ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 02.05.2018, reclamanta "A." S.R.L., în insolvență, reprezentată de B., administrator special, prin avocat C., în contradictoriu cu pârâtele Agentia Nationala de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună:

- în principal: anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016, acte emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, înlăturând răspunderea fiscală a reclamantei cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligații fiscale principale suplimentare și obligații accesorii aferente, constatând că pârâta ANAF București nu a soluționat în termen de 6 luni de la depunere contestația administrativă înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 la pârâta AJFP Timiș, formulată împotriva celor două acte;

- în subsidiar: anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale nr. x din 29.04.2016, constatând că organul fiscal avea obligația legală, prevăzută la art. 1, alin. (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015, să nu recalifice sumele de natura celor prevăzute la art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, înscrise în Decizia de impunere atacată ca baze de impunere suplimentare și să nu emită decizie de impunere în legătură cu aceste sume.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 280 din 8 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală De Soluționare a Contestaților și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, și în consecință: a anulat Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016, acte emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, înlăturând răspunderea fiscală a reclamantei cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligații fiscale principale suplimentare și obligații accesorii aferente; a obligat pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă totală de 18.550 RON reprezentând taxă judiciară timbru, onorariile avocatului și expertului.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, solicitând admiterea acestei căi de atac, casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea recursului s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. conform căruia hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a norelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă considera că, în speță instanța de fond a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente in cauza, concluziile instanței bazându-se in exclusivitate pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în cauză fără a ține seama de argumentele și documentele existente la dosarul cauzei și puse la dispoziție de organul de control fiscal.

Astfel, in ceea ce privește faptul că organul de inspecție fiscala a reconsiderat operațiunile economice și a recalificat sumele de bani primite de angajații societății A. S.R.L. și de fostul administrator dl D., recurenta pârâtă susține că sumele acordate pentru munca prestată în Germania nu reprezintă indemnizații de delegare/detașare, ci o contravaloare a muncii prestate, fiind venituri de natură salarială, așa cum a fost detaliat in cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016. Angajații au prestat munca în Germania în cadrul unei activități dependente, in baza contractelor de muncă, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare), fapt pentru care rezultă că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015.

Conform prevederilor art. 1), alin. (1) si 2) si a art. 2), alin. (1) si 2) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale,

"art. 1 (1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activități ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu reconsideră/reîncadrează o activitate ca activitate dependentă și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reconsiderare/reîncadrare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

ART. 2

Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015."

Așa cum s-a precizat si in cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, după reluarea inspecției fiscale (11.01.2016), prin documentele prezentate inspecției, denumite de societate tabele privind "modul de calcul al indemnizațiilor" si "ordine de deplasare", acte adiționale delegare (similare cu actele adiționale de detașare prezentate la începutul inspecției fiscale), precum și prin stornarea din "contul 641 - Cheltuieli cu salariile personalului" a sumelor datorate angajaților pentru munca prestata in Germania, si înregistrarea acestora in contul 625 - cheltuieli cu deplasările, societatea a încercat, în fapt, reîncadrarea acestor sume plătite angajaților care au prestat munca in Germania ca fiind indemnizații de delegare.

Organele de inspecție fiscală au constatat că, prin întocmirea ordinelor de delegare și actelor adiționale de delegare, societatea a încercat sa creeze o aparență formală a delegării pentru angajații trimiși la muncă în Germania. Or, organele de inspecție fiscala au procedat la analizarea plăților efectuate către angajații care și-au desfășurat activitatea prin punctul de lucru din Germania, constatând că aceste sume nu sunt sume fixe de natura diurnelor sau indemnizației de delegare, fapt ignorat de către instanța de fond.

Prin completarea documentelor întocmite formal și prin utilizarea artificială a noțiunii de diurnă, societatea verificată creează aparența existentei unei situații de delegare a propriilor salariați, pentru justificarea neevidențierii, nedeclarării si neachitării la organul fiscal teritorial a impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii aferente acestor sume.

Astfel, organele de control nu au procedat la reîncadrarea operațiunii, a recalificării sumelor acordate de S.C. A. S.R.L. angajaților pentru munca prestata in Germania, în cadrul unei activități dependente (in baza contractelor de munca), potrivit art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fapt pentru care rezulta că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015.

Organele de control au analizat în timpul efectuării inspecției fiscale toate informațiile și elementele înscrise în documentele puse la dispoziție de societate, atât cele întocmite în România cât și cele întocmite în Germania prin intermediul societății de consultanță germane care a asigurat evidența întregii activități derulate in Germania de societatea A. S.R.L..

Opinia inspecției fiscale a fost întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare in cauza, iar dreptul de apreciere s-a făcut in conformitate cu prevederile legale, numai in baza documentelor legale întocmite si prezentate de societatea verificata.

Toate documentele verificate de organul de inspecție fiscală au condus la concluzia ca angajații au fost detașați în Germania, cu respectarea legislației europene in vigoare, aceștia fiind remunerați pentru munca prestată în funcție de numărul de ore lucrate în Germania, sume al căror cuantum a fost direct determinat in raport cu norma de lucru si gradul de îndeplinire a acesteia. Astfel organele de control au constatat ca pentru toata activitatea desfășurată in Germania, sumele plătite in Germania nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi încadrate drept diurna, scopul diurnei fiind acela de acoperire a cheltuielilor de masa si transport local si nu de remunerare a muncii prestate, societatea invocând eronat prevederile legale menționate mai sus.

Organul de inspecție fiscală a constatat că veniturile de natura salariala au fost acordate prin negociere si nivelul acestora constituie o pârghie de cointeresare in munca.

Aceste sume de bani acordate salariaților ce au prestat muncă în Germania au fost condiționate de numărul de ore lucrate, cât și de productivitatea muncii și astfel rezultă că acestea reprezintă o contraprestație pentru munca prestată în cadrul societății, acordate cu titlu de recompensare a realizărilor profesionale și nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă și o remunerație pentru disconfortul generat de deplasarea într-o altă localitate, așa cum susține in mod eronat societatea si cum in mod netemeinic si nelegal a constatat si instanța de fond.

Pentru sumele acordate salariaților pentru munca prestată, în conformitate cu prevederile legale in vigoare, societatea, ca plătitor de salarii, are obligația calculării, reținerii, declarării si plății impozitelor si contribuțiilor sociale obligatorii cu regim de reținere la sursa, datorate de angajații acesteia.

Astfel, în raport de probatoriul administrat în cauză, activitatea desfășurată de d-nul D. in perioada iunie 2010 - decembrie 2014, nu poate fi considerată activitate independentă, ci dimpotrivă, îndeplinește criteriile care definesc o activitate dependentă în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

In consecință, organele de inspecție fiscala au constatat că sumele obținute in Germania de d-nul D., reprezintă indemnizație acordata administratorului si este asimilata veniturilor din salarii in conformitate cu prevederile art. 55 alin. (1) si alin. (2) lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare

În al doilea rând, recurenta pârâtă solicită respingerea cheltuielilor de judecată și, în subsidiar restrângerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocatului(7.140 RON) cât și de onorariul expertului (11.310 RON) conform art. 451 alin. (2) si alin. (3) C. proc. civ. raportat la valoarea si la complexitatea cauzei cât și la munca depusă de către aceștia.

Consideră recurenta pârâtă că instanța de fond trebuia să aiba în vedere cuantumul mare al sumelor solicitate cu titlul de onorariu avocat și onorariu expert și să reducă cuantumul acestora, având in vedere criteriile legale indicate de art. 451 noul C. proc. civ. cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că intimata reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016.

Soluționând contestația reclamantei, prima instanță reține că organul de inspecție fiscală a constatat că societatea reclamantă, în perioada 27.07.2010 - 10.04.2016, a avut activități care au generat baze de impunere suplimentare, pentru care au fost stabilite obligații fiscale principale suplimentare față de cele declarate și plătite de societate pe perioada supusă verificării, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente.

Inspecția fiscală a constatat că în perioada vizată societatea a încheiat 3 contracte de prestări de servicii succesive cu firma E. în baza cărora a prestat servicii beneficiarei germane, delegând/detașând salariații proprii în Germania pentru exercitarea temporară de lucrări. Societatea reclamantă a încheiat contracte individuale de muncă și acte adiționale cu acești salariați, cărora le-a plătit salariul de bază în România (plătind obligațiile fiscale aferente) și le-a plătit sume de bani cu titlu de indemnizații de delegare/detașare.

Astfel, inspecția fiscală a considerat că sumele plătite salariaților cu titlu de indemnizații de delegare/detașare reprezintă salariu pentru munca desfășurată în Germania, neavând regimul juridic al indemnizațiilor, ci acela al salariilor și că societatea avea obligația să plătească și pentru ele impozite pe venit și contribuții sociale obligatorii proprii și obligațiile fiscale datorate de salariați și reținute la sursă care trebuiau virate de societate la bugetul de stat. Aceste sume au fost considerate de către inspecția fiscală ca fiind baze de impunere suplimentare, pentru care au fost calculate în sarcina societății obligații fiscale principale și accesorii.

Pe durata perioadei controlate, organele de inspecție fiscală au mai constatat că societatea a plătit administratorului său, D., pentru activitatea desfășurată în Germania, sume lunare, pe care le-au apreciat ca având natura juridică a indemnizațiilor administratorului, similară veniturilor de natură salarială, considerând că activitatea desfășurată a fost una dependentă, neîndeplinind condițiile prevăzute de Codul fiscal pentru activitatea independentă. Sumele plătite administratorului, în cuantum total de 1.821.212 RON, au fost constituite de organele de inspecție fiscală ca baze de impunere suplimentare pentru care au fost calculate în sarcina societății obligații fiscale principale și accesorii.

Ca urmare a inspecției fiscale a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 29.04.2016 prin care pârâta AJFP Timiș a stabilit în sarcina societății reclamante baze de impunere suplimentare și obligații fiscale principale și accesorii, conform RIF, după cum urmează: diferențe de obligații fiscale principale stabilite suplimentar în cuantum total de 9.246.120 RON (pe perioada supusă verificării, 01.07.2010 - 31.12.2014); obligațiile fiscale accesorii aferente diferențelor de obligații fiscale principale în cuantum total de 5.507.211 RON (pe perioada 27.07.2010 - 10.04.2016), totalul obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere fiind de 14.753.331 RON.

A constatat instanța fondului că sunt neîntemeiate criticile reclamantei în legătură cu pretinsele vicii procedurale săvârșite cu prilejul desfășurării inspecției fiscale însă apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată și trebuie admisă, întrucât obligațiile fiscale menționate în cuprinsul deciziei de impunere contestate în cauză au fost stabilite prin încălcarea obligațiilor impuse organului fiscal prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, recurenta pârâtă a criticat legalitatea sentinței civile pronunțate de prima instanță, susținând că în mod greșit a reținut judecătorul fondului incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 209/2015, întrucât nu a avut loc, cu prilejul inspecției fiscale, o recalificare/reîncadrare a unor venituri.

Contrar celor susținute de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor prevăzute de art. 1 și 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din legea anterior amintită, se anulează diferențele de obligații fiscale principale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activități ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu reconsideră/reîncadrează o activitate ca activitate dependentă și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reconsiderare/reîncadrare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

Articolul doi al aceleiași legi prevede, la alin. (1) că se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

Din această perspectivă, în mod corect a stabilit judecătorul fondului că problema de drept care constituie chestiunea litigioasă în cauza de față este aceea de a stabili dacă veniturile obținute de către angajații societății reclamante pentru perioada în care au lucrat pe teritoriul altui stat -Germania reprezintă venituri din salarii sau au natura indemnizației de delegare și/sau detașare, astfel cum este reglementată de art. 45 Codul muncii, respectiv dacă se impune aplicarea legislației interne din statul rezident - România, cu privire la impozitarea acelor venituri care sunt de natură salarială sau reprezintă indemnizații de detașare/delegare, situație în care organul fiscal trebuia să aplice dispozițiile art. 11 Codul fiscal (2003), raportat la art. 2, art. 5 din Legea nr. 209/2015 precum și dacă, pe durata perioadei controlate, sumele lunare plătite de societatea reclamantă administratorului său, D. pentru activitatea desfășurată în Germania, sume lunare pe care organele fiscale le-au apreciat ca având natura juridică a indemnizațiilor administratorului, similară veniturilor de natură salarială, considerând că activitatea desfășurată a fost una dependentă, sunt în realitate sume plătite pentru o activitate independentă.

Organul de inspecție fiscală a stabilit faptul că angajații societății reclamante au fost delegați și nu detașați în Germania, aspect ce rezultă din faptul că persoanele delegate au rămas subordonate societății reclamante, societatea reclamantă a plătit salariile și indemnizațiile de delegare, precum și obligațiile fiscale aferente, delegarea s-a făcut în interesul societății reclamante în baza contractelor încheiate cu firma germană la care s-a făcut delegarea și care le-a plătit sumele de bani convenite și nu în ultimul rând din împrejurarea că societatea germană nu a avut nicio obligație directă față de salariații delegați.

Însă, în consecința acestei constatări, organele de inspecție fiscală au calificat sumele reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații reclamantei care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul Germaniei aferente perioadelor fiscale de până la 01.07.2015 ca fiind venituri de natură salarială, obținute de angajații reclamantei în baza contractelor de muncă încheiate cu societatea reclamantă, operațiunea înfăptuită nefiind altceva decât materializarea recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015.

Deși recurenta pârâtă susține că nu a procedat la o recalificare ci doar au constatat că prin întocmirea ordinelor de delegare și a actelor adiționale de delegare societatea a încercat să creeze o aparență formală a delegării pentru angajații trimiși la muncă în Germania în scopul justificării neevidențierii, nedeclarării și neachitării impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale datorate, Înalta Curte constată că prin argumentația sa recurenta pârâtă demonstrează contrariul și anume faptul că a procedat, în realitate, la recalificarea naturii unor venituri plătite de intimata reclamantă angajaților trimiși în Germania.

O atare operațiune, cu consecința fiscală a stabilirii obligațiilor suplimentare principale și accesorii este expres prohibită prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 209/2015, astfel că în mod temeinic a procedat prima instanță, constatând că decizia de impunere contestată de reclamantă este emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 209/2015.

În același sens, Înalta Curte constată că tratamentul fiscal al sumelor achitate de societatea reclamantă domnului D. în perioada iunie 2010- decembrie 2014 este tot o expresie a reconsiderării/reîncadrării unei activități din activitate independentă în activitate dependentă.

Astfel, dacă societatea reclamantă a considerat că aceste sume sunt datorate în virtutea unui raport juridic specific contractului de comision și le-a tratat ca sume achitate pe tărâmul unei activități independente, organul fiscal a apreciat, raportat la elementele de fapt menționate în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, că activitatea desfășurată de domnul D. în perioada de referință îndeplinește criteriile care definesc o activitate dependentă, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Legea nr. 571/2003 sumele achitate pentru activitatea analizată fiind considerate indemnizație acordată administratorului, asimilată veniturilor din salarii, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Or, este evident că prin stabilirea obligațiilor fiscale conform normelor ce privesc impunerea veniturilor din salarii și prin aplicarea contribuțiilor de asigurări sociale în același sens asupra unor venituri considerate de contribuabil ca fiind aferente unei activități independente, organul fiscal a procedat la reîncadrarea activității desfășurate de domnul D. ca fiind, în realitate, o activitate dependentă, astfel că decizia de impunere emisă în temeiul unei atare reîncadrări încalcă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 209/2015.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 209/2015, în mod corect fiind reținută de judecătorul fondului nelegalitatea deciziei de impunere nr. x/29.04.2016.

În ceea ce privește cea de a doua critică la adresa legalității sentinței civile nr. 280 din 8 noiembrie 2018, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă este nemulțumită de cuantumul sumei la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că aceasta nu răspunde exigenței proporționalității, raportat la complexitatea, în concret a cauzei.

O atare critică nu poate forma obiectul controlului de legalitate specific în calea de atac a recursului, subliniind Înalta Curte, că prin decizia nr. 3/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente recursul recurentei pârâte va fi respins ca nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă(onorariu avocat conform documentelor justificative depuse de apărătorul intimatei reclamante).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței nr. 280 din 8 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.