ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 282/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 martie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, anularea Deciziei nr. 6235 din data de 26 februarie 2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților precum și a Hotărârii nr. 2449 din data de 19 martie 2019 adoptată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, obligarea pârâtelor să emită o decizie de validare, sens în care să fie acordate despăgubiri pentru toate bunurile deținute de autorii D. și E. în orașul Bolgrad, județul Bolgrad și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, în termen procedural, prin care a invocat inadmisibilitatea capetelor de cerere ce vizează anularea Hotărârii nr. 2449 din data de 19 mai 2019 adoptată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și obligarea pârâtelor să emită o decizie de validare, prin care să se acorde despăgubiri pentru toate bunurile deținute de autorii D. și E. în orașul Bolgrad, județul Bolgrad iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind nefondată. Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestării/anulării Hotărârii nr. 2449/19.03.2019 adoptată de Comisie iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Hotărârea Tribunalului Argeș Prin sentința civilă nr. 474 din 06 octombrie 2021, Tribunalul Argeș a respins excepția inadmisibilității petitului doi din cererea de chemare în judecată, a respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect anularea Hotărârii 2449/2018 și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată raportat la celelalte petite.

Hotărârea Curții de Apel Pitești – secția I Civilă Prin decizia civilă nr. 3145 din data de 15 iunie 2022, Curtea de Apel Pitești – secția I Civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a respins apelul formulat de reclamanții A., B. și C. cu domiciliul procesual ales la Cabinete grupate de avocați F., G. și H., în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, împotriva sentinței civile nr. 474 din 06 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Argeș, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. Prin cererea de recurs, recurenții - reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ. În argumentare, recurenții arată că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014, interpretând restrictiv noțiunea de deportat sau refugiat. În realitate, actele normative vorbesc de cetățenii români deposedați de bunurile lor ca urmare a părăsirii forțate a teritoriilor ocupate de URSS. Mai mult, nu este real că dispozițiile legii de reparație se referă strict la persoanele care au fost deposedate de bunurile lor ca urmare a părăsirii domiciliului în mod voluntar. Cetățenii din Basarabia nu și-au manifestat niciodată voința să își abandoneze bunurile ci au fost forțați să și le abandoneze în diversele forme de abandon, refugiu, deportare sau prizonierat. Înscrisurile aflate la dosar, coroborate cu prezumțiile legale și cele judiciare conduc la o astfel de concluzie. Aceștia arată că au dovedit pasivitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care nu a efectuat niciun demers propriu ci a solicitat o probatio diabolica pentru ca, în final, să le respingă cererea pentru lipsa dovezii de moștenitor, respectiv lipsa calității de persoane îndreptățite. Recurenții apreciază că obligația autorităților pârâte de a solicita înscrisurile necesare soluționării cererilor de despăgubire, nu este facultativă, astfel că, în caz de dubiu, acestea erau obligate să facă toate demersurile pentru obținerea de documente suplimentare. De altfel, împrejurarea că sunt moștenitori ai defuncților D. și E. rezultă din sentința civilă nr. 69/2019, pronunțată într-un litigiu anterior, dar și din celelalte înscrisuri aflate la dosar. Recurenții - reclamanți critică decizia și sub aspectul probatoriilor care puteau fi administrate în cauză întrucât, în considerarea dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 1120 din 30 august 2006, pentru a se face dovada bunurilor pe care autorii lor le aveau în proprietate la momentul refugiului, dacă nu există înscrisuri, este suficientă declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile autentificate a cel puțin 2 martori. Or, au făcut dovada că demersurile necesare obținerii documentelor nu au avut nicio finalitate. De aceea, instanța trebuia să recunoască valența probatorie a declarațiilor martorilor și a declarației pe proprie răspundere referitoare la averea deținută anterior refugiului. Mai mult, în opinia recurenților - reclamanți, instanța de apel nu a analizat sau a analizat trunchiat dovezile parțiale emise de autorități cu privire la existența dreptului de proprietate, dovezi care, de asemenea, se completau cu declarațiile martorilor. Un alt argument invocat în memoriul de recurs, se referă la împrejurarea că, dacă instanța, în litigiul anterior, aprecia că reclamanții nu sunt beneficiari ai legii reparatorii, soluția era de respingere a demersului ca lipsit de interes sau inadmisibil. Or, nereținându-se o astfel de împrejurare, s-a recunoscut calitatea de moștenitori și de persoane îndreptățite la despăgubiri. Dovada drepturilor pretinse trebuie făcută în raport de cerințele legii în vigoare la data depunerii dosarului, condiție îndeplinită de recurenți. Faptul că, ulterior, nu s-au solicitat completări, le-a creat convingerea că au depus toate dovezile necesare soluționării favorabile a cererii lor. O altă critică a recurenților se referă la încălcarea, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 69/2019 a Tribunalului Argeș, în care s-a constatat calitatea lor de moștenitori ai defuncților D. și E.. De asemenea, se critică concluzia instanței de apel referitoare la lipsa dovedirii dreptului de proprietate, precum și soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate față de capătul de cerere ce vizează nulitatea Hotărârii nr. 2449/2019, apreciind că legea nu interzice atacarea acestui act odată cu decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor. Recurenții - reclamanți arată că, dacă aprecierea instanței ar fi corectă, actul administrativ primar ar fi menținut deși conține considerații nelegale, care au dus la emiterea unei decizii nelegale. În finalul memoriului de recurs, recurenții - reclamanți susțin că instanța de apel s-a oprit la o apreciere trunchiată a calității lor de persoane îndreptățite, deși au dovedit că îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 164/2014 atât din perspectiva calității de moștenitor, cât și a refugiului autorilor lor. Reținerile instanței de apel sunt contradictorii și contrare probatoriului administrat, întrucât calitatea de beneficiar a legii implică și calitatea de persoană îndreptățită. Față de motivele de recurs invocate, recurenții - reclamanți solicită casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Apărările formulate Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea recursului și, în subsidiar, respingerea ca nefondat. Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că hotărârile judecătorești pronunțate în astfel de litigii sunt supuse doar apelului nu și recursului iar motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare. De asemenea, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Pe calea acestui demers judiciar, recurenții – reclamanți au solicitat verificarea legalității Deciziei nr. 6235 din data de 26 februarie 2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și a Hotărârii nr. 2449 din data de 19 martie 2019 adoptate de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, acte emise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 290/2003. Acțiunea lor cuprinde și un petit accesoriu, care vizează obligarea intimatelor să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri. Atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la despăgubiri, așa cum impune legea reparatorie, care a stat la baza demersului lor. Față de această împrejurare, aceștia au declarat recurs, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 7 și 6 din C. proc. civ. Înalta Curte va grupa argumentele din cuprinsul cererii de recurs, pentru a putea să răspundă tuturor aspectelor esențiale ce țin de legalitatea hotărârii recurate, respectând, astfel, cerințele impuse de legislația națională și europeană. În primul rând, recurenții – reclamanți susțin că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a dispozițiilor Legii nr. 290/2003, completată prin Legea nr. 164/2014, sub aspectul domeniului de aplicare și a cerințelor impuse pentru a beneficia de măsurile reparatorii pe care le reglementează. Înalta Curte reține, însă, că legiuitorul a stabilit, expres, situațiile pe care le are în vedere actul normativ menționat, ele rezultând din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 290/2003, potrivit cu care "Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor, în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi." Textul de lege trebuie interpretat teleologic, prin raportare la contextul istoric al situațiilor pe care le are în vedere, astfel că vizează cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care U.R.S.S. a solicitat cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generale. Contrar susținerilor recurenților, actul normativ nu se aplică cetățenilor români, de pe teritoriul Basarabiei și a Bucovinei de Nord, care nu au făcut demersuri pentru evacuarea forțată și dobândirea calității de refugiat, fiind, ulterior, deportați sau luați prizonieri de război. Prin urmare, legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, și altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a represiunii URSS, intenția legiuitorului nefiind în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aceste categorii de persoane, sau moștenitorii lor, beneficiază de reparații în considerarea altor acte normative, de exemplu, Decretul nr. 118/1990 cu modificările și completările reprezentate de O.G. nr. 105/1999 sau Legea nr. 130/2020. Recurenții – reclamanți au susținut, pe tot parcursul procesului, în actele procedurale întocmite, că doresc despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autorilor comuni D. și E., care au fost capturați de către armata rusă, transformați în prizonieri de război și trimiși în lagăre de concentare, decedând, la vârsta de 64 de ani, ca urmare a condițiilor inumane ale lagărelor sovietice. În aceste condiții, Înalta Curte reține că situația dedusă judecății excedează domeniului de aplicare al legii reparatorii, care constituie temei al demersului recurenților reclamanți, instanța de apel interpretând corect dispozițiile legale, sub acest aspect. Se susține, în cererea de recurs, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 230/2003 și Legea nr. 164/2014 referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească recurenții – reclamanți pentru a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de legiuitor și că instanța de apel era obligată să folosească prezumțiile legale și judiciare, pe care să le coroboreze cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Înalta Curte reține că aspectele ce țin de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanței de apel asupra probelor nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În acest sens, va analiza doar modalitatea de interpretare și aplicare, de către Curtea de Apel Pitești, a dispozițiilor legale care stabilesc cerințele cumulative pe care trebuie să le îndeplinească recurenții – reclamanți pentru a beneficia de măsurile reparatorii pe care le pretind. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1120 din 30 august 2006 privind aprobarea normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 290/2003 " Beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, cetățenii români deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de-al II-lea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și moștenitorii legali, până la gradul al IV-lea inclusiv, și moștenitorii testamentari ai persoanelor îndreptățite." Din interpretarea acestei dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 290/2003 și art. 1 din Legea nr. 164/2014, rezultă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, recurenții – reclamanți pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de aceste acte normative, respectiv: să facă dovada că sunt moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor care au părăsit Basarabia, în contextul istoric impus de represiunea sovietică, să facă dovada că autorii lor au avut calitatea de refugiați în România și că autorii lor, care au părăsit forțat Basarabia pentru a se stabili în România, au fost proprietari asupra bunurilor părăsite, cu privire la care solicită despăgubiri. Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel. Astfel, aceasta a apreciat, prin raportare la considerentele sentinței civile nr. 69/2019 a Tribunalului Argeș, că reclamanții au calitatea de moștenitori ai autorilor D. și E., pe care au dovedit-o cu actele de stare civilă depuse în dosarul anterior dar și în prezenta cauză. Deși, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care se atestă această calitate, față de considerentele sentinței sus menționate, în acord cu Curtea de Apel Pitești, Înalta Curte constată că problema calității de moștenitor a fost tranșată, bucurându-se de efectul pozitiv al lucrului judecat. Această prezumție nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii sub aspectul calității de moștenitor, aducând în fața instanței constatări făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Prezumția nu se aplică, însă, în cazul celorlalte două condiții impuse de legiuitor pentru a beneficia de măsuri reparatorii. În litigiul anterior, reclamanții din prezenta cauză au solicitat obligarea Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 să soluționeze cererea de acordare a despăgubirilor. Demersul judiciar a fost admis, fără ca instanța să analizeze cerințele de admisibilitate și temeinicie ale cererii de acordare a despăgubirilor. Astfel, instanța, în litigiul anterior, nu a analizat dacă recurenții – reclamanți erau sau nu persoane îndreptățite la aplicarea legii speciale, nefiind investită în acest sens. De aceea, dacă în ceea ce privește calitatea de moștenitori, se poate reține autoritatea de lucru judecat, nu există argumente pentru ca acest efect pozitiv al lucrului judecat să se rețină și cu privire la calitatea de persoane îndreptățite. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a procedat la verificarea îndeplinirii calității de persoane îndreptățite, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, cuprinse în cele două acte normative ce constituie temeiul juridic al acțiunii recurenților – reclamanți. Analizând situațiile avute în vedere de legiuitor, Curtea de Apel Pitești a reținut că, în ceea ce-i privește pe autorii D. și E., cerințele legale nu sunt îndeplinite. Nu există dovezi din care să reiasă că aceștia au avut calitatea de refugiați în România ci, din contra, chiar recurenții susțin că cei doi autori comuni au fost luați prizonieri și au murit într-un lagăr de concentrare, din cauza condițiilor inumane în care erau ținuți de către sovietici. Aceasta presupune că respectivele persoane nu au urmat ordinele de evacuare generală a populației emise de autoritățile române începând cu luna februarie 1944, ci au rămas în teritoriile ieșite de sub administrarea Statului Român pe propriul risc, astfel că nu au dobândit statutul de refugiați și nu le sunt aplicabile legile speciale de reparație ce fac obiectul cauzei pendinte. Dovada refugiului se face cu actul luării în evidența populației de către organele de specialitate ale localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia și Bucovina de Nord, foi de călătorie eliberate de Statul Român pentru persoanele respective sau carnet de muncă, în situația în care refugiații erau funcționari de stat. În ceea ce-i privește pe autorii D. și E., nu s-au depus astfel de înscrisuri. Împrejurarea că fiica acestora, I., a fost înregistrată la biroul refugiaților sub nr. x din 2 iulie 1940, împreună cu cei doi copii ai săi, nu prezintă nicio relevanță în cauză. De asemenea, nici faptul că fiul lor, J. și soția sa s-au refugiat la Lugoj, nu prezintă importanță întrucât se solicită despăgubiri nu pentru bunurile părăsite de aceștia ci pentru cele care au figurat în patrimoniul familiei D. și E.. Nu există identitate între persoanele pentru ale căror bunuri se solicită despăgubiri și persoanele pentru care s-a făcut dovada refugiului, astfel că, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1 din Legea nr. 290/2003 și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, sub acest aspect. Neîndeplinirea cerinței legale de a fi persoane îndreptățite face inutilă analizarea condiției privind dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri. Așa cum a reținut instanța de apel, chiar dacă s-ar reține că s-a făcut dovada proprietății bunurilor deținute de autorii recurenților - reclamanți, prin depunerea de înscrisuri, care pot fi completate cu declarații de martori, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, această împrejurare este lipsită de efecte juridice din moment ce nu s-a făcut dovada că proprietarii și-au pierdut dreptul patrimonial ca urmare a părăsirii forțate a domiciliului. Recurenții – reclamanți susțin că intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a stat în pasivitate, conduita sa fiind contradictorie dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 164/2014. Potrivit acestui text de lege, "în situația în care se constată lipsa sau neconcordanța unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților poate solicita înscrisurile necesare atât instituțiilor publice, cât și persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri." Însă, nici acest argument nu poate fi primit. În procedura administrativă, intimata – pârâtă a solicitat completarea dosarului, prin adresa emisă la data de 14 septembrie 2020, însă recurenții – reclamanți nu s-au conformat. Prin urmare, nu se poate reține o conduită contrară dispozițiilor legale, care să fi fost confirmată de către instanța de apel. Recurenții – reclamanți critică soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate, față de capătul de cerere ce vizează nulitatea Hotărârii nr. 2449/2019, apreciind că Legea nr. 164/2014 nu interzice atacarea acestui act odată cu decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor. Recurenții - reclamanți arată că, dacă aprecierea instanței ar fi corectă, actul administrativ primar ar fi menținut deși conține considerații nelegale, care au dus la emiterea unei decizii nelegale. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 164/2014 "Actul administrativ prin care se stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz: d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, după intrarea în vigoare a prezentei legi" iar potrivit art. 8 din același act normativ "Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii." În considerarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că legiuitorul a prevăzut o cale de atac doar pentru deciziile de validare nu și pentru actele anterioare, premergătoare acestora. Hotărârea comisiei conține doar o propunere de soluționare a cererii, fiind premergătoare actului administrativ final, care este decizia de validare. Prin stabilirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să asigure finalizarea, cât mai rapidă, a dosarelor. Însă, contrar susținerilor recurenților - reclamanți, nu se oferă posibilitatea menținerii unor considerații nelegale, întrucât, atunci când instanța verifică legalitatea deciziei de validare, analizează implicit și hotărârea care a stat la baza acesteia. În concluzie, toate aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate. În al doilea rând, recurenții – reclamanți susțin, în temeiul art. 488 pct. 7 C. proc. civ. că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 69/2019 a Tribunalului Argeș, care le-a constatat calitatea de moștenitori și pe cea de persoane îndreptățite la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 290/2003. Acest motiv de casare vizează respectarea principalului efect al hotărârilor judecătorești, și anume autoritatea de lucru judecat. Și aceste critici sunt nefondate. În litigiul anterior, care s-a finalizat prin sentința menționată, recurenții - reclamanți din prezenta cauză au reclamat doar întârzierea instituțiilor abilitate de a răspunde cererii de acordare de despăgubiri. Prin urmare, Tribunalul Argeș a analizat doar acest aspect și a obligat Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 să soluționeze cererea. În considerente, s-a reținut că reclamanții au formulat cererea, în calitate de moștenitori a lui D. și E.. Doar acest aspect a fost tranșat și se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, apreciat, ca atare, de către Curtea de Apel Pitești, în decizia recurată. Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia s-a statuat. În litigiul anterior, instanța nu a fost investită să analizeze condițiile de admisibilitate și temeinicie ale cererii de despăgubiri, astfel încât nu s-a pronunțat asupra lor. Or, autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă situațiile pe care se fondează și cele pe baza căreia a fost pronunțată hotărârea precedentă sunt diferite. Recurenții – reclamanți aduc ca argument împrejurarea că, dacă instanța nu le-ar fi constatat calitatea de persoane îndreptățite, ar fi respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă sau ca inadmisibilă. Nici acest aspect nu conduce la o soluție contrară celei la care s-a oprit instanța de apel. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor este reglementată de o legislație specială care conferă competență de soluționare a cererilor de despăgubire unei instituții abilitate, ale cărei acte sunt supuse controlului judiciar. În considerarea dispozițiilor legii speciale, recurenții – reclamanți au investit instanța, în litigiul anterior, exclusiv cu o acțiune ce avea ca obiect o obligație de a face, respectiv de a obliga intimata să soluționeze cererea de despăgubiri. Nu au solicitat instanței să analizeze dacă cererea lor de despăgubiri este întemeiată. În concluzie, problema calității de persoană îndreptățită nu se bucură de autoritate de lucru judecat, motivul de casare fiind nefondat. În al treilea rând, recurenții – reclamanți susțin, în temeiul cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ca urmare a greșitei interpretări a probatoriului administrat în cauză. Însă, prin acest motiv de casare, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel a mijloacelor de probă și la o reanalizare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Mai mult, se susține o motivare contradictorie a deciziei recurate, fără o argumentare corespunzătoare. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Or, recurenții – reclamanți nu arată, în concret, viciile de motivare a hotărârii recurate, apte să atragă casarea acesteia. În concluzie, nici acest motiv nu este fondat. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurenții – reclamanți au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, că nu se încalcă autoritatea de lucru judecat față de litigiul anterior, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 69/2019 de către Tribunalul Argeș și că nu există niciun viciu de motivare, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 7 și 6 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanții A., B. și C., împotriva deciziei civile nr. 3145 pronunțată la data de 15 iunie 2022 de Curtea de Apel Pitești – secția Civilă, ca nefondat.