ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 308/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș – secția civilă, în data de 25 martie 2020, reclamantul Municipiul Târgu Mureș a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. S.A. și C. S.A., admiterea cererii de chemare în judecată, obligarea societății A. S.A. la restituirea sumei insesizabile în cuantum de 6.042.567,8 RON, valoare încasată în cadrul executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2018, ca urmare a popririi conturilor bancare ale municipiului, sumă distribuită acesteia prin încheierile nr. 2-81/527/E2018, emise de BEJ D.; obligarea societății C. S.A. la plata sumei de 4.857.133,79 RON, cu titlu de daune-interese compensatorii; obligarea societății B. S.A. la plata sumei de 1.185.434,01 RON, cu titlu de daune interese compensatorii; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, cheltuieli constând în onorariu avocațial și alte speze de judecată.

În drept, reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1358, art. 1381 și urm. C. civ.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1001/2020 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Mureș – secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtele C. S.A. și A. S.A., precum și excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta B.. S.A. și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, respectiv ca prematură, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Târgu Mureș.

Prin decizia nr. 194/A din 08 aprilie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureș, împotriva sentinței civile nr. 1001 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2020. A anulat, în tot, hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe. A obligat intimații, în solidar, la plata în favoarea apelantului a sumei de 6000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 275 din 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte C. S.A. și B.. S.A. împotriva decizieinr. 194 din 08 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă. A casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleieși curți de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 504/A din 02 iunie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureș, împotriva sentinței civile nr. 1001 din 25 noiembrie. 2020 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei nr. 504/A din 02 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Târgu-Mureș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, în data de 08 august 2022 și a fost repartizat, aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, casarea sentinței civile nr. 1001 din 25 noiembrie 2020 a Tribunalui Mureș și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe în vederea judecării fondului litigiului.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea contextului promovării acțiunii civile, a istoricului litigiului și a soluției pronunțate de instanța de apel, recurentul, în dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că motivarea deciziei recurate este una succintă, în esență redusă la unicul argument reprezentat de obligativitatea promovării contestației la executare.

A arătat că, prin cererea de apel, a formulat o serie de critici menite să înlăture argumentarea folosită în susținerea celor două excepții, atât de prima instanță, cât și de părțile adverse, respectiv: că sumele executate silit au un caracter insesizabil, invocând dispozițiile art. 224 Codul de procedură fiscală cu privire la executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat; că nu era necesară promovarea unei contestații la executare pe considerentul că, fiind vorba de bunuri mobile insesizabile, nulitatea oricăror acte de executare se produce de drept, în virtutea legii, invocând dispozițiile art. 629, art. 727 lit. f) și art. 730 C. proc. civ. că fiind în prezența unei nulități exprese ale cărei efecte s-au produs de drept, în virtutea legii, nu mai era necesară constatarea acesteia pe calea contestației la executare, fapt pentru care introducerea directă a acțiunii de față era admisibilă, iar desființarea pe calea executării silite a actelor de executare nu era necesară având deschisă calea întoarcerii în patrimoniu a sumelor insesizabile.

Instanța de apel nu a analizat aceste apărări, ci s-a mărginit doar să valideze susținerile celorlate părți, fără a cerceta apărările reclamantului care erau de natură a schimba soluția primei instanțe.

Astfel, nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, implicit, nici cele care reglementează dreptul la un proces echitabil. În cuprinsul deciziei nr. 75/08.02.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut în mod expres obligația instanței a analizare a susținerilor reclamantului din cuprinsul cererii de apel, arătând că "în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, curtea de apel trebuie să procedeze la examinarea admisibilității (și respectiv prematurității) acțiunii formulate prin prisma motivelor de apel dezvoltate de reclamantă, dar și a apărărilor pârâtelor cuprinse în întâmpinare (și care au fost apoi reluate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.), cu respectarea exigențelor art. 477 C. proc. civ. și cu observarea corectă a temeiurilor invocate de reclamantă în cererea sa corespunzător pretenției îndreptată împotriva fiecăruia dintre pârâți."

Conchizând cu privire la acest motiv de casare, recurentul a învederat că decizia atacată nu cuprinde motivele necesare și suficiente în fundamentarea soluției, nu analizează susținerile sale și nici nu prezintă motivele de drept pentru care ar fi fost înlăturate criticile pe care le-a formulat în apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 555 C. civ., art. 730 C. proc. civ. raportat la art. 224 Codul de procedură fiscală, art. 727 lit. f) și art. 629 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că sancțiunea nulității în cazul urmăririi silite a unor bunuri neurmăribile, insesizabile, operează de drept, în virtutea prevederilor legale, nefiind obligatorie constatarea nulității de către un organ judiciar.

Prevederile art. 730 C. proc. civ. reglementează faptul că urmărirea silită asupra unor bunuri neurmăribile este nulă de drept. În cazul acestei nulități, legiuitorul a folosit sintagma "de drept", situațiile reglementate de acest articol fiind singurele în care s-a folosit o astfel de sintagmă, iar în nicio altă situație de reglementare a sancțiunii nulității nu este folosită sintagma "de drept".

Această deosebire a fost realizată de legiuitor cu scopul producerii efectelor juridice ale nulității ope legis, în virtutea dispozițiilor legale exprese.

În vederea protejării debitorului de executarea silită a bunurilor sale insesizabile, legiuitorul a stabilit faptul că, în acest caz, sancțiunea va opera direct în virtutea dispozițiilor legale, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a conferi o protecție absolută bunurilor insesizabile, astfel încât să nu poate fi create condițiile pierderii dreptului de proprietate asupra acestora. Astfel, scopul normei în discuție este acela de a apăra în modul cel mai energic insesizabilitatea, prin efectul direct al legii, fără concursul instanței de judecată.

A mai arătat că sancțiunea nulității urmăririi silite a unor bunuri insesizabile există în puterea legii, nulitatea operând independent, prin efectul legii, fără intervenția organelor judiciare, aceasta cu atât mai mult cu cât prezumția de vătămare este una absolută.

În speță, nulitatea este una absolută și continuă, operând independent de învestirea organelor judiciare cu o cerere în constatarea ei.

Pentru a reliefa intenția legiuitorului, recurentul a arătat că în cazul prevăzut de art. 643 C. proc. civ. (unde legiuitorul prevede o desființare "de drept" a unor acte de executare silită), cât și în cazul art. 730 combinat cu art. 727 lit f) C. proc. civ. și art. 224 Codul de procedură fiscală (unde legiuitorul reglementează o nulitate de drept a urmăririi silite și implict a actelor de executare nelegale), sancțiunea intervine în mod direct, în virtutea legii (ope legis), fără a mai fi necesar concursul organelor judiciare.

Sumele de natura taxelor și impozitelor formează bugetul unităților administrativ-teritoriale, astfel că acestea nu ar putea face obiectul executării silite și nici nu ar putea să intre în patrimoniul unor persoane private pentru motivul că sumele respective nu pot fi deținute de persoanele private.

În acest context, recurentul a opinat că nu mai era obligat să urmeze calea contestației la executare pentru desființarea parțială a urmăririi sumelor insesizabile întrucât nulitatea unor astfel de acte de executare intervine în mod automat, în temeiul legii.

În ceea ce privește excepția inadmisbilității, recurentul a susținut că instanța de fond în mod greșit a admis-o, considerând neîntemeiat că lipsa unei dispoziții de anulare a actelor de executare constituie un impediment în pronunțarea unei hotărâri de restituire a bunurilor insesizabile.

Așadar, faptul că în cadrul contestației la executare nu s-a dispus anularea actelor de executare nu determină inadmisibilitatea cererii principale de restabilire a situației anterioare.

Astfel, pârâta A. S.A. a invocat inadmisibilitatea primului petit, în timp ce pârâta C. a invocat aceeași excepție prin raportare la întreaga acțiune.

Însă, cererea principală a avut ca temei dispozițiile speciale în materia insesizabilității sumelor reprezentând creanțe fiscale alături de prevederile generale ale art. 1386 alin. (1) C. civ., astfel că prin cererile subsidiare a solicitat exclusiv atragerea răspunderii juridice delictuale prin raportare la prejudiciul cauzat de cele două instituții de credit ca urmare a încălcării obligațiilor legale ce le reveneau în calitate de terț poprit.

Astfel, terții popriți aveau obligația de a face distincție între cele două categorii de sume bănești, respectiv sume care formează venituri/disponibilități ce pot fi supuse popririi și cele care sunt excluse de la poprire.

În cauză, prin raportare la natura juridică, sumele solicitate prin acțiune fac parte din categoria bunurilor/veniturilor/disponibilităților insesizabile, deci din cea de-a doua categorie, iar instituțiile de credit nu au respectat natura juridică a acestora, consemnându-le la dispoziția executorului și, ulterior, fiind eliberate către creditoare, creând reclamantului un prejudiciu ce nu poate fi reparat decât prin obligarea acestora la plata sumelor solicitate.

Prin urmare, având în vedere că petitele subsidiare sunt întemeiate pe răspunderea juridică delictuală, care constituie regula, dreptul comun în materia răspunderii juridice civile, nu se poate reține că promovarea unei acțiuni, pe acest temei, este inadmisibilă.

Instanța de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilității, întrucât independent de anularea/neanularea actelor de executare trebuia analizat dacă terțul poprit a încălcat sau nu obligațiile legale ce-i revin și dacă a cauzat sau nu o pagubă reclamantului.

În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii civile, recurentul a susținut că instanța în mod greșit a mai analizat această excepție câtă vreme a admis excepția inadmisibilității.

Concluzionând, recurentul a învederat că, prin admiterea celor două excepții, instanța a încălcat dreptul său de acces la instanță și, implicit, prevederile art. 555 C. civ., reclamantul fiind privat de bunurile reprezentând veniturile încasate sub titlurile prevăzute de art. 224 Codul de procedură fiscală și care reprezintă bunuri neurmăribile.

5.1 Întâmpinare.

În data de 22 septembrie 2022, intimata-pârâtă A. S.A. - Târgu Mureș a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a susținut că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că invocă nulitatea motivului subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest caz de casare este aplicabil doar atunci când se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, or, în speță, recurentul invocă încălcarea unor norme de drept procesual, sens în care intervine sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea recurentului la dispozițiile art. 555 C. civ. fiind una formală, fără o motivare în acest sens.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în data de 23 septembrie 2022, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, în data de 26 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

5.2 Răspuns la întâmpinare

Intimata-pârâtă C. S.A. - Cluj Napoca a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că susține cele invocate de E.ON și B. și solicită respingerea recursului.

Recurentul-reclamant Municipiul Târgu Mureș a formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Cu caracter preliminar, este necesar a preciza că, într-adevăr, una dintre regulile fundamentale în materia executării silite este aceea că, astfel cum imperativ afirmă art. 629 alin. (1) C. proc. civ., veniturile și bunurile debitorului pot fi supuse executării silite numai dacă, potrivit legii, sunt urmăribile.

În același spirit sunt și prevederile art. 727 C. proc. civ., care, cu referire limitată la urmărirea mobiliară, stabilesc la lit. f). că nu sunt supuse urmăririi silite "bunurile declarate neurmăribile în cazurile și în condițiile prevăzute de lege". Tot astfel, în ceea ce privește urmărirea silită prin poprire, art. 781 alin. (1) C. proc. civ. dispune că "sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile încorporale urmăribile..."

Rezultă din cele de mai sus că, astfel cum însuși recurentul a arătat, legalitatea unei executări silite este, între altele, condiționată de caracterul urmăribil al bunurilor care fac obiectul ei, adică de însușirea acestor bunuri de a putea fi supuse executării în vederea îndestulării creditorului; în caz contrar, dacă bunurile supuse executării fac parte din categoria acelora declarate de lege neurmăribile, executarea silită ajunge să fie fundamental viciată, putându-se dispune desființarea actelor de executare făcute cu privire la asemenea bunuri.

Astfel fiind, rezultă, totodată, că în mod întemeiat a făcut referire recurentul și la regula conținută în dispozițiile art. 730 C. proc. civ., potrivit cărora "Renunțarea la beneficiul dispozițiilor prevăzute în articolele din prezenta secțiune, precum și urmărirea ori cesiunea făcută cu încălcarea acestor dispoziții sunt nule de drept", adică, altfel spus nulitatea de drept este atrasă inclusiv de nerspectarea prevederilor art. 727 C. proc. civ. privitoare la bunurile urmăribile.

Deși dispozițiile art. 730 C. proc. civ. privesc în mod expres urmărirea mobiliară, ele pot fi extinse, pentru identitate de rațiune, și la celelalte forme de excecutare silită indirectă, deci inclusiv la executarea silită prin poprire.

În ceea ce privește particularitățile juridice ale nulității de drept afirmate de art. 730 C. proc. civ., este însă de avut în vedere că deși această exprimare legală pare să evidențieze un plus de forță și eficacitate juridică a sancțiunii, aceasta nu înseamnă că acțiunea și efectele unei asemenea nulități ar putea fi sustrase verificării, constatării și pronunțării ei de către instanța judecătorească. Are în vedere Înalta Curte că și în cazul unei asemenea nulități, componenta judiciară este necesară și decisivă, sancțiunea neproducându-și efectele ope legis, deci prin simplul efect al legii, ci numai ca urmare a constatării ei în cadrul unui demers judiciar recunoscut de lege.

O asemenea concluzie se sprijină, cu îndestulătoare forță, pe împrejurarea că nicio dispoziție legală privitoare la executarea silită sau aflată într-o suficient de pertinentă legătură cu aceasta nu dispune, expres sau cel puțin implicit, că nulitățile de drept sunt sustrase procedurii comune de verificare și constatare a lor, precum și că identificarea lor s-ar putea face într-un alt cadru procesual decât acela care, în mod obișnuit, este pus de lege la dispoziția părților sau, în genere, a persoanelor interesate în a invoca nelegalitatea unei executări silite ori a unor acte de executare.

Dimpotrivă, în materia executării silite dispozițiile art. 712 alin. (1) teza I C. proc. civ. stabilesc, cu valoare generală și de regulă fundamentală în materia executării silite, că "Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare." Prin urmare, legea consacră, ca regulă, caracterul exclusiv al contestației la executare, necontrapunându-i alte căi legale de valorificare a unor cazuri de nelegalitate a executării silite și neînțelegând să le deschidă părților un drept discreționar de opțiune între contestația la executare și alte căi juridice.

Aceasta fiind regula, rezultă, totodată, și că atunci când își dorește să deroge de la ea, legiuitorul trebuie să prevadă aceasta în mod expres, indicând tipul particular de situație în care abaterea de la regulă este îngăduită ori chiar impusă.

În ce privește situația în care sunt supuse executării silite indirecte, inclusiv prin poprire, bunuri care, potrivit legii, sunt neurmăribile, lipsește orice prevedere legală prin care să se stabilească faptul că eventuala nulitate de drept atrasă de urmărirea lor silită ar putea fi invocată și valorificată juridic într-un alt cadru și pe o altă cale judiciară decât aceea a contestației la executare la care se referă art. 712 și următoarele C. proc. civ.

Astfel fiind, devine limpede că recurentul greșește atunci când afirmă că eventualul caracter neurmăribil al veniturilor cu privire la care pârâta-intimată A. S.A. a cerut executarea silită prin poprire i-ar îngădui să obțină pe calea unei acțiuni civile de drept comun repararea prejudiciului care i-ar fi fost cauzat prin poprirea respectivelor bunuri (venituri), singura cale procedurală ce-i era deschisă pentru a obține constatarea caracterului nelegal al executării silite și desființarea actelor de executare nelegale fiind exclusiv aceea a contestației la executare.

În măsura în care contestația la executare i-ar fi fost admisă, repararea prejudiciului s-ar fi putut realiza urmându-se calea prevăzută de legea procesual-civilă, respectiv procedura întoarcerii executării reglementată prin dispozițiile art. 723 și următoarele C. proc. civ. Prin urmare, nu orice acțiune în pretenții i-ar fi fost deschisă recurentului, ci doar aceea sau acelea la care, în mod specific și cu respectarea unor elemente de particularitate procedurală, se referă art. 723-726 C. proc. civ., consecutiv formulări și admiterii unei contestații la executare.

Institurea unei asemenea proceduri speciale de contestare a unor acte de executare sau a însăși executării silite, precum și de întoarcere a executării ca modalitate de reparare a prejudiciului cauzat în mod injust printr-o executare silită nelegală, își are justificare în intenția legiuitorului de a ține seama de particularitățile executării silite și, în legătură cu acestea, de necesitatea de a asigura prin intermediul instanței de judecată (în principal al instanței de executare) atât un control mai riguros și mai focalizat asupra executării, cât și o mai bună protecție a intereselor părților atrase într-o executare silită.

Toate cele de mai sus trimit, așadar, la concluzia că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii atunci când în prezentul proces a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului este întemeiată, fiind în totul justă concluzia că atâta vreme cât reclamantul a avut la dispoziție calea contestației la executare pentru a susține caracterul neurmăribil al veniturilor poprite la cererea intimatei A. S.A. (cale pe care a și exercitat-o, fără însă a avea succes), devenea inadmisibilă promovarea unei acțiuni civile de drept comun (adică a acțiunii din prezentul proces) pentru recuperarea afirmatului prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin poprirea unor venituri pe care, potrivit reclamantului-recurent, legea le declară neurmăribile, în condițiile în care fundamentul acțiunii era reprezentat tocmai de caracterul neurmăribil al acestor venituri.

A considera altfel înseamnă a-i îngădui părții interesate (în cauză, reclamantului-recurent) să substituie contestației la executare o altă cale procedurală (respectiv acțiunea civilă de drept comun) pentru a invalida executarea silită ce s-a realizat, ceea ce, prin raportare la cele arătate în precedent, este, cu evidență, nelegal, căci ar înlătura, în contra voinței legii, caracterul exclusiv al contestației la executare în situațiile de natura celei din litigiul de față, refuzându-i și subminându-i caracterul de cale procedurală prevalentă.

Înalta Curte conchide, totodată, că sunt neîntemeiate criticile recurentului potrivit cărora decizia instanței de apel nu ar fi suficient motivată, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța oferind argumentele juridice care erau cu adevărat esențiale în susținerea soluției de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii. Pe cale de consecință, soluția de respingere ca nefondate a celorlalte critici formulate de reclamantă era subînțeleasă, ea decurgând în mod necesar din admiterea excepției inadmisibilității.

Cele arătate de Înalta Curte prin considerentele de față trimit, de asemenea, și la concluzia că sunt neîntemeiate inclusiv acele critici ale recurentului privitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care guvernează regimul executării silite și, în relație cu acesta, care trimit la concluzia inadmisibilității acțiunii de față.

În legătură cu criticile subsumate soluției de admitere a excepției prematurității acțiunii, excepție invocată înaintea primei instanțe de pârâta B.. S.A., Înalta Curte apreciază, față de caracterul exclusiv al contestației la executare, în ce privește combaterea de către cei interesați a unei executări silite nelegale, precum și, după cum s-a arătat mai sus, față de caracterul inadmisibil al unei acțiuni în justiție care, în scopul reparării unui prejudiciu patrimonial cauzat printr-o executare silită pretins nelegală, se sprijină pe afirmarea caracterului nelegal al executării silite, că excepția inadmisibilității acțiunii era prevalentă și suficientă, admiterea ei nemaifăcând necesară și admiterea excepției de prematuritate a acțiunii.

Are în vedere Înalta Curte că, prin efectele ei, admiterea excepției de inadmisibilitate acționa, în cauză, mai energic și mai sever decât excepția de prematuritate. În legătură cu această din urmă excepție instanța de apel a statuat însă că "cererea de restituire a sumelor nu poate fi formulată și, respectiv, primită câtă vreme instanța nu a fost sesizată cu o contestație la executare în care instanța să constate nelegalitatea procedurii de executare și nu a dispus anularea executării silite".

Această statuare a instanței de apel lasă loc concluziei – iar aceasta este favorabilă recurentului – că dacă recurentului i-ar fi admisă, în viitor, o contestație la executare, o acțiune în pretenții precum cea din prezentul proces ar putea fi primită.

În aceste circumstanțe, infirmarea (casarea) în recurs a soluției date excepției prematurității riscă să fie prejudiciabilă pentru însăși recurenta, agravându-i situația în propria cale de atac, iar aceasta ar contraveni dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 502 din același cod. În considerarea acestor rațiuni, Înalta Curte va menține soluția de admitere a excepției prematurității, aceasta și în condițiile în care pârâții, ca părți interesate nu au declarat, nici măcar incidental, recurs împotriva soluției și considerentelor oferite de instanța de apel excepției de prematuritate a acțiunii.

În concluzie, prin raportare inclusiv la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de recurent.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 249 C. proc. civ., se va respinge cererea intimatei A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, cererea nefiind dovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Tîrgu-Mureș împotriva deciziei nr. 504/A din 02 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.