ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2023

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, Constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.09.2021, pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - entitate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 92 din data de 24.02.2022, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, având ca obiect – contestație act administrativ fiscal.

Împotriva sentinței civile nr. 92 din data de 24.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În principal, solicită să se rețină prevederile art. 1 din Legea nr. 72/2022 pentru anularea unor obligații fiscale și pentru modificarea unor acte normative care statuează faptul că se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natură primite pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări de către angajați ai angajatorilor români care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1.07.2015 și data intrării în vigoare a prezentei legi, neachitate.

Această reglementare nouă a intrat în vigoare la data de 03.04.2022, fiind deci ulterioară pronunțării hotărârii atacate, însă este de aplicare imediată astfel încât instanța de recurs este ținută a recunoaște efectele acesteia.

Actul normativ invocat prevede anumite condiții pentru a beneficia de efectele acesteia, respectiv 1) ca aceste diferențe de obligații fiscale principale și accesorii să fi fost stabilite de ornganul fiscal prin decizie de impunere comunicată contribuabilului, 2) pentru perioadele fiscale cuprinse între 1.07.2015 și data intrării în vigiare a acestei legi, 3) calificarea de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natură, 4) pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări de către angajați ai angajatorilor români care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări.

În ceea ce privește situația recurentei-reclamante, se arată că aceasta se încadrează în această categorie, stabilită de legiuitor, societății recurente fiindu-i stabilite obligații de plată în sumă de 3.709.460 RON pentru perioada 01.07.2015-31.07.2020.

Și cu privire la categoria de activitate, societatea se încadrează dat fiind faptul că această lege se referă atât la delegare și detașare cât și la desfășurarea activității pe teritoriul altei țări.

Față de Legea nr. 72/30.03.2022, intrată în vigoare la data de 03.04.2022, solicită să se constate că este de imediată aplicare, efectele acesteia putând fi aplicate și societății recurente, aspect în raport de care solicită admiterea recursului promovat cu consecința trimiterii acestuia spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Un alt motiv de casare așa cum este prevăzut cel la pct. 8 al art. 488 se referă la faptul că, instanța de fond a preluat în tot motivarea pârâtei intimate făcând o apreciere greșită asupra delegării salariaților societății recurente, considerând în fapt că ar fi fost o detașare și a reținut dispozițiile art. 46 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în loc de dispozițiile art. 43 din același act normativ care reglementează delegarea angajaților.

Curtea de Apel Timișoara constată și reține că datorită faptului că a încheiat contractul de prestări servicii, în principal, cu parteneri externi din Germania, fără a desfășura un procent mai mare pe teritoriul României duce la concluzia că angajații societății nu erau în forma stabilită de delegare.

Mai mult, instanța de fond consideră că în cazul societății recurente nu se regăseste nici situația delegării și nici a detașării, iar în acest context organele de inspecție fiscală au procedat în mod corect la reconsiderarea sumelor acordate cu titlu de diurnă și încadrarea lor în categoria de venituri salariale.

Întreaga interpetare dată de instanță este eronată deoarece sumele achitate angajaților, fie că se utilizează termenul de delegare conform Codului muncii, fie termenul de detașare transnațională din legislația comunitară, nu fac parte din remunerație.

Acest motiv se regăsește în prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Mai apoi, în derularea motivării sentinței invocă Regulamentul CE nr. 883/2004 care se referă la situația detașării.

În acest context, cu toate că reține că recurenta-reclamantă a plătit angajaților deplasați în Germania o indemnizație sub formă de diurnă - separat de salariu - aceasta reprezintă o indemnizație specifică detașării trasnaționale.

Astfel, din documentele emise de Comisia Europeană, rezultă foarte clar că angajatorul (societate de drept român), atunci când efectuează detașări de angajați, (în spiritul Directivei) și delegări (în spiritul Codului Muncii), trebuie să ramburseze lucrătorilor detașați/delegați cheltuielile de transport, cazare și masă în conformitate cu dreptul intern și/sau practica aplicabilă raportului de muncă, care este, în general, legea și/sau practica statului membru de origine.

O altă aplicare greșită a normelor de drept material de către instanța de fond este următoarea:

Dreptul intern aplicabil în statul membru de origine (România) este Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, respectiv art. 76 — Definirea veniturilor din salarii, alin. (4) Următoarele venituri nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit: "h) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în alta localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, în limita plafonului neimpozabil stabilit la alin. (2), lit. k), precum și cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare" și nu art. 76 - alin. (2), lit. s) din aceeași lege, potrivit cărora regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică următoarelor tipuri de venituri considerate asimilate salariilor: "s) orice alte sume sau avantaje în bani", cum în mod eronat și nelegal au apreciat inspectorii fiscali, "pe baza documentelor și informațiilor prezentate, pornind de la esența acestora...", deoarece rezultă foarte clar natura sumelor plătite, respectiv diurnă și nu alte sume sau avantaje în bani.

Rezultă astfel că instanța de fond, a dat o interpretare greșită a normelor de drept intern și comunitar ce guvernează materia delegării și detașării angajaților în spațiul comunitar, personală, care este străină de litera, dar și de spiritul legii, fiind în opoziție cu prevederi cât se poate de clare ale legislației și jurisprudenței europene. Corelând dispozițiile de drept intern cu cele comunitare, respectiv art. 43 din Legea nr. 53/2003 și Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii prezentate, rezultă că societatea își delega angajații, însă noțiunii de delegare utilizată în dreptul intern îi corespunde cea de detașare transnațională, cum este ea definită în directiva prezentată mai sus. în aceste condiții, lucrătorii societății care prestează servicii în condițiile prevăzute contractual între Societatea reclamantă și cele beneficiare, se deplasează pe teritoriul Germaniei în vederea îndeplinirii sarcinilor contractuale. Evident, acești salariați delegați (sau detașați transnațional), pe lângă drepturile salariale acordate, beneficiază și de diurnă (sau indemnizație de detașare), care este o sumă de bani destinată să asigure protecția sociala a lucrătorilor prin compensarea inconvenientelor cauzate de deplasare/detașare, acest lucru fiind statuat de Curtea Europeană de Justiție prin Hotărârea în cauza C-396/13 Sahkoalojen ammattiliitto ry/Elektrobudowa Spolka Akcyina, dar este prevăzut și de directiva amintită.

O alta normă juridică încălcată este cea cuprinsă în Directiva nr. 96/71/CE:

Instanța de fond face o interpretare greșită în ceea ce privește justificarea exercitării dreptului de apreciere al Directivei 96/71/CE a Parlamentului European privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestărilor de servicii, care nu este aplicabilă stării de fapt în ce privește derularea contractelor de prestări servicii intracomunitare de către Societatea noastră cu beneficiarii din Germania, deoarece în ce privește angajații s-a procedat, așa cum am precizat mai sus, la o delegare și nu la o detașare.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Juridică a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei de interes în promovarea recursului în raport de prevederile Legii nr. 72/2022 pentru anularea unor obligații fiscal și pentru modificarea unor acte normative.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

6.1. Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-pârâtă ANAF, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Cu privire la această excepție, Înalta Curte va avea în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

În acest context, Înalta Curte constată că Legea nr. 72/2022 din 30 martie 2022 pentru anularea unor obligații fiscale și pentru modificarea unor acte normative menționează la art. 1 alin. (1) următoarele:

"(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natură, primite pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări, de către angajați ai angajatorilor români care și-au desfășurat activitate pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 și data intrării în vigoare a prezentei legi, și neachitate."

În acest context, Înalta Curte constată că, Legea nr. 72/2022 dispune anularea unor obligații fiscale principale și/sau obligații fiscale accesorii stabilite prin decizie de impunere, iar intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Juridică recunoaște existența acestui act normativ, însă atât timp cât actele administrative nu au fost anulate, recurenta-reclamantă justifică un interes în promovarea demersului judiciar și pe cale de consecință, excepția lipsei de interes va fi respinsă, ca nefondată.

6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 76/12.03.2021 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Deciziei de impunere nr. x/09.10.2020 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.10.2020, emise DGFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, întrucât sumele acordate personalului angajat cu titlu de indemnizație de detașare/deplasare (diurna) nu au fost vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare (transport, cazare, diurna), acestea au fost în mod corect reconsiderate, conform Codul fiscal, ca parte a salariului minim, constituind totalitatea drepturilor de natura salarială de care au beneficiat salariații A. S.R.L., pe durata desfășurării activității în statul membru Germania.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin primul motiv de recurs se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că partea nu a arătat, în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde aceasta, limitându-se să menționeze că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale incidente în cauză, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează, așa cum s-a arătat, nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă susține că sumele achitate angajaților, fie că se utilizează termenul de delegare conform Codului muncii, fie termenul de detașare transnațională din legislația comunitară, nu fac parte din remunerație, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci a pct. 8 al aceluiași articol, cu atât mai mult cu cât se invocă interpretarea eronată a dispozițiilor art. 43 și art. 45 din Codul munci.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat și va fi respins.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile art. 43 și art. 45 din Codul munci, precum și norma juridică cuprinsă în Directiva nr. 96/71/CE.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 43 din Codul muncii "Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă."

Conform dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din același Cod, "Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni și se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului. Refuzul salariatului de prelungire a delegării nu poate constitui motiv pentru sancționarea disciplinară a acestuia. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil."

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, pe lângă menținerea tuturor prevederilor contractului individual de muncă semnat cu angajatorul, salariatul are dreptul, pe perioada delegării, și la cheltuielile efectuate cu transportul și cazarea, precum și la o indemnizație de delegare (diurnă).

Însă, în cauza dedusă judecății, personalul propriu al societății A. S.R.L. a fost trimis să își desfășoare atribuțiile de serviciu în Germania (în proporție de 99,26% din salariații firmei au lucrat doar în Germania), în baza unor ordine de deplasare, în locațiile indicate de cei patru clienți, conform contractelor de prestări servicii încheiate, context în care, în mod corect a reținut prima instanță că, angajații societății române, neavând un loc de muncă permanent în România, (având în vedere că societatea reclamantă a încheiat contracte de prestări servicii pentru întregul personal 99,26% cu parteneri din Grmania și 0,74% cu persoane juridice din România) nu pot beneficia de indemnizația de delegare întrucât aceștia nu s-au aflat în realitate în situația de a fi delegați de la locul lor de muncă din România în Germania și, prin urmare, nu se poate vorbi de o delegare a angajaților societății reclamante, așa cum aceasta este prevăzută în Codul muncii.

Prin raportare la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că societatea reclamantă a luat decizia punerii în aplicare a măsurii cu caracter transnațional prevăzută la art. 5 alin. (2), lit. a) din Legea nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, unde este stipulat: "a) detașarea unui salariat de pe teritoriul României, în numele întreprinderii și sub conducerea acesteia, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detașarea și beneficiarul prestării de servicii care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confedrației Elvețiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detașării, între salariat și întreprinderea care face detașarea", însă în cazul salariaților detașați în Germania nu a întocmit decizii de detașare, așa cum prevede art. 41, alin. (2) coroborat cu art. 42, alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată și nici angajatorul nu a transmis în REGES în formă electronică elementul prevăzut la art. 3 alin. (2), lit. m) din H.G. nr. 905/2017, data la care începe și data la care încetează detașarea transnațională.

Potrivit dispozițiilor art. 45 din Codul muncii "Detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului."

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, detașarea presupune trimiterea temporară a salariatului, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator pentru executarea unor lucrări ale angajatorului la care este detașat salariatul. Pe întreaga perioadă a detașării, salariatul detașat va fi subordonat, spre deosebire de delegare, angajatorului la care s-a dispus detașarea, ceea ce înseamnă că, pe această perioadă contractul individual de muncă al salariatului detașat - încheiat cu angajatorul care a dispus detașarea - va fi suspendat. În acest sens, detașarea va reprezenta o dislocare, cu caracter temporar, a salariatului de angajatorul care este parte a contractului individual de muncă. Spre deosebire de delegare, contractul de muncă va fi suspendat la inițiativa angajatorului [conform art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii], el făcând obiectul unei cesiuni temporare și parțiale între doi angajatori.

În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că sumele acordate cu titlu de indemnizație de detașare/deplasare (diurnă) pentru personalul angajat, se adaugă la salariul minim, constituind totalitatea drepturilor de natură salarială de care au beneficiat salariații societății A. S.R.L. pe durata desfășurării activității în statul membru Germania, aceste sume nefiind vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare (transport, cazare, diurnă).

În ceea ce privire critica recurentei-reclamante referitoare la norma juridică cuprinsă în Directiva nr. 96/71/CE în sensul că aceasta nu este aplicată stării de fapt deoarece în derularea contractelor de prestări servicii intracomunitare s-a procedat la o delegare a angajaților, nu la o detașare, Înalta Curte o găsește de asemenea, nefondată și o va respinge.

Astfel, în mod corect prima instanță a analizat incidența în speță a prevederilor art. 3 al Directivei nr. 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996, privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii, care menționează că: "(1) Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările: - prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau - prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activitățile menționate în anexă."

În alin. (7) al aceluiași articol (paragraful 2) se stipulează că: "Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă."

În aplicarea acestei prevederi, însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut aplicarea acestui principiu în cauza C-396/13 explicitând că: "trebuie să se concluzioneze că o diurnă cum este cea în discuție în litigiul principal trebuie considerată parte a salariului minim în condiții identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali."

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât directiva, cât și hotărârea Curții Europene, utilizează noțiunea de detașare atunci când se referă la angajații care își desfășoară activitatea pe teritoriul altei țări, cum este cazul în speță, însă deosebit de importantă este faptul că, orice indemnizație specifică detașării transnaționale este considerată parte a salariului minim, în măsura în care nu este acordată cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de detașare, respectiv cheltuielile de transport, cazare și masă.

În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante în sensul că, diurna acordată angajaților care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări nu reprezintă un drept de natură salarială și, prin urmare, atât timp cât nu au fost vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare (transport, cazare, diurnă), acestea au fost în mod corect reconsiderate, conform Codul fiscal, ca parte a salariului minim, constituind totalitatea drepturilor de natura salarială de care au beneficiat salariații A. S.R.L., pe durata desfășurării activității în statul membru Germania.

În ceea ce privește anularea diferențelor de obligații fiscale conform dispozițiilor Legii nr. 72/30.03.2022, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită având în vedere pe de o parte, că acest act normativ nu era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte că, verificarea îndeplinirii condițiilor impuse de lege este apanajul organului fiscal, iar o eventuală anularea a diferențelor de obligați fiscale principale și/sau accesorii stabilite prin actele administrative atacate nu se poate realiza direct de instanța de judecată în lipsa unei analize prealabile și amănunțite din partea organului fiscal.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că aspectele invocate de prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-pârâtă ANAF.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. împotriva sentinței nr. 92 din 24 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.