Decizia nr. 30/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial la data de 9 iulie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se dispună lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie, prin compararea titlurilor, a imobilelor din București, str. x, identificate electronic astfel: x. În drept, au fost invocate, dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 563 C. civ. Prin încheierea din 30 iulie 2019, instanța a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VI a civile a Tribunalului București, invocată din oficiu și a dispus trimiterea dosarului către una din Secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a civile ale Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă la data de 27.08.2019 sub dosar nr. x/2019. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1833/25.11.2020, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1857A/16.12.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C. împotriva sentinței civile nr. 1833/25.11.2020; a schimbat în tot sentința; a admis acțiunea; a obligat pârâta B. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilele situate în București, str. x, intabulate în CF x.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1857A/16.12.2021 pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din considerentele sentinței civile nr. 4802/16.07.2017 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia nr. 430/13.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, în cuprinsul celor două hotărâri, au fost reținute două aspecte deosebit de importante, cu putere de lucru judecat. Unul privește faptul că intimata a fost de rea-credință la momentul întocmirii actelor translative de proprietate, iar celălalt privește reținerea aplicabilității principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans în raporturile juridice dintre aceleași părți. Cu alte cuvinte, se află sub egida efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și faptul că intimata nu poate obține în justiție niciun drept care ar decurge din efectele juridice născute urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.12.2003. Instanța de apel s-a limitat la identificarea existenței autorității de lucru judecat relativ la reaua-credință, ignorând autoritatea de lucru judecat cu privire la efectele juridice, consecință a relei-credințe constatate, respectiv imposibilitatea de fructificare a oricărui drept de către reclamantă împotriva pârâtei ce ar deriva din existența vânzării. Or, finalitatea silogismului juridic ce se regăsește în hotărârea care se opune cu autoritate de lucru judecat este în sensul în care orice demers al intimatei, contrar scopului prefigurat de cumpărător (acela de a păstra bunul imobil cumpărat) este paralizat prin efectul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Astfel, întrucât instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din considerentele prin care se reține că intimata se află într-o situație de imposibilitate de a obține recunoașterea oricărui drept relativ la proprietatea dobândită de recurentă, se impune admiterea cererii de recurs și casarea hotărârii atacate. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (dar cu trimitere și la pct. 7), recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 563 C. civ. și cu încălcarea art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 raportate la art. 563 C. civ. Astfel, dispozițiile art. 563 C. civ. au fost încălcate și interpretate greșit prin aceea că instanța de apel a stabilit că nu are nicio importanță, în determinarea caracterului preferabil al titlurilor exhibate, calitatea de subdobânditor de bună-credință a recurentei-pârâte. Dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, raportate la art. 563 C. civ., au fost încălcate prin aceea că instanța de apel a ignorat existenta unei situații de excepție de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, în care se regăsește subdobânditorul de bună-credință, care a dobândit cu titlu oneros, un bun imobil, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. Totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 563 C. civ., cu ocazia comparației de titluri efectuată de instanța de apel, prin neobservarea multor circumstanțe anterioare și concomitente transferurilor dreptului de proprietate ce caracteriza titlurile exhibate în cauză. Instanța de apel a reținut că "(...) această calitate a intimatei – pârâte, de terț dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință al imobilului, invocată de aceasta pentru a susține valabilitatea titlului său, nu prezintă relevanță decât în ceea ce privește înlăturarea sancțiunii nulității actelor subsecvente, însă este nerelevantă în procesul de revendicare, pe calea dreptului comun, a bunului (...)". Or, acest considerent încalcă principiile generale ce se desprind din modalitatea de comparare de titluri reglementată de art. 563 C. civ., astfel cum acestea au fost cristalizate printr-o practică unanimă. Astfel, prin decizia nr. 1558/28.06.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a reținut faptul că "(...) principiul validității aparenței în drept înlătură orice eventuale vicii ale titlului de proprietate al pârâților și permite producerea efectelor juridice pe care proprietarul aparent și dobânditorul de bună-credință le-au avut în vedere (...), motiv pentru care (...) se impune păstrarea soluției adoptate în apel, de respingere a acțiunii în revendicare, fiind în acest fel pe deplin respectat și principiul securității raporturilor juridice (...)". Considerentul decisiv al instanței de apel contestat în prezentul recurs încalcă, din aceeași perspectivă, și prevederile art. 38 din Legea nr. 7/1996 coroborate cu cele ale art. 563 C. civ., prevederi care recunosc caracterul preferabil al dreptului de proprietate al subdobânditorului cu titlu oneros de bună-credință, al cărui drept este înscris în cartea funciară. Cu privire la acest aspect, prin sentința civilă nr. 4802/16.07.2017 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a reținut în mod expres faptul că "(...) trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, așa cum erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 38, acțiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare (...)". După cum se poate observa, există prezumție de lucru judecat și în ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art. 38 din Legea nr. 7/1996 relativ la efectele juridice ce au survenit urmare încheierii actelor translative de proprietate exhibate de recurentă în cadrul comparației de titluri. Instanța a încălcat și acest efect pozitiv al autorității de lucru judecat atunci când a reținut că întocmirea actului în considerarea mențiunilor din cuprinsul cărții funciare de către dobânditorului cu titlu oneros și de bună-credință nu ar avea nicio relevanță în examenul efectuat în cadrul unei revendicări. Contrar celor reținute de instanță, calitatea de subdobânditor cu titlu oneros și de bună-credință (derivată din întemeierea pe cuprinsul cărții funciare) reprezintă o excepție veritabilă de la principiul reținut de instanța de apel potrivit căruia nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet. Încălcarea prevederilor art. 563 C. civ. de către instanța de apel se verifică și prin aceea că în examenul comparației de titluri trebuie avute în vedere toate circumstanțele anterioare sau concomitente transferurilor de proprietate. Or, instanța a nesocotit faptul că titlul de proprietate al recurentei provine inclusiv de la intimata A. S.R.L., societate care a participat în calitate de vânzătoare în cadrul contractului prin care autoarea recurentei a dobândit dreptul de proprietate. Practic, și dacă ar exista vreun temei juridic pentru a considera faptul că vânzătorii construcției nu ar fi fost adevărații proprietari ai acesteia, consimțirea încheierii contractului prin prezența lor și acceptarea semnării lui reprezintă o ratificare expresă a vânzării din partea pretinsului adevăratului proprietar. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că titlul de proprietate exhibat în prezenta cauză ar proveni de la proprietari diferiți, în situația în care intimata a participat și ratificat actul translativ de proprietate. Mai mult, în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că anularea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ar avea vreo înrâurire cu privire la procedura comparației de titluri, de vreme ce există autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că proceul-verbal nu reprezintă un act juridic translativ de proprietate, ci un act administrativ prin care doar se constată conformitatea lucrărilor executate potrivit dispozițiilor în materia edificărilor de construcții. Totodată, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.12.2003 (titlul translativ de proprietate al autorului recurentei) s-a menționat faptul că se întemeiază pe contractul de asociere în construcții nr. x/01.02.2001, contract care la data semnării nu era desființat. Dovada desființării lui prin pretinsa decizie civilă nr. 936A/30.06.2014 nu s-a făcut în prezenta cauză, ci doar s-a invocat de către intimată aspectul existenței hotărârii, și oricum existența respectivei hotărâri nu are niciun fel de relevanță în studiul comparației de titluri. Contractul de asociere în construcții nr. 1/01.02.2001 era pe deplin valabil la data de 11.12.2003, respectiv data autentificării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.12.2003. Astfel, fiind valabil la data de 11.12.2003, prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.12.2003 a avut loc transferul dreptului de proprietate, fiind greșită aserțiunea instanței relativă la faptul că titlul recurentei ar proveni de la alți proprietari. Chiar dacă s-a dispus nulitatea contractului de asociere în construcții nr. x/01.02.2001 și chiar dacă nulitatea poate produce efecte ex tunc, trebuie avut în vedere faptul că niciodată nu s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul întoarcerii drepturilor ce fac obiectul contractului în patrimoniul societății intimate. Oricum, în cazul restitutio in integrum, chiar dacă regula este restituirea în natură a prestaților, aceasta cunoaște excepția restituirii prestațiilor prin echivalent în situația imposibilității restituirii în natură. Or, într-o atare situație se află părțile acelui contract de vreme ce imobilul a fost vândut și deci nu mai poate fi restituit în natură. În ansamblul aplicării 562 C. civ., instanța de apel trebuia să țină cont, în determinarea caracterului favorabil al titlului recurentei, și de reaua-credință a intimatei care, deși a participat la vânzare, nu a obiectat, aspect ce reprezintă o ratificare a efectului translativ și implicit o recunoaștere a caracterului favorabil al titlului exhibat de recurentă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului. În ce privește presupusa autoritate de lucru judecat, raportat la sentința nr. 4802/16.06.2017 a Judecătoriei Sector 1 București, intimata a arătat că nu este îndeplinită condiția triplei identități de obiect, cauză și părți, existând doar identitate de obiect, în sensul că acțiunea privește aceleași două apartamente pe care a încercat să le redobândească prin acțiunea anterioară. Cu privire la presupusa aplicare greșită a dispozițiilor art. 563 C. civ., a arătat că alin. (3) al textului legal recunoaște dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credință până la momentul anulării sale ca urmare a unei cereri de revendicare din partea adevăratului proprietar. Dacă se constată că dobânditorul a fost de bună credință la încheierea contractului, acesta beneficiază de garanția contra evicțiunii, în condițiile art. 1695 C. civ. Acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor părților implicate în litigiu, pentru a se stabili care dintre acestea corespunde întru totul normelor de drept material, fără a se lua în considerare buna sau reaua credință a părților la încheierea actelor juridice. Titlul de proprietate al intimatei se întemeiază pe trei hotărâri judecătorești din care ultimele două au fost pronunțate după data de 01.10.2011, când a intrat în vigoare noul C. civ.. Odată anulate actele ce au stat la baza titlului de proprietate al soților D. și E., societatea A. S.R.L. a redevenit proprietar al construcției edificate pe terenul din str. x în baza sentinței nr. 3519/01.10.1997 a Tribunalului București, mai exact la data de 22.01.2014, când sentința nr. 18369/27.09.2013 a Judecătoriei Sector 1 București a rămas definitivă. Titlul intimatei s-a consolidat ulterior, după ce a fost anulat și contractul de asociere în construcții, prin decizia nr. 936/A/30.06.2014 a Tribunalului București. Este fără relevanță dacă la momentul vânzării imobilului către F. S.A. administratorii A. S.R.L. au fost sau nu de rea credință, câtă vreme acțiunea profită creditorilor și statului român, iar nu societății falite. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: - Este întemeiată susținerea recurentei conform căreia, în soluționarea cauzei, instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei nr. 430/813.05.2019 a Curții de Apel București – secția a V-a civilă, prin care, soluționându-se un litigiu anterior al părților, vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.12.2003 – reprezentând titlul prin care autoarea recurentei-pârâte, S.C. F. S.A., a dobândit imobilul-teren de la reclamantă – a constatat buna-credință a dobânditorului și respectiv, subdobânditorului succesiv al imobilului disputat în cauză. Astfel, potrivit deciziei menționate, s-a statuat că, atât S.C. F. S.A. – primul dobânditor, cât și S.C. B. S.R.L., în calitate de subdobânditor succesiv, au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât s-au întemeiat pe mențiunile de carte funciară, conform cărora numitul D. (vânzătorul construcției) era proprietarul acesteia, iar S.C. A. S.R.L. era proprietara terenului înstrăinat (pe care era situată respectiva construcție). S-a reținut, în considerentele aceleiași decizii, că demersul S.C. A., de a solicita anularea înstrăinărilor sub motiv că, în realitate, aceasta ar fi fost proprietara construcției (iar nu D.) – aspect rezultat din desființarea ulterioară a contractului de asociere în construcții și, respectiv, a procesului-verbal de recepție – este unul fundamentat pe propria turpitudine a părții, ceea ce nu îl face apt de a obține protecție juridică. Această atitudine subiectivă incorectă a fost reținută raportat la faptul că S.C. A. S.R.L., prin reprezentanții săi, a fost prezentă la data încheierii și semnării contractului de vânzare-cumpărare, întărind astfel ideea că nu societatea, ci numitul D. era proprietarul construcției, de vreme ce nu a formulat nicio obiecțiune în legătură cu transferul dreptului de proprietate. În același sens, s-a reținut că hotărârea judecătorească de care s-a prevalat S.C. A. SRL– sentința civilă nr. 3519/1.10.1997 a Tribunalului București – ca reprezentând titlul său de proprietate asupra construcției nu era înscrisă în cartea funciară la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, pentru a fi astfel adusă la cunoștința terților. Ca atare, instanța anterioară a constatat că nu poate să rețină existența unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și, totodată, în raport cu aspectul desființării ulterioare a actelor de care se prevalase vânzătorul D. la momentul înstrăinării – contractul de asociere și procesul-verbal de recepție – că există excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, dată de bună-credință a subdobânditorilor care s-au încrezut în mențiunile de carte funciară. Or, față de aceste dezlegări jurisdicționale intrate sub autoritatea lucrului judecat și care i se opuneau sub semnul efectului pozitiv al acesteia (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) decizia din apel reține în mod greșit lipsa de relevanță a statuărilor anterioare pe care le apreciază ca fiind valorificabile doar în cadrul acțiunii în nulitate, nu și în ipoteza acțiunii în revendicare imobiliare. O astfel de apreciere a instanței este eronată, întrucât pe de o parte, face doar o trimitere formală la efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 430/2019 și, deși îi reține dezlegările, nu identifică legătura pe care acestea o au cu judecata acțiunii în revendicare și, pe de altă parte, întrucât pornind de la această premisă greșită în soluționarea fondului pricinii, vizând revendicarea, este ignorată situația juridică a subdobânditorului care, cu bună-credință se întemeiază pe mențiunile de carte funciară existente la momentul perfectării înstrăinării. - Sub acest din urmă aspect, este întemeiată și critica recurentei-pârâte, conform căreia în soluționarea cauzei au fost nesocotite regulile publicității materiale, care se constituie într-o veritabilă excepție de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet. Deși într-adevăr, în speță nu erau incidente, așa cum reține instanța de apel, dispozițiile C. civ. referitoare la dobândirea drepturilor reale, ca efect al înscrierii lor în cartea funciară, în același timp, erau incidente dispozițiile Legii nr. 7/1996, a cadastrului și a publicității imobiliare, act normativ căruia deși îi reține aplicabilitatea, instanța de apel nu-i face în niciun fel aplicarea la speță. Or, potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la momentul încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, nr. x/11.12.2003, cu S.C. F. S.A., "cuprinsul cărților funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe de altă cale, această inexactitate". De asemenea, la data la care recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a dobândit imobilul de la F. (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2009), dispoziția relevantă din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 31, în modificarea dată prin Legea nr. 247/2005, statua despre cuprinsul cărții funciare că acesta "se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară (alin. (1) și că "dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală" (alin. (2). Rezultă că, spre deosebire de sistemul publicității pur formale al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, care asigură numai opozabilitatea față de terți, a drepturilor reale imobiliare, fără a garanta existența sau valabilitatea acestora, în sistemul publicității materiale a cărților funciare, astfel cum a fost reglementat prin actul normativ menționat, incident cauzei, nu este vorba doar despre opozabilitatea dreptului erga omnes, ci și de faptul că, potrivit cuprinsului cărții funciare, terții pot ori nu să dobândească drepturi reale. Aceasta întrucât cartea funciară garantează atât existența, cât și valabilitatea drepturilor înscrise în folosul terților subdobânditori de bună-credință. Altfel spus, în sistemul cărții funciare, o persoană poate dobândi, prin efectul înscrierii efectuate, cu bună-credință și bazându-se pe conținutul cărții funciare, în condițiile art. 34 (devenit art. 31, la republicare în baza Legii nr. 247/2005) din Legea nr. 7/1996, un drept real, chiar dacă cel care i l-a transmis nu-l avea, situație care se constituie într-o veritabilă excepție de la regula nemo dat quod non habet și respectiv, de la resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis. Este vorba în acest caz de conținutul principiului publicității materiale, care se bazează pe două premise descrise de textele anterior menționate, și anume: cuprinsul cărții funciare se consideră exact față de terții subdobânditori de bună-credință și respectiv, cuprinsul cărții funciare se consideră, afară de îngrădirile și excepțiile legale, complet față de terții subachizitori. Aceste premise, odată regăsite în speță, duc și la consecința de drept material, specifică sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cartea funciară și anume, terțul care dobândește, prin act juridic cu titlu oneros un drept real, întemeindu-se cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare, devine și rămâne titularul lui, chiar dacă autorul nemijlocit nu a avut acel drept, dacă autorul său mediat, vătămat prin înscriere, nu a pornit într-un termen scurt (de 3 ani, conform art. 38 din Legea nr. 7/1996) acțiunea în rectificare. Or, în cauză, instanța de apel nu a făcut în niciun fel aplicarea regulilor publicității imobiliare descrise anterior, prevăzute de Legea nr. 7/1996, act normativ a cărui incidență la speță o stabilise corect. Dimpotrivă, deși reține pe situația de fapt, că buna-credință a subdobânditorilor fusese constatată în litigiul anterior, apreciază că acest aspect nu i se opune în noua judecată întrucât el ar avea incidență doar pe planul efectelor nulității. De asemenea, deși reține că la momentul înstrăinării vânzătorii aveau înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului (D. asupra construcției și S.C. A. S.R.L. asupra terenului) și că dobânditorii, la rândul lor, și-au înscris drepturile dobândite prin cele două înstrăinări succesive, instanța de apel consideră greșit că aceste aspecte sunt nerelevante, procedând la compararea de titluri în cadrul acțiunii în revendicare, prin ignorarea totală a regulilor publicității imobiliare. Mai mult, în procedeul comparării titlurilor, instanța de apel dă preferință titlului reclamantei S.C. A. S.R.L., reprezentat de o hotărâre judecătorească – sentința civilă nr. 3519/1.10.1997 a Tribunalului București – secția comercială, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al acestei societăți, "asupra construcției în curs de realizare situate pe terenul din București, str. x, sector 1", sentință care nu a fost înscrisă niciodată în cartea funciară, pentru a face în vreun fel opozabil dreptul de care s-a prevalat. Considerând, în contra mențiunilor din cartea funciară, că societățile subdobânditoare (recurenta-pârâtă și autoarea acesteia, F.) ar fi dobândit dreptul de la un neproprietar întrucât în litigii ulterioare înstrăinării, purtate între vânzătorii S.C. A. S.R.L. și D., s-au anulat contractul de asociere construcții și procesul-verbal de recepție, instanța de apel nesocotește pe de o parte, regulile de carte funciară menționate, care prezumă exact conținutul cărții funciare, în contextul în care, la momentul dobândirii dreptului, nu era înscrisă în cartea funciară vreo acțiune care să conteste cuprinsul acesteia, precum și rezultatul judecății anterioare, care, menținând ca valabilă înstrăinarea către autorul recurentei-pârâte, a reținut lipsa de relevanță a anulării celor două acte de care se prevala S.C. A., făcând totodată, aplicarea excepției de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis, ca efect al bunei-credințe. În consecință, potrivit celor expuse anterior, se va constata caracterul nelegal al deciziei atacate, date cu încălcarea deopotrivă a efectului pozitiv al lucrului judecat anterior pe aspectul bunei-credințe a subdobânditorilor, precum și a regulilor de carte funciară operabile în operațiunea comparării titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Conform art. 497 alin. (1) C. proc. civ., urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din decizia nr. 430/13.05.2019 a Curții de Apel București – secția a V-a civilă, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și incidența regulilor publicității materiale prevăzute de Legea nr. 7/1996, în forma aplicabilă, sub aspectul tempus regit actum, celor două înstrăinări succesive.