ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2016 la data de 18.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în insolvență, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ANAF, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, anularea Deciziei nr. 385/13.10.2015 privind soluționarea contestației formulate de către reclamantă și pe cale de consecință anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/27.07.2015 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x și anexele aferente, precum și toate actele întocmite de către organele de control pe perioada inspecției fiscale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 374 pronunțată în data de 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în insolvență în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală, dispunând anularea Deciziei nr. 385/13.10.2015 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Totodată, a dispus și anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/27.07.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x/27.07.2015 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală, obligând deopotrivă pârâtele să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Împotriva sentinței nr. 374 din data de 14 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au formulat cereri de recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală, încadrând în drept criticile lor în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva recursurilor promovate de cele două autorități publice pârâte, intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar B. nu a formulat întâmpinare, ci concluzii scrise, în cadrul cărora solicită respingerea recursurilor și menținerea sentinței recurate.

Cu privire la examinarea recursurilor în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 26 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Aspectele de nelegalitate invocate de către recurente-pârâte se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în raport de obiectul cauzei.

Se arată că sentința recurată prin care a fost admisă acțiunea reclamantei-intimate și anulate actele fiscale contestate este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 143 alin. 2 lit. a) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 31.01.2012.

După expunerea situației de fapt care a determinat emiterea actelor contestate, ambele recurente susțin că nu erau îndeplinite condițiile cumulative pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de la plata TVA-ului pentru livrările comunitare efectuate deoarece susțin organele fiscale în cauză operațiunile comerciale nu au avut loc în mod real, iar reclamanta în calitate de furnizor a disimulat identitatea adevăratului cumpărător pentru a permite acestuia din urmă să se sustragă de la plata TVA. Se invocă faptul că pe situația de fapt reținută de autoritatea fiscală sunt incidente concluziile CJUE în cauze "C285/2009 Procedura penală împotriva R"

Concluzia CJ.U.E. în cauza C-285/09 "Procedura penală împotriva R" a fost că, în circumstanțele precum cele din acțiunea principală, în care o livrare intracomunitară a avut loc în mod real, dar, în cadrul acesteia, furnizorul a disimulat identitatea adevăratului cumpărător pentru a permite acestuia din urmă să se sustragă de la plata TVA, statul membru de plecare a livrării intracomunitare poate, în temeiul competențelor care îi revin conform primei competențe a articolului 28c secțiunea A din a șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al TVA: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/65/CE a Consiliului din 17 octombrie 2000, să refuze acordarea scutirii pentru această operațiune.

Se arată faptul că prima instanță și-a bazat soluția de admitere exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză fără a se ține cont de faptul că simpla menționare a numelui persoanei impozabile în conținutul unor documente contabile nu constituie o prezumție a fost transmis persoanei care îl achiziționează.

În recursul declarat de recurenta-pârâtă ANAF se invocă ca aspect de nelegalitate aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. în ceea ce privește obligarea părților căzute în pretenții ca efect al admiterii acțiunii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Se apreciază că acest cuantum al cheltuielilor este nejustificat, în raport de complexitatea cauzei, fiind încălcat principiul proporționalității.

Se solicită de recurentele-pârâte admiterea recursurilor casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei și menținerii ca legal emise a actelor fiscale contestate.

La dosar reclamanta-intimată a formulat concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând recursurile declarate în raport de aspectele de nelegalitate Curtea apreciază pentru următoarele considerente comune ambelor recursuri că sunt atacate este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în raport de obiect și a jurisprudenței comunitare în raport de situația de fapt.

În opinia Curții, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile motivului de recurs invocat respectiv dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., sentința recurată prin care a fost admisă acțiunea fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 143 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 571/2003 în forma în vigoare începând cu data de 31.01.2012.

În mod corect în raport de probele administrate, inclusiv raportul de expertiză administrat cu privire la facturile invocate de către reclamantă, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a opera în cauză scutirea de plata TVA pentru livrările comunitare efectuate de reclamanta-intimată în calitate de furnizor.

Prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 143 alin. 2 lit. a) din Codul fiscal în sensul că

(2) Sunt de asemenea scutite de taxă următoarele:

a) livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru"

"(1) Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, cu excepțiile de la pct. 1 și 2 ale aceleiași lit. a), se justifică pe baza următoarelor documente:

a) factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și în care să fie menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru;

b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru;

și, după caz,

c) orice alte documente, cum ar fi: contractul/comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare."

Prima instanță a reținut corect îndeplinirea condițiilor cumulative privind dreptul reclamantei la plata TVA pentru livrările de bunuri efectuate în cadrul tranzacțiilor comunitare.

Curtea apreciază că recurentele-pârâte, deși aveau sarcina probei nu au probat reaua credință a reclamantei intimate și participarea acesteia la un maxim fraudulos.

Cu privire la acest aspect jurisprudența CJUE este unanimă în sensul că particularul beneficiază de prezumția de bună credință, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că acesta, cu intenție directă a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective.

CJUE stauează că Directiva a șasea "nu permite ca autoritățile competente din statul membru de livrare să oblige un furnizor, care a acționat cu bună-credință și a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul său la scutirea unei livrări intracomunitar de bunuri să achite ulterior taxa pe, valoarea adăugată pentru aceste bunuri, atunci când astfel de dovezi se dovedesc a fi false, fără să fie însă stabilită participarea furnizorului menționat la frauda fiscală, atât timp cât acesta din urmă a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îl determină să participe la o astfel de fraudă".

Constatările organelor de inspecție fiscală sunt nelegale și în considerentul principiului neutralității fiscale consacrat de legislația Comunității Europene și jurisprudența Curții Europene de Justiție. Acest principiu vizează evitarea dublei impuneri în materie de TVA și poate capătă aspecte diferite. încălcarea principiul neutralității în materie de TVA a fost sancționată de practica Curții Europene, limitându-mă a face referire numai la Cauza C-454/98 i ScbmeinK&Cofreth și Strobel, în care Curtea arată că:

"măsurile pe care statele membre le pot adopta, în temeiul dispozițiilor articolului 22(8) al Directivei VI, pentru justa așezare și colectare a taxei pe valoarea adăugată și pentru prevenirea fraudei fiscale nu poate depăși nivelul necesar pentru atingerea acestor obiective...prin urmare, nu poale afecta principiul neutralității TVA, principiu fundamental al sistemului de TVA și statuat prin legislația comunitară relevantă."

În cauză autoritățile fiscale recurente nu au probat existența unui mecanism fraudulos în care să fie implicată reclamanta de natură a nega dreptul său de scutire de la plata TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri.

Recurentele-pârâte au invocat faptul că operațiunile comerciale nu ar fi reale dar în cauză reclamanta a justificat regimul de scutire de TVA pentru livrările intracomunitare pe baza următoarelor documente.

- facturi emise în conformitate cu prevederile art. 155 alin. 5 din Legea nr. 571/2003, în acest sens fiind și concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză.

- documentele de transport (CMR) care atestă transmiterea efectivă a bunurilor de pe teritoriul României în alt stat membru

- verificarea validității codului de TVA a operatorului intracomunitar, iar la momentul realizării livrării toți operatorii apăreau în sistemul VIES ca fiind operatori reali și având un cod valid de TVA, aspect verificat și prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

- comenzile primite de la operatorii intercomunitari și extrasele de cont care atestă încasarea contravalorii mărfurilor livrate și care probează că bunurile cu părăsit în mod fizic teritoriul statului membru.

Faptul că bunurile au fost livrate la centrele de logistică nu este de natură a aprecia în sensul că operațiunile comerciale nu ar fi reale.

În cauză nu este incidentă jurisprudența CJUE invocată în recurs respectiv Cauza C285/2009 Procedura penală împotriva R" deoarece în cauză nu există motive serioase care să certifice în sensul nerealității transporturilor sau în sensul existenței unor indicii serioase privind existența unei fraude penale în care să fie implicată societatea reclamantă.

Iar în cauză recurentele-pârâte nu au probat existența unor împrejurări de fapt serioase de natură a justifica legal refuzul acordării scutirii de TVA pentru operațiunile efectuate.

Curtea apreciază că soluția de admitere este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor naționale și a jurisprudenței comunitare.

În ceea ce privește aspectul privind cuantumul acordării cheltuielilor de judecată, acesta nu va fi analizat deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

În acest sens există Decizia nr. 3/20.01.2020 a ÎCCJ - Completul pentru soluționare Recurs în interesul legii prin care s-a stabilit în sensul că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport de prevederile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

Față de cele expuse mai sus Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursurile ca nefondate menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 374 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 iunie 2020.