art. 16 alin. (1) și art. 21 din Constituția României. Opinia Înaltei Curți, exprimată conform cerinței prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. este neîntemeiată, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate s-a invocat nefiind contrare niciunei prevederi constituționale invocate de către recurentul-petent. Acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi promovată în cazurile reglementate expres de art. 908 alin. (1) pct. 1-4 C. civ. și reprezintă instrumentul judiciar prin intermediul căruia se remediază înscrierile greșite privitoare la situația juridică a imobilelor înscrise în cartea funciară. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 908 alin. (3) C. proc. civ., prin acțiunea în rectificare se urmărește suplinirea consimțământului titularului dreptului tabular ce urmează să fie rectificat. În mod indirect, pe calea acțiunii în rectificare se asigură protecția judiciară a drepturilor tabulare. În mod direct, însă, acțiunea în rectificare sancționează refuzul titularului dreptului înscris de a-și da consimțământul la rectificare, adică neexecutarea unei obligații de a face, competentă în soluționarea ei fiind judecătoria, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. Încadrarea cererilor având ca obiect rectificarea cărții funciare în categoria cererilor prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. produce consecințe nu numai cu privire la stabilirea competenței materiale de soluționare în primă instanță în favoarea judecătoriei, ci și asupra admisibilității căii de atac a recursului. Este de menționat că textul de lege criticat a mai format obiect al controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional reținând că în sistemul actualului C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, recursul este o cale de atac nedevolutivă, nefiind permisă rejudecarea fondului, pe calea recursului realizându-se exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate, iar nu și a temeiniciei acesteia. În acest context, legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum sunt cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, aflate în competența de primă instanță a judecătoriilor, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 C. proc. civ. (decizia nr. 152 din 04 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021). Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție, garantat de prevederile art. 21 din legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justitiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a leguitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iunie 2019). Totodată, s-a apreciat că art. 21 din Constituție nu precizează in terminis că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita calea de atac atât a apelului, cât și a recursului, situație în care exercitarea cumulativă a ambelor căi de atac împotriva unei hotărâri nu constituie un criteriu de constituționalitate (decizia nr. 1122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010). Curtea Constituțională a mai reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (decizia nr. 192 din 03 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014). De asemenea, în mod distinct, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea (decizia nr. 292 din 04 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 03 august 2017). În ceea ce privește critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârii date de instanța de apel, în cazul în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanță, în jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994). Respectarea egalității în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. În consecință, reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferențe să aibă semnificația unei discriminări (decizia nr. 362 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016). Plecând de la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-petent a avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind, așadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Aceste dispoziții duc la concluzia că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege. În motivarea criticilor formulate, petentul a făcut trimitere la decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională. Sintagma menționată viza imposibilitatea introducerii căii de atac a recursului în procesele al căror obiect îl constituiau astfel de cereri, iar instanța de contencios constituțional a constatat că se nesocotesc prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât legiuitorul a stabilit un prag valoric prin care nu a asigurat o protecție egală a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, generând discriminări între cetățeni sub aspectul posibilității de exercitare a dreptului de a formula o cale de atac în funcție de valoarea cererii adresate instanțeijudecătorești. Așadar, s-a constatat existența unei discriminări pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiași categorii de persoane, mai exact a acelora care au formulat cereri evaluabile în bani. Or, în cauza de față, excluderea căii de atac a recursului în reglementarea criticată nu operează în considerarea caracterului evaluabil în bani al acțiunii, ci în valorizarea unui criteriu ce ține de materia în care se instituie regula potrivit căreia hotărârea pronunțată nu este supusă recursului (carte funciară), legiuitorul având o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea materiilor exceptate de la această cale de atac, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între regulile aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adapte specificului materiei în care sunt edictate. În concluzie, reținând că argumentele expuse nu relevă nicio contradicție între textul de lege criticat și dispozițiile constituționale pretins încălcate, Înalta Curte apreciază că excepția de neconstituționalitate a art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. este neîntemeiată.