ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 754/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2021, la data de 05 octombrie 2021, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională de Probațiune, a solicitat instanței de judecată să constatate nelegalitatea examinării și reexaminării psihologice a reclamantului, efectuate în cadrul concursului pentru Ocuparea unui Post Vacant de Consilier de Probațiune, Sesiunea decembrie 2020 - iulie 2021, organizat de către Direcția Națională de Probațiune; anularea actului administrativ prin care s-a dispus respingerea reclamantului la Concursul pentru Ocuparea unui Post Vacant de Consilier de Probațiune, Sesiunea decembrie 2020 - iulie 2021, organizat de către Direcția Națională de Probațiune; obligarea pârâtului la validarea dosarului reclamantului de candidat admis la concursul pentru ocuparea unui post vacant de consilier de probațiune, sesiunea decembrie 2020- iulie 2021 și să-i recunoască toate drepturile ce decurg din calitatea de candidat admis, precum și obligarea pârâtului la numirea reclamantului în funcția de consilier de probațiune la Serviciul de Probațiune Caraș-Severin. I.

Soluția instanței de fond Prin încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de administrare a probei cu expertiza psihologică. Prin sentința civilă nr. 74 din 21 februarie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională de Probațiune. I.

Cererea de recurs Atât împotriva încheierii de ședință din data de 19 ianuarie 2022 cât și împotriva sentinței civile nr. 197/CA din 11 octombrie 2021, ambele pronunțate de Cutea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs reclamantul A. și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea în tot a acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-reclamant A. a susținut, în esență, următoarele: I.3.1. În ceea ce privește sentința nr. 74/21.02.2022 motivul de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, nefiind analizate criticile ce vizează nelegalitatea procedurii de examinare psihologică. Recurentul a arătat că întreaga procedură de examinare psihologică este nulă, nefiind prevăzută modalitatea și criteriile de examinare psihologică nici în regulamentul de organizare a concursului și nici în Legea nr. 123/2006. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii fără să argumenteze motivele pentru care a înlăturat criticile privitoare nulitatea procedurii de examinare psihologică. I.3.2. În privința încheierii de ședință din data de 19.01.2022 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihologică, incident este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța încălcând dispozițiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenție, administrarea acestei probe fiind utilă pentru a dovedi faptul că este apt din punct de vedere psihologic pentru ocuparea postului de consilier de probațiune. Dreptul de acces la justiție, chiar și în cazurile în care autoritățile publice beneficiază de un drept de apreciere, rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor si libertăților cetățenilor, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea V. Marle si alții c. Belgia. În lumina jurisprudenței CEDO, precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, prevederea din art. 18 alin. (3) din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2069/2010 privind Procedura de evaluare psihologică a candidaților la posturile vacante de consilier de probațiune, conform căreia calificativul acordat de comisia de reexaminare psihologică nu poate fi contestat nu poate fi interpretată decât în sensul că acest calificativ este definitiv în cadrul procedurii de concurs, nu însă și în sensul că îl privează pe candidat de dreptul de a contesta în instanță legalitatea procedurii de testare psihologică și a rezultatelor acesteia. O interpretare contrară ar aduce atingere dreptului de acces la justiție, garantat de art. 6 CEDO. Recurentul citează și considerentele cuprinse în sentința civilă nr. 278/28.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursurilor ca nefondate prin decizia civilă nr 4643/28.20.2010 a ÎCCJ, dar și sentința civilă nr. 2212 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modificată în parte prin Decizia nr. 599/10.02.2014 a ÎCCJ, care, în opinia sa, au tranșat o situație de fapt și de drept identică cu cea dedusă judecății în prezenta cauză. Recurentul invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că, în cauza pendinte instanța de judecată este chemată să-și însușească raționamentul juridic din hotărârile menționate, întrucât, în virtutea efectului procesual al hotărârilor judecătorești acestea constituie din punct de vedere probator înscrisuri autentice care pot fi folosite în probațiune în alte cauze. I.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de reclamant a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Direcția Națională de Probațiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică. În motivare, intimata-pârâtă arată următoarele: - Sunt corecte concluziile instanței de fond în ceea ce privește ordinea desfășurării etapelor de concurs. În această privință, prevalează cea stabilită de art. 5 alin. (1) din Regulament, dispozițiile art. 5 din Procedură fiind modificate implicit de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Regulament. Potrivit legii, pentru a fi numit în funcția de consilier de probațiune, candidatul trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru exercitarea funcției. În concluzie, întrucât reclamantul a fost declarat "respins" la testarea psihologică, rezultă că nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 20 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 123/2006 pentru a fi numit în funcția de consilier de probațiune. - De asemenea, instanța de fond în mod corect a reținut că Regulamentul de concurs care stabilește condițiile de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea posturilor vacante de consilier de probațiune a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 123/2006. - În ceea ce privește aprecierea reclamantului în sensul că statutul personalului de probațiune, respectiv Legea nr. 123/2006, este reglementat prin lege organică, subliniază faptul că potrivit informațiilor afișate pe site-ul Camerei deputaților, secțiunea "Prima pagina Proceduri parlamentar Proces legislativ la Camera Deputaților PL-x 129/2006", Legea nr. 123/2006 are "Caracter: ordinar". - Este neîntemeiată aprecierea reclamantului în sensul că întreaga procedură de testare psihologică ar fi "nulă, nefiind prevăzută modalitatea și criteriile de examinare nici în regulamentul de organizare a concursului și nici în Legea nr. 123/2006", Proba psihologică a fost derulată cu respectarea dispozițiilor legale și nu există motive de nelegalitate a actelor administrative care să conducă la nulitatea procedurii de testare. - De asemenea, este neîntemeiată aprecierea reclamantului în sensul că "s-a realizat un exces de putere prin derularea unei proceduri de testare psihologică nelegală, netransparentă și neprevăzută de lege", Prevederile din procedură sunt congruente atât cu legislația referitoare la exercitarea profesiei de psiholog cât și cu legislația privind organizarea și desfășurarea concursului, motiv pentru care solicită să se constate legalitatea examinării și reexaminării psihologice și, pe cale de consecință, temeinicia și legalitatea actului administrativ prin care reclamantul a fost respins la concurs. - Totodată, apreciază ca fiind legal raționamentul instanței privind faptul că, în prezenta cauză nu își găsește aplicabilitate Decizia nr. 172/24.03.2016. - Chiar și în ipoteza în care reclamantul ar fi declarat admis la concursul pentru ocuparea unui post vacant de consilier de probațiune, că acesta nu ar putea fi numit la Serviciul de Probațiune Caraș-Severin, ci doar pe un post vacant. I.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 5.07.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele arătate în continuare: II.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat. Potrivit art. 425 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde:(…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: " Deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concret, recurentul invocă neanalizarea de către instanța de fond a criticilor referitoare la nulitatea procedurii de examinare psihologică, respectiv la faptul că întreaga procedură de testare este nulă, nefiind prevăzută modalitatea și criteriile de examinare nici în regulamentul de organizare a concursului și nici în Legea 123/2006. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că soluția instanței de a respinge acțiunea reclamantului recurent este întemeiată în drept, instanța a indicat dispozițiile legale aplicabile în situația dedusă judecății și a explicitat în mod coerent modul în care aceste dispoziții legale sunt aplicabile față de reclamant, motivarea cuprinzând, într-o manieră concisă și clară, argumentele care au format convingerea instanței de fond cu privire la soluția pronunțată, raportat la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu. Astfel, deși criticile la care face referire recurentul nu sunt distinct abordate, instanța de fond a analizat implicit aceste aspecte în considerentele subsumate celorlalte două critici, din care rezultă că întreaga proba psihologică a fost derulată cu respectarea dispozițiilor legale și nu există motive de nelegalitate a actelor administrative care să conducă la nulitatea procedurii de testare. În realitate, criticile recurentului vizează un vid de legiferare pe care instanța nu l-ar putea suplini pentru că s-ar ajunge la încălcarea principiului separației puterilor în stat. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că prevederile din procedură sunt congruente atât cu legislația referitoare la exercitarea profesiei de psiholog cât și cu legislația privind organizarea și desfășurarea concursului, nefiind identificate motive de nelegalitate a examinării și reexaminării psihologice în raport de actele normative cu forță ierarhică superioară în vigoare la momentul organizării concursului. Recurentul a invocat considerentele cuprinse în sentința civilă nr. 278/28.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursurilor ca nefondate prin decizia civilă nr. 4643/28.20.2010 a ÎCCJ, dar și sentința civilă nr. 2212 din 1 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modificată în parte prin Decizia nr. 599/10.02.2014 a ÎCCJ, care, în opinia sa, au tranșat o situație de fapt și de drept identică cu cea dedusă judecății în prezenta cauză. Recurentul invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că, în cauza pendinte instanța de judecată este chemată să-și însușească raționamentul juridic din hotărârile menționate, întrucât, în virtutea efectului procesual al hotărârilor judecătorești acestea constituie din punct de vedere probator înscrisuri autentice care pot fi folosite în probațiune în alte cauze. În dezacord cu recurentul, Înalta Curte reține că jurisprudența invocată de recurent, care vizează ipoteza concursurilor de admitere la INM, nu poate fi valorificată, fiindcă pornește de la o ipoteză diferită, aceea a derulării testării psihologice ulterior celorlalte probe de concurs, în condițiile în care în lege (art,14 alin. (2) din Legea 303/2004) se prevedea că este o condiție de înscriere la concurs calitatea de a fi apt din punct de vedere medical și psihologic. Or, în speță nu se regăsește această situație, întrucât art. 20 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 123/2006 prevede că pentru a fi numit în funcția de consilier de probațiune, candidatul trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru exercitarea funcției, această capacitate apărând reglementată ca o condiție de numire a candidatului în funcție, iar nu ca o condiție de înscriere la concurs. În concluzie, Înalta Curte apreciază că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. Instanța de fond a procedat la o analiză efectivă, iar nu doar formală a susținerilor și apărărilor formulate de părți. În cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Reținând că prima instanță a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, pronunțând astfel o hotărâre motivată și că nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, acest motiv va fi respins ca neîntemeiat. II.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat în privința încheierii de ședință din data de 19.01.2022 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihologică este, de asemenea, nefondat. Jurisprudența invocată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea V. Marle si alții c. Belgia din data de 26 iunie 1998 nu poate conduce la interpretarea propusă de recurent. Astfel, în această cauză se recunoaște, într-adevăr că, în anumite situații, dreptul național, fără a recunoaște un drept subiectiv unei persoane, îi conferă totuși dreptul la o procedură de examinare, la cererea acesteia, prin care să solicite instanței competente să se pronunțe pe motive cum ar fi arbitrarul, abuzul de putere sau viciile de procedură (Van Marle și alții împotriva Țărilor de Jos, pct. 35). În acea cauză se punea problema unei contestații la un concurs de contabili, funcția comisiei de apel fiind atât de a revizui buna desfășurare a procedurilor comisiei de admitere, cât și de a reconsidera dacă solicitanții, în ceea ce privește abilitățile, experiența, durata în profesie sau diplomele sau calificările deținute îndeplinesc cerințele legale pentru înregistrare. În această cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că: "Curtea a analizat obiectul litigiului adus în fața comisiei de recurs. Acesta din urmă are în competență verificarea legalității procedurii în fața comisiei de admitere și reexaminarea îndeplinirii de către candidați a condițiilor prevăzute de lege pentru înmatriculare. În primul caz, aspectele care prin natura lor se pretează la o decizie jurisdicțională și la examinarea unei "contestații" în cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere și viciile de procedură. Petiționarii nu au pretins totuși neregularități de acest tip. În cel de-al doilea caz, petiționarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdicțională: în esență, ei au reproșat comisiei de admitere de a le fi judecat greșit competențele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunoștințelor și experienței necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedură se însoțește cu un examen de tip școlar sau universitar și se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanțiile prevăzute de art. 6 nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie. Nefiind deci o "contestare" în sensul art. 6, acesta nu este în consecință aplicabil în speță." Or, în prezenta cauză, recurentul solicita tocmai administrarea unei probe cu expertiza psihologică, menită să înlocuiască evaluarea comisiei desemnate să efectueze această testare în cadrul concursului de admitere pentru care a candidat. Prin urmare, în acord cu jurisprudența mai sus citată, garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile în cazul unei asemenea proceduri, care din punctul de vedere al standardului Convenției nu constituie o contestație, în sensul noțiunii autonome la care face referire acest text, neputând constitui temei pentru solicitarea recurentului-reclamant de încuviințare a probei cu expertiză. În același sens poate fi citată decizia de Inadmisibilitate din data de 28 februarie 2002, pronunțată în Cauza San Juan contra Franței, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că: " evaluarea cunoștințelor și a experienței necesare pentru admiterea într-o profesie este similară cu susținerea unui examen de tip școlar sau universitar și nu poate intra în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, îndepărtându-se atât de la competența normală a unui judecător, învestit de regulă cu soluționarea unui diferend, cât și de la garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, care nu sunt de natură să se aplice "litigiilor" ce ar putea apărea în această materie." În același sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și prin Decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Eisenberg împotriva Franței, precum și prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunțată în Cauza Nowicky împotriva Austriei. În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 380/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 10 iunie 2010, Partea I, instanța de control constituțional a statuat că: "Dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au în vedere accesul la justiție pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime, adică a acelor drepturi și interese care sunt reglementate prin lege. Or, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiție competența de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceștia și de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuțiilor instanțelor judecătorești." În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 172/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 09 iulie 2014, Partea I, care reține următoarele: "Curtea apreciază că, din susținerile autoarei excepției, rezultă faptul că aceasta este mai degrabă nemulțumită de limitarea controlului judecătoresc la problemele ce țin de legalitatea desfășurării concursului, ceea ce determină imposibilitatea instanței de judecată de a face aprecieri asupra evaluării făcute de comisia de concurs - în speță comisia în fața căreia a fost susținută proba interviului la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la acest aspect, Curtea reține că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 480 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, a constatat că posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiție competența de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceștia și de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuțiilor instanțelor judecătorești. Prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanță de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen sau concurs, existând obligativitatea comisiilor de contestații de a se pronunța asupra acestor cereri. Dispozițiile menționate din Constituție sunt însă aplicabile în ceea ce privește legalitatea procedurii de desfășurare a examenului sau concursului respectiv." Tot în același sens s-a pronunțat instanța de control constituțional și prin Decizia CCR nr. 725 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 145 din 26 februarie 2015, Partea I. În lumina acestei jurisprudențe, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă proba cu expertiza psihologică, instanța neputând proceda ea însăși la evaluarea psihologică a candidatului, nici chiar prin apelarea la cunoștințele de specialitate ale unui expert. De asemenea, aceeași jurisprudență infirmă susținerea recurentului în sensul că prevederea din art. 18 alin. (3) din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2069/2010 privind Procedura de evaluare psihologică a candidaților la posturile vacante de consilier de probațiune, conform căreia calificativul acordat de comisia de reexaminare psihologică nu poate fi contestat nu poate fi interpretată decât în sensul că acest calificativ este definitiv în cadrul procedurii de concurs, nu însă și în sensul că îl privează pe candidat de dreptul de a contesta în instanță legalitatea procedurii de testare psihologică și a rezultatelor acesteia. În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este valorificată în speță în virtutea rolului constituțional al instanței supreme de unificare a practicii judiciare, consacrat și în cauza Beian împotriva României. (deciziile nr. 289/2018, nr. 393/2018, nr. 448/2022, nr. 2699/2022, nr. 48/2023, pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal), în care s-a statuat în mod unitar că: "Înalta Curte constată că instanța competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, cu puteri discreționare în domeniul pentru care au fost constituite și responsabile în sfera atribuțiilor care le-au fost încredințate potrivit Regulamentului.(...)" (Decizia SCAF nr. 448/2022) Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.