Decizia nr. 39/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 672/1/2023 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: 2. "Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a unei proceduri…

Pe rol se află Dosarul nr. 672/1/2023, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?".

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Andrei Claudiu Rus.

Conform dispozițiilor art. 36 din Regulamentul ÎCCJ, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Alin-Sorin Nicolescu, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 672/1/2023 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel, Facultatea de Drept a Universității din Craiova, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 672/1/2023.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a susținut că instanța de trimitere încearcă să lămurească, din nou, dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care instituie o cauză de nepedepsire în ipoteza acoperirii prejudiciului, ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv o procedură de executare silită.

Noțiunea de acoperire integrală a prejudiciului a fost lămurită prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022), în considerentele acestei decizii făcându-se vorbire de Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021). Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că pentru a beneficia de cauza de neimpunitate este necesară asumarea unei conduite de căință activă din partea autorului sau participanților secundari la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Or, în situația în care stingerea creanțelor datorate bugetului statului se face în cursul unei proceduri de executare silită nu se poate vorbi de o conduită activă, voluntară.

De altfel, art. 259 din Codul de procedură fiscală prevede reguli pentru eliberarea și distribuirea sumelor de bani rezultate din executarea silită, nefiind posibilă, prin urmare, constatarea de către instanța penală, în raport cu aceste sume, a acoperirii prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și a majorării de 20% prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia anterior menționată, a oferit suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept cu care instanța este sesizată în cauza pendinte.

Pe de altă parte, a arătat că obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt.

Or, instanța de trimitere este învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței prin care s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, ca urmare a constatării existenței unei cauze de nepedepsire.

Raportat la situația de fapt descrisă în încheierea de sesizare a instanței supreme, se constată că soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei dezlegare o solicită curtea de apel.

Astfel, fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv înregistrarea în evidențele contabile și declararea la organul fiscal a unor operațiuni comerciale fictive, cu consecința prejudicierii bugetului de stat, este identică cu cea care a făcut anterior obiectul unei inspecții fiscale, finalizată prin emiterea unei decizii de impunere.

În cauza cu care este învestită instanța de apel, aceeași faptă a fost încadrată juridic în infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, respectiv evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Or, în aceste condiții se pune problema aplicării în cauză nu a dispozițiilor art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ci a principiului "ne bis in idem" prevăzut de art. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică".

Acest principiu este consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, aplicarea sa fiind reflectată într-o amplă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de aceste considerente, a susținut că, în raport cu elementele de fapt specifice cauzei, îi revine instanței de apel sarcina de a lămuri care este dezlegarea concretă a speței cu care a fost sesizată. Întrucât un astfel de demers presupune analiza prealabilă a situației de fapt din cauză, el nu poate face obiectul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016).

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, președintele formațiunii de judecată, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?". II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor formulate de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpatul D. I. și partea civilă statul român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva Sentinței penale nr. 231 din data de 15 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019.

Prin Sentința penală nr. 231 din 15.11.2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.120/122/2019, Tribunalul Giurgiu - Secția penală a dispus, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1 1 ) și (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.I. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. - S.R.L.), respectiv în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar A.L. Insolvency SPRL, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. - S.R.L.).

În fapt, în cuprinsul actului de sesizare s-a reținut faptul că, în perioada 29 iunie 2010-20 decembrie 2012, cu intenție și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul D. I., în calitate de administrator de facto al societății G.G.S. - S.R.L., a evidențiat în documentele contabile ale societății comerciale și a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operațiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 lei, aferente unor operațiuni comerciale nereale constând în achiziții de bunuri și/sau servicii de la societățile comerciale R.C.G. - S.R.L, Y.H.S. 2006 - S.R.L., V.I.C. - S.R.L., C.S.M.I. - S.R.L., I.G.C. - S.R.L., C.S. - S.R.L., K.R. - S.R.L., D.C. - S.R.L., A.T. - S.R.L., S. & A. - S.R.L., Z.E. - S.R.L., V.G. - S.R.L., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 lei, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 lei și impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 lei.

De asemenea, s-a reținut că, în perioada 1 martie 2014-19 septembrie 2016, inculpatul D. I., cu intenție, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, ca administrator de facto al S.C. G.G.S. - S.R.L., a înregistrat în documentele contabile ale societății comerciale și a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operațiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.854.802 lei aferente unor operațiuni comerciale nereale cu societățile comerciale L.R. - S.R.L., S.G.D.G. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, D.P. - S.R.L., D. & L.C. - S.R.L., C.I. - S.R.L, cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 588.773,4 lei, din care TVA dedusă în mod nelegal de 347.625 lei și impozit pe profit datorat suplimentar de 241.148,4 lei.

Cu privire la faptele săvârșite prin intermediul S.C. G.G.S. - S.R.L. s-a reținut în actul de sesizare că acestea au fost comise în realizarea obiectului de activitate al societății comerciale, precum și în numele și interesul persoanei juridice, de persoana care coordona de facto și gestiona întreaga activitate a societății comerciale - inculpatul D.I. - fiind îndeplinite condițiile art. 135 alin. (1) din Codul penal privind tragerea la răspundere penală și a persoanei juridice.

Tribunalul Giurgiu - Secția penală a reținut, printre altele, că - potrivit art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale -, în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare. Tribunalul Giurgiu - Secția penală a mai reținut că la alin. (12) al aceluiași text de lege se menționează că acesta se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11).

Raportând aceste dispoziții legale la situația din speță, Tribunalul Giurgiu - Secția penală a constatat că inculpata S.C. G.G.S. - S.R.L. a achitat integral prejudiciul, majorat cu 20% din baza de calcul, precum și dobânzile și penalitățile aferente.

În consecință, Tribunalul Giurgiu - Secția penală a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.I. și a inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Împotriva sentinței penale anterior menționate a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, solicitându-se, printre altele, desființarea sentinței penale apelate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună înlăturarea soluțiilor de încetare a procesului penal pronunțate în temeiul art. 10 alin. (1 1 ) și (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, invocându-se, în esență, faptul că instanța de fond nu a verificat îndeplinirea tuturor condițiilor pentru reținerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Astfel, Ministerul Public a arătat că, în cauză, s-au recuperat, în parte, sume de bani nu ca urmare a unei conduite active din partea inculpaților, ci ca urmare a unor proceduri de executare silită derulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), parte civilă, iar pe durata procesului penal inculpații nu au făcut dovada unei conduite active în acest sens. Așadar, Ministerul Public a opinat că, în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a demersurilor realizate de către organul fiscal, parte civilă în procesul penal, prin acțiuni de executare silită, o astfel de cauză de nepedepsire nu ar putea fi reținută, nefiind rezultatul unei acțiuni voluntare din partea inculpaților.

La termenul de judecată din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel București a pus în discuție, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: "Dacă dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 se referă și la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral și ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a desfășurării unor proceduri de executare silită?" și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speță, a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării (Curtea de Apel București fiind învestită cu judecarea cauzei în apel, în speță, a fost identificată, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs).

Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, instanța de trimitere a susținut că unul dintre motivele de apel invocate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție vizează tocmai problema incidenței cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Ca atare, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunțare în privința apelului formulat, Curtea de Apel București a prezentat argumentele esențiale ce fundamentează cele două opinii referitoare la modalitatea de acoperire a prejudiciului ca o condiție pentru incidența cauzei de impunitate prevăzute de dispoziția legală anterior menționată.

Prima opinie constă în reținerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în situația acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acțiuni voluntare.

Astfel, art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale a fost modificat prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021, în sensul că după alineatul (1) au fost introduse două noi alineate, alineatele (1 1 ) și (1 2 ), cu următorul cuprins:

"(1 1 ) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.

(1 2 ) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11)."

Preambulul Legii nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu cuprinde expunerea de motive, însă din consultarea documentului public vizând propunerea legislativă privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost publicat pe site-ul Camerei Deputaților, rezultă că inițiatorii au propus modificarea textului de lege pentru următoarele motive: "Având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ceea ce privește condițiile de detenție și gradul de aglomerare, cât și numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanțele internaționale pentru aceste condiții, dar și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, inițiatorii propun o motivare a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudiciul creat."

Așadar, prin raportare la motivele invocate de către inițiatorii propunerii legislative privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, prevederile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidență este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căință activă din partea autorului sau participanților secundari la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracțional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu și accesoriile fiscale - dobânzi și penalități.

În susținerea acestei interpretări s-a arătat, în esență, că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condițiile acoperirii prejudiciului, astfel cum a fost determinat în cauză, potrivit Deciziei nr. 66/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a stabilit că dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.

În decizia menționată se face referire la conduita de căință activă din partea autorului sau a participanților secundari la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, la voința inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la faptul că acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiționată incidența cauzei de impunitate se relevă ca o instituție de drept cu o configurație juridică proprie și o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancțiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căința activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanțial, cât și procesual penal.

Ca atare, se apreciază că rațiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale este similară cu cea a circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal și a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanțe atenuante conferă beneficii sancționatoare așa-numitei "căințe active" a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă. Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă, pe de altă parte, caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracțiunii. Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituția este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracțiunii.

Prin urmare, incidența cauzei de impunitate presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a mai multor condiții, printre care se numără și cea a acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acțiuni voluntare a autorului sau a participanților secundari la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Cea de a doua opinie prezentată constă în reținerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și în cazul acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acțiuni nevoluntare (de exemplu, procedură de executare silită).

Astfel, s-a arătat că articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 10 alin. (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, stabilește că beneficiul aplicării pedepsei principale a amenzii sau a cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit toți la acoperirea prejudiciului prin infracțiunile de evaziune fiscală. Astfel, conduita unui/unor inculpați profită tuturor coinculpaților din cauză, ceea ce înseamnă că incidența cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu este condiționată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei conduite active/acțiuni voluntare a fiecărui participant la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Totodată, potrivit paragrafelor nr. 119 și 120 din Decizia nr. 101/2021 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (control de constituționalitate a priori), s-a reținut de Curtea Constituțională că legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanță personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit - recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat. De asemenea, în jurisprudența sa (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018), Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanțelor reale. "Faptul că această cauză de reducere a pedepsei se aplică unei persoane care nu a contribuit la acoperirea prejudiciului nu este de natură a-l privilegia în raport cu cel care efectiv a acoperit prejudiciul, întrucât legiuitorul nu a condiționat aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei de un criteriu subiectiv, ci de unul obiectiv, respectiv recuperarea prejudiciului, pe care îl poate extinde asupra tuturor persoanelor care au comis împreună faptele prevăzute de textul legal criticat."

Așadar, se poate aprecia că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o normă menită să atingă scopul urmărit prin însăși Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, respectiv s-a creat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrității deja afectate a bugetului public național. Obiectul juridic general al infracțiunilor de evaziune fiscală îl constituie relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și realizare a veniturilor și cheltuielilor bugetului public. Cu alte cuvinte, acestea protejează integritatea și realitatea bugetului public. Prin urmare, alegerea celor mai potrivite formule pentru a se ajunge la recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat are la bază motive de oportunitate și de politică penală.

Ca atare, se apreciază că, atât timp cât beneficiul cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit toți la acoperirea prejudiciului prin infracțiunile de evaziune fiscală, se poate argumenta incidența cauzei de impunitate inclusiv în ipoteza în care acoperirea prejudiciului nu are loc ca urmare a unei conduite active/acțiuni voluntare a autorului sau participantului la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, fiind identificate în răspunsurile transmise de către acestea cele două opinii prezentate de instanța de trimitere. 61. 1) Într-o opinie majoritară s-a apreciat că dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se referă și la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral și ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a desfășurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Brașov, Galați, Iași (unul din punctele de vedere), Oradea, Pitești, Suceava tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, pentru minori și familie Brașov, Brăila, București, Caraș-Severin, Covasna, Galați, Giurgiu, Hunedoara, Neamț, Prahova, Sălaj, Sibiu, Timiș, Teleorman, precum și judecătoriile Avrig, Bolintin-Vale, Sectorului 2 București, Sectorului 3 București, Sectorului 4 București, Sectorului 5 București, Buhuși, Deva, Giurgiu, Hunedoara, Pașcani, Petroșani, Răducăneni, Timișoara.

În argumentarea opiniei exprimate, instanțele au făcut trimitere, în esență, la argumentele prezentate în încheierea de sesizare.

Au fost făcute referiri la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021), respectiv nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019).

De asemenea, s-a susținut că dispozițiile legale nu disting, iar, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, conform principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", dispozițiile fiind incidente de fiecare dată când este acoperit prejudiciul, indiferent de persoana care acoperă prejudiciul.

Mai mult decât atât, s-a arătat că expunerea de motive pentru adoptarea Legii nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ce a introdus alin. (1 1 ) și (1 2 ) al art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, conduce la concluzia conform căreia recuperarea prejudiciului este cel mai important deziderat al procesului penal în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, iar, atâta vreme cât prejudiciul este recuperat, pedepsirea infractorului nu mai este necesară, fără a se distinge care a fost modalitatea efectivă prin care s-a obiectivat acest scop. Astfel, în expunerea de motive s-a arătat că, având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce privește condițiile de detenție și gradul de aglomerare, precum și numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanțele internaționale pentru aceste condiții, dar și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul și nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câștigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt, și nu va mai efectua cheltuieli cu detenția condamnatului, urmând a se evita situațiile în care statul nu recuperează prejudiciul ori îl recuperează foarte greu și într-un timp îndelungat. Or, cele două rezultate se obțin indiferent de modalitatea de recuperare a prejudiciului, iar, atâta vreme cât, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală, creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege, nu există niciun temei pentru a-i exclude pe cei care au acoperit prejudiciul, chiar fiind executați silit, de la aplicarea cauzei de nepedepsire.

Pe de altă parte, se ridică problema imposibilității de a beneficia de această cauză de nepedepsire a acelora care au fost executați silit, cu atât mai mult în situația în care, având întreaga avere plasată sub măsura asiguratorie a sechestrului judiciar, nu ar fi putut să facă nicio plată (în mod voluntar).

În argumentarea aceluiași punct de vedere s-a mai arătat că însuși legiuitorul, prin introducerea art. 10 alin. (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în care se menționează că prevederile articolului se aplică tuturor participanților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, a stabilit că relevanță precumpănitoare în aplicarea cauzei de nepedepsire o are aspectul de fapt al acoperirii prejudiciului, și nu căința activă a infractorului, astfel încât, dacă într-o situație în care prejudiciul a fost acoperit, fără aportul unui participant, de către un alt participant, se va aplica această cauză de nepedepsire, a fortiori trebuie să se aplice în situația în care prejudiciul s-a acoperit din executarea silită a averii infractorului. 68. 2) În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu se referă și la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral și ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a desfășurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Bacău, București, Craiova, Iași (unul din punctele de vedere), Ploiești și Timișoara, tribunalele Cluj, Ialomița, Iași, Ilfov, Satu Mare și Vaslui, precum și judecătoriile Baia Mare, Bistrița, Sectorului 1 București, Sectorului 6 București, Buzău, Calafat, Călărași, Hațeg, Iași, Lehliu-Gară, Moinești, Onești, Pogoanele, Rupea.

Au fost reluate argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 66/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind conduita de căință activă a autorilor ori a participanților secundari la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, la voința inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la aspectul conform căruia acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiționată incidența cauzei speciale de nepedepsire se relevă drept o instituție de drept cu o configurație juridică proprie și o natură sui-generis, ce îmbină trăsăturile unei sancțiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căința activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanțial, cât și procesual penal.

Astfel, s-a susținut că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condițiile plății celor trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracțional direct, un plus echivalent a 20% din acest prejudiciu și accesorii fiscale - dobânzi și penalități. Or, în situația unei acțiuni nevoluntare (executare silită) nu pot fi acoperite cele trei categorii de sume, respectiv plusul echivalent a 20% din prejudiciu. V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept a Universității din Craiova, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București și Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Facultatea de Drept a Universității din Craiova a opinat în sensul că dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.

Prealabil, s-a arătat că, potrivit art. 220 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, regula este că executarea obligațiilor se face de bunăvoie, iar excepția o reprezintă executarea silită. Aceasta intervine doar atunci când debitorul nu a executat din proprie inițiativă obligațiile care îi revin, iar pentru ducerea la îndeplinire a acestora este nevoie de intervenția forței coercitive a statului.

Potrivit art. 226 din Codul de procedură fiscală, executarea silită se realizează în baza unui titlu executoriu și doar cu privire la debitul principal și accesoriile acestuia.

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că atunci când recuperarea prejudiciului și a accesoriilor acestuia se realizează prin executare silită, debitorul a dat dovadă de rea-credință în executarea obligațiilor care îi revin, motiv pentru care s-a apelat la forța coercitivă a statului. A recunoaște că dispoziția legală se aplică și în cazul în care debitul, accesoriile și majorările s-au recuperat prin executare silită ar însemna ca debitorul, deși dă în continuare dovadă de rea-credință, să fie recompensat pentru efortul, stăruința și activitatea organului de executare fiscală. Cu siguranță, o asemenea perspectivă nu a fost avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestei norme. Efortul statului de a-și recupera prejudiciul nu se poate transforma în beneficiul inculpatului.

Mai mult decât atât, având în vedere că pentru aplicarea art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale este nevoie să se achite și o majorare de 20% din baza de calcul, cel puțin la nivel teoretic nu ar putea să se dispună executarea silită pentru acest procent de 20% deoarece executarea silită se întinde doar asupra creanțelor fiscale, principale și accesorii, neachitate la scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală întocmite și comunicate în condițiile legii, precum și asupra creanțelor bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Majorarea de 20% este un surplus pe care debitorul trebuie să îl achite benevol, ca semn al căinței pentru fapta sa, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire.

Astfel, este lăsat la alegerea debitorului dacă dorește să i se aplice cauza de nepedepsire și pentru acest beneficiu să achite 20% în plus față de baza de calcul, împreună cu penalitățile și dobânzile aferente, sau așteaptă să se soluționeze definitiv cauza și să execute sancțiunea penală concomitent cu repararea prejudiciului.

Motivarea Curții Constituționale în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) privind caracterul obiectiv al cauzei de nepedepsire se aplică în relația dintre participanți, nu în relația dintre partea civilă și participanți. Concluzia aceasta rezultă și din motivarea Curții reținute la paragraful 119: "Nu contează dacă unul dintre inculpați a acoperit prejudiciul cauzat sau dacă mai mulți inculpați au acoperit respectivul prejudiciu; de altfel, ar fi și greu de imaginat ca toți inculpații să acopere fiecare în parte prejudiciul integral cauzat, pentru că, în acest caz, prejudiciul ar fi recuperat de mai multe ori, sau ca fiecare în parte să plătească o cotă-parte pentru că nu se poate determina matematic cota-parte a fiecăruia. Prin urmare, legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanțelor reale. Este o reglementare specială, care încurajează inculpații să acopere prejudiciul." Prin urmare, și Curtea Constituțională a avut în vedere tot intenția inculpaților de acoperi prejudiciul, nu situația în care executorii fiscali sunt cei care asigură acoperirea prejudiciului.

Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală vine în sprijinul argumentelor enunțate anterior: "Rațiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal și a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanțe atenuante conferă beneficii sancționatoare așa-numitei «căințe active» a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă.

(...) Prevederile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidență este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căință activă din partea autorului sau participanților secundari la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracțional direct, un plus echivalent cotei de 20% din acest prejudiciu și accesoriile fiscale - dobânzi și penalități.

(...) Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiționată incidența cauzei de impunitate se relevă ca o instituție de drept cu o configurație juridică proprie și o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancțiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căința activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanțial, cât și procesual penal."

Având în vedere toate argumentele precizate, singura soluție logică este cea care condiționează aplicarea art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale de o dovadă a făptuitorului de regret față de fapta comisă, urmată de acoperirea integrală și voluntară a prejudiciului format din baza de calcul, penalități, dobânzi plus o majorare de 20% din baza de calcul. Doar așa poate demonstra că a înțeles greșeala pe care a făcut-o și că a depus toate eforturile pentru a o îndrepta.

A accepta că o recuperare a prejudiciului fără participarea benevolă a făptuitorului ar putea atrage nepedepsirea acestuia ar însemna că eforturile statului de a-și diminua pierderile și de a recupera prejudiciile cauzate cu intenție ar deveni un premiu pentru făptuitor.

Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București a opinat în sensul inadmisibilității sesizării, considerând că nu este îndeplinită condiția ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel s-a arătat că pentru a putea dezlega problema de drept supusă prezentei analize trebuie să se răspundă la întrebarea dacă dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire care reprezintă caracteristicile unei circumstanțe personale sau ne aflăm în prezența unei circumstanțe reale. În funcție de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă dispozițiile acestei cauze de nepedepsire sunt aplicabile și în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activități nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită, sau doar în cazul în care acoperirea prejudiciului are loc ca urmare a unei acțiuni voluntare a autorului sau a participanților secundari la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Așa cum s-a arătat în doctrină, circumstanțele reale sunt legate de faptă, influențând gradul de pericol social al acesteia, în timp ce circumstanțele personale sunt legate de persoana infractorului și scot în evidență periculozitatea acestuia. Astfel, circumstanțele reale se raportează la acțiunea sau inacțiunea săvârșită și la rezultatul material al acesteia și au în vedere fapta prevăzută de legea penală, fiind exterioare persoanei participanților, în timp ce circumstanțele personale scot în evidență poziția psihică a participanților raportat la săvârșirea infracțiunii sau anumite caracteristici ale personalității acestora.

Importanța distincției dintre circumstanțele reale și circumstanțele personale rezultă din regula stabilită de art. 50 din Codul penal, conform căreia circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți [art. 50 alin. (1) din Codul penal], în timp ce circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 alin. (2) din Codul penal]. Altfel spus, circumstanțele personale produc efecte in personam, în timp ce circumstanțele reale produc efecte in rem.

Revenind la problema de drept ce face obiectul prezentei analize, este adevărat că, în ceea ce privește prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că acest text de lege reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, soluție care a fost îmbrățișată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (3) și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Totuși, cele două decizii nu sunt izvoare ale dreptului constituțional, având în vedere că instanțele de judecată au rolul doar de a interpreta și de a aplica legea, în timp ce deciziile Curții Constituționale prin care sunt respinse excepții de neconstituționalitate doar confirmă prezumția de constituționalitate a normei juridice care a fost supusă controlului de constituționalitate. Prin urmare, pronunțarea acestor decizii nu împiedică organul legislativ să modifice sau chiar să abroge norma juridică ce a făcut obiectul analizei concretizate prin pronunțarea celor două decizii mai sus menționate, cu respectarea prevederilor Constituției. În acest sens s-a făcut trimitere la prevederile art. 477 1 din Codul de procedură penală, conform cărora efectele deciziei pronunțate pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

Or, se constată că, după pronunțarea celor două decizii, prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a introdus la art. 10 alin. (1 2 ) cu următorul cuprins: "Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1 1 )." Din analiza acestui text de lege rezultă că incidența cauzei de nepedepsire nu este condiționată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei acțiuni voluntare a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.

Prin introducerea acestui text de lege, care prevede în mod expres că efectele acestei circumstanțe prevăzute de art. 10 alin. (1) și (1 1 ) se răsfrâng și asupra celorlalți participanți, legiuitorul a convertit practic o circumstanță personală într-o circumstanță reală, justificat de scopul urmărit, și anume recuperarea cât mai rapidă a prejudiciului cauzat bugetului general consolidat. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, chiar dacă o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă are caracter personal, aceasta nu înseamnă că Parlamentul nu poate să modifice regimul juridic al acesteia și să o reglementeze ca o circumstanță reală. Astfel, în această decizie a Curții Constituționale se reține că prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a translatat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepse