ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 61/2023

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.10.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2021, reclamantul A., alături de alți 18 reclamanți persoane fizice și Sindicatul National Pro Lex, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, obligarea acesteia la recalcularea și la acordarea salariului de funcție și sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi stabilite în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru funcția de agent de poliție (de 3364 RON), respectiv pentru funcția de ofițer (8819 RON), care cuprind și drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, pentru anul 2018, actualizate conform legii salarizării, dar și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul MAI pentru aceeași funcție și salariile efectiv achitate reclamanților, începând cu 3 ani anteriori datei formulării plângerii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele inflației de la data scadenței lunare până la data plații efective, cât și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv achitate, de la data scadenței lunare până la data plații efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată. Prin acțiune s-a arătat că reclamanții persoane fizice sunt membri ai reclamantului sindicat și au calitatea de funcționari publici în cadrul instituției pârâte.

1.2. La termenul de judecată în fața Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal din data de 18.01.2022, reclamanții au depus cerere de modificare a cererii introductive, prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât, pe Inspectoratul General al Poliției Române, motiv pentru care, prin încheierea de ședință din 18.01.2022, instanța a amânat judecarea cauzei și a acordat termen la data de 15.02.2022, dispunând comunicarea cererii adiționale către pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române cu mențiunea de a depune întâmpinare cu cel puțin 10 zile înainte de termen, potrivit art. 204 C. proc. civ.

1.3. Prin încheierea de ședință din 15.02.2022, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus disjungerea cauzei pentru o parte dintre reclamanți, printre care și reclamantul A. și formarea unor noi dosare. În urma acestor măsuri, în ceea ce îl privește pe reclamantul A., s-a constituit dosarul nr. x/2022.

2.1 Prin sentința civilă nr. 783 din 15 februarie 2022, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale în soluționarea cererii avându-l drept reclamant pe domnul A., invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române prin întâmpinare, motiv pentru care a declinat soluționarea cauzei pendinte în favoarea Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut, în esență, că sindicatul a formulat acțiunea nu în nume propriu, ci în numele reclamanților persoane fizice, printre care și reclamantul A., iar competența teritorială exclusivă este determinată de domiciliul acestuia din urmă.

Pe cale de consecință, constatând că reclamantul are domiciliul în județul Buzău, Tribunalul București a apreciat că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) teza întâi și alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este competent în soluționarea litigiilor Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

2.2. Prin sentința civilă nr. 327 din 20 mai 2022, Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Buzău a reținut, în esență, că, în raport de prevederile art. 131 alin. (1) și (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 30 alin. (5), art. 123 alin. (1), art. 185 alin. (1) și art. 204 alin. (1) C. proc. civ., primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii a fost cel din data de 18.01.2022, când nici Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, nici reclamanții A. și Sindicatul Național Pro Lex și nici pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

A mai arătat Tribunalul Buzău că termenul de judecată din 15.02.2022 nu a fost acordat pentru a fi obținute lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenței instanței, ci pentru comunicarea cererii adiționale formulate de reclamanți către pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române.

În aceste condiții, instanța a apreciat că prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de ordine publică la termenul din 18.01.2022, atât pentru reclamanți și pârâtă, cât și pentru instanță, a survenit sancțiunea decăderii din exercitarea dreptului procesual de invocare a acestui incident vizând competența, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal rămânând instanța câștigată cauzei, în planul competenței de soluționare a acesteia.

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluționării în prezentul regulator de competență, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces (Tribunalul București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal) îl constituie, dintr-o primă perspectivă, problema identificării primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe și la care au putut pune concluzii, în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., în forma acestora modificată prin Legea nr. 310/2018.

Din această perspectivă, examinând actele dosarului, Înalta Curte reține că termenul de judecată din data de 18.01.2022 nu poate fi apreciat ca fiind primul termen de judecată, în sensul sus indicatului text normativ (la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii), câtă vreme cererea depusă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București la data de 18.01.2022 de către reclamanți (printre care și reclamantul A.) a vizat chiar modificarea cadrului procesual pasiv, prin includerea în acesta a unui nou pârât. Totodată, Înalta Curte reține că o astfel de cerere modificatoare a fost formulată în limita temporală impusă de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, dată fiind extinderea cadrului procesual pasiv urmare exercitării, în condițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a dreptului de dispoziție al părților reclamante (manifestat prin cererea modificatoare), era necesar să se comunice o astfel de cerere, fiind prorogată punerea de concluzii până la termenul la care toate părțile erau citate și se puteau pune în discuție chestiuni prejudiciale. Astfel, primul termen de judecată, în sensul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., a fost cel din data de 15.02.2022.

În ceea ce privește aspectele legate de soluționarea regulatorului de competentă și din perspectiva chestiunii identificării instanței competente teritorial în soluționarea cauzei ce îl privește pe reclamantul A., Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecății, reclamatul, prin Sindicatul National Pro Lex, a învestit instanțele de judecată cu un litigiu ce intră în sfera contenciosului administrativ, având drept obiect obligarea pârâților la recalcularea și la acordarea salariului de funcție și sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi stabilite în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru funcția de agent de poliție (de 3364 RON), respectiv pentru funcția de ofițer (8819 RON), care cuprind și drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, pentru anul 2018, actualizate conform legii salarizării, dar și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul MAI pentru aceeași funcție și salariile efectiv achitate reclamanților, începând cu 3 ani anteriori datei formulării plângerii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele inflației de la data scadenței lunare până la data plații efective, cât și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv achitate, de la data scadenței lunare până la data plații efective. Acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 62/2011, O.U.G. nr. 20/2016, Legii nr. 153/2017, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 360/2002 și Constituției României.

Înalta Curte, în regulatorul de competență, reține că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică și nu în raport cu locuința în fapt a acestuia.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun, din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate. Totodată, Înalta Curte observă că înscrierea domiciliului în cartea de identitate are la bază un act material de declarare a locuinței principale (domiciliului), provenind de la titularul cărții de identitate, drept expresie a manifestării de voință a acestuia în sensul alegerii locuinței principale, conform art. 89 alin. (3) C. civ.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu cu privire la existența și obiectul pricinii.

Din analizarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în privința stabilirii instanței competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia. Astfel, nu se poate susține că domiciliul părții este echivalent cu locuința în fapt, aceasta din urmă neputând constitui temei al stabilirii competenței, în contextul în care ea are relevanță doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

În acest sens, prin Soluția de principiu adoptată la data de 2 noiembrie 2020, de către secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că: noțiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenței instanțelor judecătorești, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresa domiciliului înscris în actul de identitate.

Întrucât din actele dosarului rezultă că reclamantul A. are domiciliul pe raza județului Buzău, acțiunea în contencios administrativ promovată de acesta se află, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, în competența de soluționare a instanței din circumscripția teritorială a localității de domiciliu, ce, în prezenta cauză, este Tribunalul Buzău.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., prin Sindicatul Național Pro Lex și Sindicatul Național Pro Lex și pe pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Inspectoratul General al Poliției Române, în favoarea Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.