ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 17.12.2019 sub nr. x/2019, ulterior declinată, prin încheierea din data de 11.10.2019, și înregistrată sub nr. x/2019** la secția a III-a Civilă, astfel cum a fost precizată, reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultura - Băneasa a solicitat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D. și E. la plata sumei de 404.549 RON și a dobânzilor și a majorărilor de întârziere calculate în baza art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002, reprezentând prejudiciul constatat de Curtea de Conturi a României prin decizia nr. 16/12.11.2012, menținută prin decizia nr. 1/06.01.2014, în calitate de angajați și membri în conducerea Consiliului de Administrație al reclamantei-creditoare începând cu anul 2006.

Prin sentința civilă nr. 1647/30.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de fiecare dintre pârâți ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată, astfel - suma de 4.760 RON către pârâta C.; suma de 4.760 RON către pârâta D.; suma de 4.760 RON către pârâtul E.; a respins pretențiile de 1.404 RON + 3.355,80 RON către pârâtul B., și de 4.760 RON către pârâta A., cu titlu de cheltuieli de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură - Băneasa și pârâții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 250A din 18 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură - Băneasa, împotriva sentinței civile nr. 1647F 30/10/2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D. și E., ca nefondat; a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți A. și B., a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat pe reclamantă la plata către pârâții A. și B. a cheltuielilor de judecată de 4.760 RON fiecare reprezentând onorariu de avocat; a menținut în rest sentința civilă apelată; a obligat pe apelanta-reclamantă la plata către apelanții-pârâți A. și B. a cheltuielilor de judecată de 169,10 RON fiecare reprezentând taxă judiciară de timbru în apel; a obligat pe apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată de 2.588,25 RON; către apelantul-pârât B. a cheltuielilor de judecată de 2.582,30 RON; către intimatul-pârât E. a cheltuielilor de judecată de 2.380 RON; către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată de 2.380 RON și către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată de 2.380 RON reprezentând onorariu de avocat în apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură – Băneasa, invocând drept motive de casare motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 30.06.2022 sub nr. x/2019**.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că a soluționat cererea reclamantei cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților acordat pârâților în temeiul art. 451, art. 452, art. 453 C. proc. civ. încălcând grav normele de procedură și dispozițiile legale în materie.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, că acestea sunt dovedite prin printuri de facturi și chitanțe certificate conform cu originalul de către avocat, nesemnate de primire de către pârâți, cu OP-uri din aplicații bancare necertificate și neasumate prin semnătură și ștampilă, de către bancă. Prin urmare, astfel de documente (fără semnătură sau ștampilă și fără semnătura de primire a intimatului) prezentate instanței, doar certificate conform cu originalul, nu poate părea ca fiind o copie a originalului.

În acest sens, a invocat practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1378 din 23 aprilie 2010, decizia nr. 65/2015, decizia nr. 22 din 15 ianuarie 2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă), precum și Ordinul nr. 2226/2006, anexa nr. 3, privind utilizarea unor formulare financiar-contabile, pct. 43 din Normele metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile din OMFP nr. 3512/2008, precum și pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 146 din Codul fiscal, în ceea ce privește TVA.

Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel în mod eronat a admis pentru pârâta A. cheltuieli de judecată dovedite cu un ordin de plată efectuat de către F., persoană străină de litigiu. În opinia recurentei, numita F. finanțează cheltuielile pârâtei fără a dovedi beneficiul patrimonial și fără a depune la dosarul cauzei contractul de finanțare a procesului sau contractul de împrumutul încheiat pentru acoperirea cheltuielilor unui proces al paratei.

Prin urmare, aceste contracte nefiind depuse la dosarul cauzei, nu au fost puse nici în discuția părților, având în vedere faptul că, totuși, prin intermediul contractului de finanțare a procesului se poate ajunge, indirect, la dobândirea parțială a dreptului ce a fost litigios și pentru care poate fi pusă în discuție "incapacitatea" de a contracta.

Instanța de apel trebuia să oblige pârâții să precizeze dacă beneficiază de o finanțare a procesului din partea unor terțe persoane și, dacă se întâmpla să fie așa, să indice finanțatorul sau finanțatorii, precum și condițiile în care a fost acordată finanțarea, în acest fel, să se asigure că niciunul dintre judecători nu se află in conflict de interese cu finanțatorul sau finanțatorii, în condițiile în care art. 43 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. prevede că judecătorul este incompatibil "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

Un al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a dezlegat fondul pretențiilor privind cheltuielile de judecată, la dosarul cauzei nefiind solicitat contractul de reprezentare pentru a se putea stabili dacă suma solicitată ca onorariu are sau nu în componența sa și un onorariu de succes și nici nu a solicitat dovedirea cu înscrisuri a celorlalte cheltuieli.

Or, în speță, dacă există prevăzut în contract, onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părții care a pierdut procesul, deoarece asemenea cheltuială nu este imputabilă părții căzute in pretenții, ci constituie recompensa suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptuar al părții promitente.

Instanța de apel avea obligația legală de a analiza și a determina daca s-a încălcat această sferă a cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, în cazul în care se constata că onorariul plătit avocatului are un caracter voluptuar, cu titlu de recompensă pentru avocat, care depășește în valoare munca efectiv prestată de acesta.

Instanța nu a reținut însă că, pentru calificarea raporturilor desfășurate între părți, trebuie stabilită natura onorariului negociat de părți și regimul său juridic, reținând în acest sens dispozițiile art. 134 alin. (1) din Statut, că onorariile pot fi stabilite sub formă de onorarii orare, onorarii fixe (forfetare), onorarii de succes, onorarii formate din combinarea criteriilor anterioare.

De asemenea. tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie sa fie și previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul a le contesta și combate.

Or în speță, reclamanta, instituție publică, nu a avut cunoștință, si nici acces la cheltuielile pe care pârâții care au câștigat procesul le-au efectuat in cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fiind practic in imposibilitatea formulării apărării, contestării și combaterii acestora.

Cel de-al patrulea motiv de recurs se referă la caracterul vădit disproporționat al onorariului de avocat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfășurată de avocat, recurenta-reclamantă solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea acestuia.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aceste cheltuieli sunt disproporționate și a solicitat ca instanța să țină seama și de circumstanțele cauzei, respectiv de faptul că reclamanta este obligată de deciziile Curții de Conturi la recuperarea prejudiciului, precum și de faptul că avocatul pârâților a formulat o singură întâmpinare pentru toți pârâții.

Recurenta-reclamantă a mai solicitat a se avea în vedere și dispozițiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea si funcționarea Curții de Conturi, republicata, cu modificările și completările ulterioare, prin care legiuitorul a conferit Curții de Conturi atributul verificării și constatării abaterilor/neregulilor în gestionarea fondurilor publice, precum și rolul de a estima abaterea/eroarea constatată, în timp ce obligația legală a determinării efective a prejudiciului cert astfel creat, este trasată conducerii entității verificate, care trebuie sa ia și masurile necesare recuperării lui.

Totodată, a susținut că nu a dat dovada de rea-credință, în înaintarea acțiunii în justiție, fiind constrânsă în caz contrar de posibilitatea de sesizare a organelor de urmărire penală de către Curtea de Conturi, în situația în care se constata ca nu am data curs deciziilor Curții de Conturi, dar și de suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, constatate in urma controalelor efectuate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 și urm. C. proc. civ.

În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

Prin întâmpinările depuse la dosar la data de 12.08.2022, respectiv 18.08.2022, intimații-pârâți au solicitat în principal să se constate nul recursul pentru nemotivare, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar să se respingă ca nefondat și să se mențină hotărârea atacată ca legală și temeinică; să fie obligată recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-pârâți au solicitat să se constate că cererea de recurs nu conține precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate, singura precizare fiind aceea că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată, fără a dezvolta și a arăta, în mod concret, care ar fi normele greșit aplicate de către instanța de apel. În acest sens, cu titlu de practică judiciară, intimații-pârâți au indicat decizia nr. 2513 din 18 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) corob. cu art. 471

1

alin. (3) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Simpla încadrare a unui sau mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulțumiri ale părții față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs și nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că a soluționat cererea reclamantei cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților acordat pârâților în temeiul art. 451, art. 452, art. 453 C. proc. civ.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată acordate pârâților, dar și că onorariul de avocat este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, reprezintă, în realitate, critici referitoare la forța probantă a înscrisurilor, precum și la modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice mijloacele de probă administrate și să interpreteze probele. Aceste aspecte, ce țin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în apel, excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru a fi incident vreunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate, nu este suficient ca recurenta-reclamantă să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut procesul. În analiza sa, instanța trebuie să se raporteze în permanență la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

De aceea, așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, această chestiune nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanța de apel trebuia să oblige pârâții să precizeze dacă beneficiază de o finanțare a procesului din partea unor terțe persoane, iar în caz afirmativ să indice finanțatorul și condițiile în care a fost acordată finanțarea, precum și că instanța de apel nu a solicitat contractul de reprezentare pentru a putea stabili dacă suma solicitată ca onorariu are sau nu în componența sa și un onorariu de succes, Înalta Curtea apreciază că nici acestea nu se pot încadra în motivele de casare prevăzute de dispozițiile C. proc. civ.

Astfel, se impune precizarea că, prin procesul civil se urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.

Ordonarea unor probe din oficiu nu este o obligație pentru judecător, ci doar o facultate, așa cum rezultă foarte clar din redactarea art. 254 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ. ("...pe care le poate ordona..."), precum și din alin. (6) al aceluiași articol, care prevede că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Așadar, obligația părților de a-și proba pretențiile și apărările primează față de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu, fiind posibil ca instanța să soluționeze cauza numai prin raportare la probele propuse de către părți.

De asemenea, o expresie a principiului rolului activ al judecătorului este și obligația de a respecta limitele învestirii. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii deduse judecății, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit sau cea în care, deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.

Or, prin cererea de apel, reclamanta nu a criticat în niciun fel modul în care au fost administrate probele cu privire la cheltuielile de judecată, ci doar și-a manifestat nemulțumirea față de cuantumul acestora, astfel că instanța de apel nu putea să se pronunțe cu privire la ceva ce nu s-a cerut.

Prin urmare, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: principiul disponibilității și principiul contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

În consecință, Înalta Curte apreciază că aspectele prezentate de recurenta-reclamantă nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

Pe cale de consecință, ca parte căzută în pretenții, recurenta-reclamantă va fi obligată, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., la plata sumelor de de câte 1500 RON către fiecare dintre intimații-pârâți, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la complexitatea și dificultatea cauzei, precum și la apărările ce au fost formulate în recurs, având în vedere și faptul că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de reclamanta Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură - Băneasa.

Anulează recursul declarat de reclamanta Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură - Băneasa împotriva deciziei nr. 250A din 18 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumelor de câte 1500 RON către fiecare dintre intimații-pârâți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.