ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 38/2023

Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, întrucât nu este îndeplinită condiția privind legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, din încheierea de sesizare se observă că problemele de drept sunt invocate în cadrul procedurii de cameră preliminară, aflată în faza contestației, și nu privesc o judecată propriu-zisă a acțiunii penale. Chestiunile invocate de instanța de trimitere vizează probleme de drept procesual referitoare la legalitatea administrării probatoriului și nu se repercutează semnificativ asupra modului de rezolvare a acțiunii penale, ci doar asupra eventualei excluderi a unor probe administrate în cauza penală.

Totodată, doamna procuror a susținut că în cauză nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, problema de drept neprezentând gradul de dificultate necesar care să impună intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.

Prin Încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat efectuarea percheziției) este sau nu este condiționată de către descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală?

Pot sau nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluționat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției?

Sesizarea a fost efectuată în cadrul judecății contestației formulate împotriva Încheierii nr. 189 din 5 aprilie 2022 pronunțate în camera preliminară, desfășurată în condițiile art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, încheiere prin care judecătorul de cameră preliminară a respins cererile și excepțiile invocate de către inculpați, a constatat legalitatea sesizării instanței și a dispus începerea judecății, apreciind că actul de sesizare a instanței conține situația de fapt descrisă în detaliu, analiza acesteia și încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpaților, putând fi stabilite obiectul și limitele judecății.

În esență, s-a reținut că la data de 20 septembrie 2021 judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Constanța a încuviințat efectuarea percheziției domiciliare în camera 544 a Hotelului T., fiind emis Mandatul de percheziție domiciliară nr. 558. Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare în camera nr. 544, organele de poliție judiciară au constatat că, în evidențele hotelului, numitul Z.G. figura cu două camere închiriate (nr. 544 și 539), iar camerele au fost rezervate de către persoana cazată la camera nr. 535, aspect ce a născut suspiciunea că drogurile, instrumentele de cântărire și măsurare au fost transferate în camerele nr. 539 și 535. Ca atare, întrucât s-a considerat că aceste din urmă camere (nr. 539 și nr. 535) reprezintă locuri învecinate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanțe de judecată a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Împotriva acestei încheieri au declarat contestație, în termenul prevăzut de lege, inculpații S.I.I. și G.-R.M., reiterând criticile formulate la adresa actului de sesizare a instanței și solicitând desființarea, în totalitate, a încheierii contestate și admiterea cererilor și excepțiilor formulate în fața judecătorului de cameră preliminară al primei instanțe, anularea actelor de urmărire penală contestate și excluderea acestora, constatarea neregularității actului de sesizare și restituirea cauzei la procuror, reiterând și dezvoltând argumentele expuse la prima instanță de judecată.

Instanța de trimitere a constatat că normele juridice invocate suscită interpretări multiple, datorate, în parte, și unor deficiențe de redactare a normelor juridice incidente.

Astfel, încuviințarea efectuării unei percheziții domiciliare, pe timpul urmăririi penale, se realizează de către judecătorul de drepturi și libertăți, în exercitarea funcției judiciare proprii, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești nesupuse vreunei căi de atac, într-o procedură lipsită de publicitate și de contradictorialitate. Prin hotărârea pronunțată, judecătorul de drepturi și libertăți încuviințează administrarea probei cu percheziția domiciliară, verificarea de legalitate a cererii de încuviințare fiind implicită, ca și prezumția de legalitate a încheierii pronunțate. În cadrul punerii în executare a acestei dispoziții se emite mandatul de percheziție. Atât încheierea, cât și mandatul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, elementele prevăzute de art. 158 alin. (7) din Codul de procedură penală, inclusiv [lit. f), teza finală] descrierea locurilor învecinate locului unde urmează a se efectua percheziția. Proba administrată este supusă, ulterior, verificării de legalitate a judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificare ce include, implicit, și dispoziția de administrare a probei.

Verificarea efectuată în exercitarea funcției judiciare specifice de către judecătorul de cameră preliminară asupra legalității administrării probei cu percheziția domiciliară, dispusă printr-o hotărâre judecătorească emisă în exercitarea funcției judiciare specifice de către judecătorul de drepturi și libertăți, este admisibilă, fără a aduce atingere prevederilor art. 129 din Constituția României, deoarece nu tinde spre reformarea sau retractarea acesteia, neputând fi calificată ca o cale de atac. Verificarea este impusă de respectarea principiului legalității prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală, dar și de realizarea scopului prevăzut de art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, tinzând doar la o eventuală lipsire de efecte a hotărârii cu privire la o parte din probatoriul administrat pe timpul urmăririi penale.

În această situație juridică, interpretarea contrarie celei anterior expuse, bazată pe conceptul de putere a lucrului judecat, caracteristică hotărârilor judecătorești definitive, poate avea însă credibilitatea argumentativă, putând genera atât un caracter neunitar al practicii judiciare, cât și împiedicarea judecătorului de cameră preliminară de a-și îndeplini în mod complet funcția judiciară.

Chestiunea de drept nu este ipotetică sau teoretică - din actele și lucrările dosarului în care s-a pronunțat încheierea de încuviințare a percheziției domiciliare rezultă (ca o constatare obiectivă) că cererea formulată de procuror nu cuprinde descrierea unor locuri învecinate, încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți nu cuprinde descrierea unor locuri învecinate și nici mențiunea încuviințării continuării percheziției în condițiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, însă mandatul de percheziție emis în baza acestei încheieri cuprinde această mențiune, în mod generic, fără elemente descriptive, iar corelarea acestor elemente implică examinarea analitică a hotărârii, în contextul cererii formulate și în raport cu actul de punere în executare - mandatul de percheziție -, astfel încât să conducă, în concret, la soluționarea excepțiilor și cererilor invocate în cauză.

În ceea ce privește punctul de vedere al instanței de trimitere cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, este de reținut că, în condițiile garantării dreptului fundamental la inviolabilitatea domiciliului [art. 27 alin. (1) din Constituția României] și ale atribuirii competenței de autorizare a ingerinței în exercitarea acestui drept către judecător [art. 27 alin. (3) din Constituția României], interpretările vizând limitele și efectele autorizării nu pot avea decât caracter strict, în favoarea titularului dreptului fundamental, fără extinderi analogice și fără excepții considerate a fi prevăzute în mod implicit în cuprinsul normelor juridice incidente.

Instanța de trimitere apreciază că, deși o interpretare contrară este susținută și argumentată pe baza conținutului necorelat al normelor judiciare incidente, aceasta în contextul în care cerința privind "locul învecinat" nu este juridic definită, ci doar potrivit conținutului semantic nejuridic, o asemenea interpretare ar putea atribui caracter vag și neclar limitelor autorizației inițiale de percheziție, constituind o ingerință nejustificată în exercițiul unui drept fundamental.

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate.

Într-o primă opinie, regăsită în informațiile transmise de Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamț, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Brașov, Tribunalul București, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Lehliu-Gară, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj cu privire la dezlegarea primei chestiuni de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat efectuarea percheziției) este sau nu este condiționată de către descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a opinat în sensul că abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției nu este condiționată de descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție.

Opinia contrară, regăsită în informațiile transmise de Judecătoria Găiești, Judecătoria Ploiești, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Moinești, Judecătoria Onești, Judecătoria Târgu-Neamț, Tribunalul Covasna, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Rupea, Secția a II-a penală a Curții de Apel București, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Călărași, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Brăila, Judecătoria Fălticeni, este în sensul că abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției este condiționată de descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție, doar dacă la momentul formulării cererii de către procuror existau suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, caz în care încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală.

Cu privire la cea de a doua chestiune supusă dezlegării vizând posibilitatea de a fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluționat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, Judecătoria Răcari, Judecătoria Târgoviște, Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploiești, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamț, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Tribunalul Covasna, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Rupea, judecătoriile sectoarelor 1-5 București, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Turnu Măgurele, Judecătoria Lehliu-Gară, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj au opinat că încheierile menționate pot fi supuse verificării de legalitate.

În punctul de vedere comunicat de Tribunalul Ilfov și de Judecătoria Cornetu s-a susținut că intră în competența judecătorului de cameră preliminară analiza legalității și temeiniciei încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat percheziția domiciliară, precum și verificarea legalității modului de obținere a mijloacelor de probă în urma procedeului probatoriu încuviințat. Întrucât percheziția intruzionează puternic în viața privată a persoanei, s-a apreciat că sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017. În măsura în care se constată nelegalitatea încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, judecătorul de cameră preliminară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, constată și nulitatea actelor subsecvente încheierii, precum mandatul de percheziție sau procesul-verbal de percheziție.

În opinia contrară, regăsită în informațiile transmise de Judecătoria Găiești, Judecătoria Moinești, Judecătoria Onești, Tribunalul București, Judecătoria Sectorului 6 București, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Maramureș, s-a susținut că nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți.

În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că a permite punerea în discuție a unor eventuale neregularități ale acestor încheieri în cadrul procedurii de cameră preliminară ar însemna să se creeze ad-hoc o veritabilă cale de atac împotriva acestui tip de încheieri, ceea ce ar însemna nesocotirea dispozițiilor legale în materie.

Cu exprimarea unor serioase rezerve, s-a opinat că în procedura de cameră preliminară s-ar putea pune în discuție, eventual, doar acele neregularități extrinseci încheierii și care ar viza aspecte cum ar fi necompetența instanței (și, implicit, a judecătorului de drepturi și libertăți care funcționează în cadrul acesteia), greșita compunere sau constituire a completului de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea, cu excluderea deci a oricăror critici care ar putea viza însăși soluția dispusă, precum și considerentele pentru care judecătorul a admis sau a respins solicitarea parchetului. În această din urmă categorie intră și o eventuală critică care ar viza nedescrierea locurilor învecinate. Ceea ce s-ar putea efectiv critica ar fi modalitatea concretă de efectuare a percheziției sau procesele-verbale întocmite cu acea ocazie de organul de urmărire penală, adică însăși activitatea concretă a acestui organ, iar nu încheierile judecătorului de drepturi și libertăți.

La nivelul Judecătoriei Mizil și Tribunalului Cluj s-a susținut că se impune respingerea cererii ca inadmisibilă.

Judecătorii Secției I penale a Curții de Apel București au opinat, într-o largă majoritate, în sensul că dispozițiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt corelate în mod necesar cu cele ale art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală, situațiile premisă fiind unele diferite.

Astfel, art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală are în vedere situația în care în timpul efectuării percheziției și fără nicio suspiciune anterioară se constată că s-au transferat probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, aspecte care impun, în considerarea importanței factorului timp, în vederea aflării adevărului, a descoperirii infracțiunilor și a tragerii la răspundere penală a infractorilor, posibilitatea procurorului de a dispune continuarea percheziției și în respectivele locuri învecinate. Se apreciază că legalitatea dispoziției procurorului de continuare a percheziției și în locurile învecinate se verifică de judecătorul de cameră preliminară.

În opinie minoritară, s-a apreciat că procurorul nu poate dispune continuarea percheziției în locurile învecinate decât în condițiile în care, în prealabil, a descris aceste locuri, în condițiile art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală din Codul de procedură penală, pe baza unei suspiciuni rezonabile, iar, în timpul efectuării percheziției, suspiciunea rezonabilă s-a concretizat și a devenit un element de fapt. Se arată că o interpretare contrară ridică probleme de constituționalitate a textului art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, câtă vreme percheziția se dispune doar de judecătorul de drepturi și libertăți, nu și de procuror, precum și faptul că o atare interpretare relevă lipsa de aplicabilitate și de sens a prevederilor art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală din Codul de procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în Științe penale, în punctul de vedere formulat, a susținut că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiția existenței unei chestiuni de drept in abstracto ce se impune a fi lămurită.

Astfel, ipoteza de la art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu privire la interpretarea căreia se solicită dezlegarea, se referă la o situație particulară, și anume aceea în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate.

Această situație vizează incidența unui risc de transfer supravenit, ce intervine în timpul efectuării percheziției, determinat tocmai de efectuarea acesteia. Este cert că pentru o asemenea situație, ce nu putea obiectiv fi avută în vedere la momentul formulării cererii de autorizare a percheziției, nu se poate pretinde procurorului să formuleze o altă cerere de autorizare, întrucât s-ar pierde eficacitatea procedeului probator. În mod evident, în acest caz, nici încheierea de autorizare, nici mandatul de percheziție nu trebuie să conțină descrierea locurilor învecinate, întrucât riscul de transfer nu putea fi anticipat. Această interpretare este de asemenea una logică și rezultă literal din cuprinsul textului, fără a fi o problemă dificilă de drept.

În rezumat, organul de urmărire penală are două posibilități: fie să ceară și să obțină autorizarea percheziționării și a locurilor învecinate, atunci când există suspiciunea rezonabilă cu privire la un risc de transfer de probe, fie să invoce art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală pentru continuarea percheziției în locurile învecinate, ce nu au fost descrise în încheierea de autorizare și mandatul de percheziție, atunci când a avut un loc un transfer de probe efectiv. În prima ipoteză, percheziția extinsă se bazează pe o analiză de risc, în timp ce în cea de-a doua situație pe o împrejurare reală, ce a avut loc după ce percheziția a fost autorizată.

Pentru ipoteza în care împrejurări de fapt obiective permit să se identifice practici de obstrucționare a derulării investigației penale (prin transferul de probe dintr-un loc în altul) intervine clauza de avarie (continuarea percheziției pe baza încuviințării procurorului), derogatorie de la dreptul comun și permisă principial chiar de Legea fundamentală. Astfel, art. 27 din Constituție dispune că se poate deroga prin lege de la principiul că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără încuviințarea acesteia.

În concret, Legea fundamentală a anticipat și a autorizat faptul că există necesitatea de a pătrunde în domiciliul și reședința unei persoane fără încuviințarea persoanei titulare. Prin urmare, există rațiuni ce limitează inviolabilitatea domiciliului, iar acestea sunt determinate de executarea unei măsuri de aplicare eficientă a legii [verificarea respectării arestului la domiciliu - art. 221 alin. (10) din Codul de procedură penală, executarea mandatului de arestare - art. 231 alin. (5) din Codul de procedură penală, executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ - art. 514 alin. (2) din Codul de procedură penală, aplicarea mandatului de executare a pedepsei - art. 557 alin. (2) din Codul de procedură penală, executarea interdicției străinului de a se afla în România - art. 563 alin. (3) din Codul de procedură penală, executarea internării medicale - art. 570 alin. (2) din Codul de procedură penală], apărarea securității naționale (art. 15 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României), apărarea ordinii publice (art. 29 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române), prevenirea răspândirii unei epidemii, înlăturarea unui pericol privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. La aceste ipoteze, prin Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice s-a adăugat și situația pentru verificarea sesizărilor privind violența domestică și în scopul obținerii de probe cu privire la aspectele ce fac obiectul sesizării (art. 29), când polițistul poate pătrunde fără consimțământul persoanei în domiciliu. În aceste situații nu este nevoie de emiterea unui mandat de percheziție, întrucât ipotezele indicate permit per se pătrunderea în domiciliu ca expresie a derogării permise de Constituție. Emiterea mandatului de percheziție de către un judecător, pentru rațiuni ce țin de desfășurarea procesului penal, reprezintă o altă ipoteză de pătrundere în domiciliu fără consimțământul titularului. Pentru această situație temeiul constituțional este cel prevăzut de art. 27 alin. (3), diferit de art. 27 alin. (2).

În această perspectivă, se poate pune întrebarea dacă ipoteza de la art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă un caz derogatoriu de la principiul constituțional enunțat, în sensul că ar putea fi posibilă pătrunderea într-un loc asimilat domiciliului fără consimțământul persoanei titulare, dar și fără un mandat de percheziție emis de un judecător. Chestiunea de a lămuri în ce măsură continuarea percheziției de către procuror în alte locuri decât cele pentru care s-a emis mandatul de percheziție se subsumează uneia dintre situațiile indicate în art. 27 alin. (2) din Constituție reprezintă o provocare importantă ce merită un răspuns. Se observă însă că referitor la compatibilitatea art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală cu dispozițiile constituționale, părțile din dosarul penal în care s-a formulat sesizarea au uzat de prerogativa sesizării Curții Constituționale, cerere admisă prin Încheierea din 21 octombrie 2022 (pag. 5 din încheiere).

Prin urmare, problema de drept ridicată de art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală nu se referă la interpretarea conținutului normei, de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci la conformitatea textului cu dispozițiile Legii fundamentale, de competența Curții Constituționale.

Lipsa caracterului de veritabilă problemă de drept rezultă și din împrejurarea că se marchează existența unei diferențe între încheiere și mandat (pag. 3, primul paragraf). Or, diferența dintre conținutul încheierii de autorizare și mandatul de percheziție nu legitimează formularea unei întrebări în cadrul mecanismului prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală cât timp dezlegarea chestiunii se poate face facil apelând la regulile obișnuite ale procedurii penale.

Astfel, încheierea de autorizare emisă de judecătorul de drepturi și libertăți are natura unui act procesual, în timp ce mandatul de percheziție are natura unui act procedural. Incongruența între un act procesual și unul procedural nu reprezintă o problemă dificilă de drept, cât timp actul ce primează în analiză este actul procesual. Diferența de conținut între actul procesual și cel procedural se tranșează întotdeauna în favoarea actului procesual, adică în favoarea încheierii de autorizare, ce nu conține descrierea locurilor învecinate, ca în speță, iar nu prin raportare la mandatul de percheziție, ce conține o asemenea descriere.

Cu privire la cea de-a doua întrebare din cuprinsul sesizării, respectiv dacă pot sau nu pot fi supuse verificării de specialitate, în procedura de cameră preliminară având de soluționat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, s-a susținut că nici aceasta nu reprezintă o problemă dificilă de drept în raport cu faptul că nulitatea absolută a dispozițiilor legale încălcate în cursul urmăririi penale poate fi invocată în tot cursul procesului penal, iar nulitatea relativă până la închiderea procedurii camerei preliminare.

În prezența unei nulități, nu există nicio rațiune pentru a exclude încheierile judecătorului de drepturi și libertăți de la cenzura exercitată de judecătorul de cameră preliminară.

Aparenta autoritate de lucru judecat a încheierilor, dedusă din nesupunerea acestora unor căi de atac directe exercitate în faza de urmărire penală, cu potențial efect dilatoriu asupra eficacității aplicării procedeului probatoriu, nu poate fi primită în altă fază procesuală (camera preliminară) ce are ca obiect tocmai verificarea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală.

Or, potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe determină excluderea probei. Excluderea probelor ar fi deci iluzorie și nu s-ar realiza obiectul camerei preliminare, dacă cenzura actelor prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe (i.e. încheierea de autorizare a percheziției) nu ar fi posibilă.

Facultatea de Drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza din Iași", în punctul de vedere formulat, în principal a susținut că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept in abstracto ce se impune a fi lămurită.

În subsidiar, referitor la prima întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a susținut că aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat efectuarea percheziției) nu este condiționată de către descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție, raportat la prevederilor art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală.

În agrementarea opiniei formulate s-a susținut că în mandatul de percheziție domiciliară trebuie să fie descrise locurile învecinate doar în situațiile în care la data la care procurorul formulează cererea de încuviințare a procedeului probator există suspiciuni rezonabile cu privire la existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate.

Dispozițiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală vizează acele situații în care în timpul percheziției a fost constatată o anumită situație de fapt - că probele sau datele au fost transferate în locuri învecinate sau persoanele căutate s-au ascuns în aceste locuri. Poziționarea dispoziției legale în cuprinsul art. 158 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară, a fost apreciată ca fiind deficitară, întrucât art. 158 alin. (3) vizează o măsură luată în cursul efectuării percheziției domiciliare.

Având în vedere diversitatea situațiilor ce pot apărea în practică cu ocazia punerii în executare a mandatului de percheziție domiciliară, s-a susținut că ar fi excesiv a condiționa posibilitatea procurorului de a încuviința, în temeiul art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuarea percheziției în spațiile învecinate de descrierea în cererea adresată judecătorului de drepturi și libertăți, respectiv în încheierea judecătorului de drepturi și libertăți (și în mandatul aferent) a acestor spații.

Cu privire la cea de-a doua întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, s-a susținut că pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluționat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară va verifica în procedura de cameră preliminară inclusiv încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat procedeul probator al percheziției domiciliare, această verificare vizând legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală.

Percheziția domiciliară reprezentând un procedeu probator cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a unei persoane, trebuie să se recunoască posibilitatea unui control a posteriori al acestei măsuri, garanție a respectării art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), reiterată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Smirnov împotriva Rusiei, Andre și alții împotriva Franței). Având în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 244/2017 (paragraful 66), apare ca necesară o astfel de verificare în procedura de cameră preliminară și cu privire la încheierea prin care se încuviințează percheziția domiciliară.

Facultatea de Drept din cadrul Universității "Titu Maiorescu", în punctul de vedere formulat, a susținut că art. 158 alin (3) din Codul de procedură penală (în cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau ca persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil în condițiile legii și pentru aceste locuri) este redactat astfel încât să asigure acoperirea situațiilor imprevizibile din practică care se nasc nu la momentul solicitării încuviințării percheziției, ci tocmai în timpul desfășurării ei.

Obligarea procurorului să descrie locurile învecinate pentru ca judecătorul de drepturi și libertăți să le poată insera în mandatul de percheziție ar lipsi de aplicabilitate percheziția domiciliară într-un număr covârșitor de cauze. Faptic, de nenumărate ori nu se cunosc aceste locuri învecinate sau necesitatea percheziționării lor apare tocmai din cauza persoanei percheziționate care, în timpul percheziției, aruncă/ascunde bunuri sau obiecte în locuri învecinate celui percheziționat.

Așadar, s-a apreciat că nu este necesară descrierea riguroasă a locurilor învecinate atât timp cât se respectă o definiție clară, stricto sensu, a "vecinătății" și nu se extinde la adevărate arealuri.

În ceea ce privește a doua întrebare, dacă s-ar exclude de la analiză neregularitățile încheierii de ședință a judecătorului de drepturi și libertăți, s-ar putea proteja probe administrate ilegal, procurorii putând invoca legalitatea bazată exclusiv pe această încheiere de ședință inatacabilă. Or, acest lucru ar fi inacceptabil, obiectul procedurii camerei preliminare, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, constând tocmai în verificarea și lămurirea tuturor aspectelor de nelegalitate din cursul urmăririi penale.

Departamentul de drept penal, Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, în punctul de vedere transmis, a susținut că aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviința continuarea efectuării percheziției în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat efectuarea percheziției) este condiționată de descrierea acestor locuri învecinate în conținutul încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziție. Organele judiciare care pun în executare mandatul de percheziție domiciliară sunt obligate să dovedească împrejurările de fapt în baza cărora au stabilit că au fost transferate probe sau că persoanele căutate s-au ascuns în locurile învecinate, fără ca acestea să fie prezumate ca rezultat exclusiv al raporturilor de vecinătate cu locul în care s-a dispus efectuarea percheziției.

Totodată, s-a susținut că sunt supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluționat verificarea administrării probelor, eventualele neregularități ale încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat efectuarea percheziției.

Cu privire la extinderea percheziției domiciliare la locurile învecinate - potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (1) din Codul de procedură penală, percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

În cursul urmăririi penale, percheziția domiciliară se autorizează de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, la cererea acestuia. Atunci când competența se determină după criteriul personal, se va avea în vedere calitatea făptuitorului, fiind irelevantă cea a altor persoane percheziționate (spre exemplu, a martorilor).

În lipsa autorizării din partea judecătorului, existența consimțământului celui percheziționat nu validează legalitatea procedeului probatoriu și nu compensează eventuale vicii ale exigenței. Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Constituție permit pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane cu învoirea acesteia, însă nu și cercetarea spațiului, activitate ce se circumscrie rigorilor percheziției și se dispune numai de judecător.

În cazul în care, în timpul percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție inițial emis este valabil și pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziției fiind încuviințată de procuror.

În doctrină s-a arătat că extinderea percheziției în locuri învecinate se realizează tot sub semnul autorizării judecătorului, motivându-se că art. 158 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că cererea de autorizare a percheziției domiciliare trebuie să cuprindă descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri. De asemenea, în cuprinsul încheierii de autorizare se indică "descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia".

Analizând garanțiile prevăzute de art. 8 din Convenție, s-a apreciat că ingerințele în viața privată a persoanelor trebuie să respecte următorul standard pentru a fi justificate:

a) Analizând primul criteriu, potrivit căruia orice ingerință în dreptul la viață privată trebuie să fie "prevăzută de lege", Curtea a reținut că legislația trebuie să fie formulată suficient de clar, astfel încât să ofere oricărei persoane indicii privind circumstanțele și condițiile în care autoritățile publice sunt abilitate să recurgă la astfel de măsuri (Lavents împotriva Letoniei, pct. 135). Cerința de legalitate se referă nu numai la existența unui temei legal în dreptul intern, ci și la calitatea legii, care ar trebui să fie clară, previzibilă în ceea ce privește efectele sale și accesibilă persoanei în cauză apte și în măsură a prevedea consecințele actelor sale (Silver și alții împotriva Regatului Unit, pct. 88).

Astfel, pentru a fi "prevăzută de lege", în sensul art. 8 paragraful 2 din Convenție, norma care permite extinderea percheziției domiciliare de către procuror trebuie să fie previzibilă în aplicare, în sensul ca orice derogări de la regimul general privind competența funcțională exclusivă a judecătorului în dispunerea acestei măsuri să rezulte neîndoielnic din lege, astfel încât persoanele care sunt subiecți ai restrângerii dreptului la viață privată să poată cunoaște circumstanțele și condițiile în care autoritățile publice sunt abilitate să recurgă la astfel de măsuri.

Potrivit art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazul în care, în timpul percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție inițial este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri, continuarea efectuă