recurului nr. 22272/02
prezentat de Vladimir JABLONSKÝ
împotriva Republicii Cehii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședința din 25 septembrie 2007 într-o cameră compusă din:
Dj.
președinte,
Dna.
D.
judecători,
și Dna.
C.
Westerdiek,
grefier de secțiune,
Având în vedere recursul sus-menționat prezentat la 27 mai 2002,
Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 § 3 din Convenție și de a examina simultan admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberări, hotărăște după cum urmează:
Reclamantul, D. Vladimír Jablonský, este cetățean ceh, născut în 1950 și rezident la Praga. Profesia sa este aceea de avocat. Este reprezentat în fața Curții de Dna. A. Zavázalová, avocat la Praga. Guvernul ceh («Guvernul») este reprezentat de agentul său, D. V.A. Schorm din Ministerul Justiției.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, conform prezentării părților, pot fi rezumate după cum urmează.
La 2 noiembrie 1999, biroul meseriilor din cadrul Oficiului de district al Pragei 1 (živnostenský odbor Obvodního úřadu městské části) (denumit în continuare «biroul meseriilor») i-a comunicat reclamantului că la 27 octombrie 1999 a fost inițiată o procedură administrativă împotriva sa pentru încălcarea articolului 11-3 din legea meseriilor, reclamantul fiind reprezentantul oficial al mai mult de doi antreprenori.
Conform guvernului, reclamantul nu a prezentat în termenul prevăzut de șapte zile observații cu privire la notificarea deschiderii unei proceduri administrative împotriva sa.
Conform articolului 46 din Codul de procedură administrativă, biroul meseriilor a hotărât la 16 noiembrie 1999 că reclamantul a încălcat art. 11-3 din legea meseriilor prin aceea că a fost reprezentantul oficial al mai mult de doi antreprenori, și anume societățile P., M.H. și L.P., pentru care reclamantul a exercitat activități de reprezentant oficial respectiv de la 16 decembrie, 12 decembrie 1994 și 19 octombrie 1995.
Conform articolului 65-4 din legea meseriilor, reclamantul a primit o amendă de 15.000 CZK (525 EUR[1]). Prin stabilirea cuantumului amenzii, biroul meseriilor a luat în considerare durata situației ilegale, mai mult de patru ani, cât și gravitatea infracțiunii și consecințele potențiale ale actelor ilegale, ținând cont de faptul că un reprezentant oficial este o persoană fizică responsabilă pentru exercitarea profesională a anumitor meserii.
Reclamantul a contestat și a precizat că a încețat reprezentarea unuia dintre antreprenori la 5 noiembrie 1999.
La 20 decembrie 1999, biroul meseriilor din cadrul Primăriei Praga (živnostenský odbor Magistrátu hl. M. Prahy) a confirmat decizia. A recunoscut că reclamantul a încețat activitățile sale de reprezentant al unui antreprenor. Cu toate acestea, a constatat că antreprenorul a comunicat acest fapt autorității administrative competente abia la 24 noiembrie 1999, deși art. 11-7 din legea meseriilor prevedea un termen de cinci zile. Autoritatea administrativă de apel a constatat, printre altele, că a existat indiscutabil o încălcare de către reclamantul a unei obligații prevăzute de legea meseriilor și că, având în vedere durata considerabilă a situației ilegale, cuantumul amenzii i se părea mai mult decât adecvat.
La 28 februarie 2000, reclamantul a sesizat Tribunalul municipal al Pragei (městský soud) printr-o acțiune administrativă conform articolului 247 din Codul de procedură civilă, tendând la anularea deciziilor administrative luate. A susținut în special că deciziile administrative conțineau opinii juridice incorecte. De asemenea, a argumentat că art. 11-3 din legea meseriilor, care prevedea, printre altele, că «nicio persoană nu poate fi numită reprezentant oficial al mai mult de doi antreprenori» contrazicea art. 26 § 1 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Listina základních práv a svobod) care garantiza dreptul la libera alegere a unei profesii care putea fi limitată doar prin lege.
Partea relevantă a acțiunii sale se citeaza după cum urmează:
«[Reclamantul] consideră că [...] decizia [autorității administrative de apel] este vicioasă din punct de vedere juridic deoarece motivele sale nu iau în considerare circumstanțele prezentate [de reclamantul]. [Acesta din urmă] consideră pe de o parte că conținutul articolului 65-4 din legea meseriilor nu obligă o autoritate administrativă să aplice o amendă și, pe de altă parte, îi permite să stabilească cuantumul acesteia proporțional cu cazul examinat. Scopul sancțiunilor prevăzute de art. 65 din legea nr. 455/1991 este cu siguranță acela de a proteja societatea împotriva actelor periculoase. În acest caz, se referă la meserii supuse declarării pentru care, spre deosebire de meseriile supuse condiționării, nu este necesar să se dovedească nici calificări profesionale speciale nici respectarea condiției de integritate; prin urmare, [reclamantul] consideră că gradul de pericol pe care actele sale îl prezentau pentru societate era redus în cazul dat și că amenda era disproporționată.
În plus, [reclamantul] consideră că, având în vedere libertatea de întreprindere garantată din punct de vedere constituțional (...), fraza «Nicio persoană nu poate fi numită reprezentant oficial al mai mult de doi antreprenori» (...) este contrară legilor constituționale ale Republicii Cehii (...).
»
La 21 martie 2001, Tribunalul municipal a ținut ședința la cererea reclamantului care, în afară de ceea ce a indicat în acțiunea sa, a ridicat:
«[Autoritățile administrative nu au stabilit suficient faptele cauzei (...), neavând în vedere nici natura fiecărei meserii nici întrebarea dacă se agea de meserii libere, [nici] dacă meseria dată a fost într-adevăr exercitată. Deduce că în cazul dat [reclamantul] a comis o încălcare a legii de jure, dar nu de facto, deoarece nicio dintre societăți nu a exercitat meseriile în cauză, și crede că o abordare atât de pozitivistă a dreptului nu este corectă și consideră că întrebarea esențială care se pune în cauză este aceea de a alege între o abordare pozitivistă sau o abordare naturalistă a dreptului, deducând că potrivit acesteia din urmă [reclamantul] nu a încălcat nimic.
»
Prin hotărâre pronunțată același zi, Tribunalul municipal, reexaminând deciziile administrative din punct de vedere al legalității conform articolului 249 § 2 din Codul de procedură civilă, a respins acțiunea reclamantului, constatând că deciziile administrative atacate au fost pronunțate în conformitate cu legea. A constatat:
«Tribunalul s-a bazat pe conținutul dosarului administrativ prezentat de autoritatea administrativă pârâtă din care reiese clar că [reclamantul] a exercitat activități de reprezentant oficial pentru trei antreprenori (...). Nici acest fapt nici durata în care [el] a exercitat [aceste activități] nu lasă loc pentru contestare deoarece au fost stabilite fără echivoc în procedura administrativă.
»
Cât privește aprecierea juridică a întregii cauze, tribunalul a adăugat:
«[A]rticolul 11-3 din legea meseriilor (...) prevede că nicio persoană nu poate fi numită reprezentant oficial al mai mult de doi antreprenori. Această dispoziție legală se aplică exercitării activităților de reprezentant oficial pentru toți tipurile de antreprenori, adică legea nu face o distincție în funcție de natura meseriilor, și faptul că în acest caz se referea la meserii supuse declarării este prin urmare (...) lipsit de relevanță. (...) Având în vedere că a fost demonstrat fără echivoc că reclamantul a încălcat art. 11-3 din legea meseriilor, amenda i-a fost impusă în mod legitim. Autoritatea administrativă, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, stabilește cuantumul amenzii (...) și tribunalul nu poate decât să verifice dacă gândirea autorității administrative nu a depășit limitele și aspectele prevăzute de lege (...). În acest caz, autoritățile administrative au motivat corespunzător sancțiunea aplicată, gândirea lor privind cuantumul amenzii impuse reflectând în special lungimea situației ilegale, nedepășind limitele și aspectele legii.
Tribunalul nu s-a ocupat de motivele pe care [reclamantul] le-a formulat doar la ședință deoarece conform articolului 250h § 1 din Codul de procedură civilă, o parte reclamantă nu poate ridica noi motive împotriva unei decizii administrative decât în termenul prevăzut de art. 250b din Codul de procedură civilă. Prin urmare, tribunalul doar observă că nu se aliniază concepțiilor tendențioase ale dreptului pozitiv și dreptului natural prezentate de [reclamantul] la ședință.
Tribunalul nici nu a găsit vreo incompatibilitate între dispozițiile limitatoare din legea meseriilor și art. 26 § 1 din Carta (...)
»
Reclamantul s-a adresat Curții Constituționale (Ústavní soud) susținând că drepturile sale garantate de art. 36 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale cât și de articolele 6 § 1 și 13 din Convenție au fost încălcate. Prin introducerea recursului constituțional (ústavní stížnost), reclamantul a cerut de asemenea ca o parte din art. 11-3 din legea meseriilor să fie abrogată, și anume fraza «nicio persoană nu poate oficia reprezentantul mai mult a doi antreprenori».
La 27 noiembrie 2001, Curtea Constituțională a respins recursul constituțional al reclamantului ca fiind în mod evident neîntemeiat, observând în special:
«Cu privire la argumentul (...) principal, și anume încălcarea articolului 36 (probabil § 2) din Carta (...) și articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție bazată pe faptul că Tribunalul municipal al Pragei nu a examinat cauza și nu a putut-o examina în ansamblul ei, 'deci de asemenea pe aspect material', și nu doar din punct de vedere al legalității, ceea ce ar trebui, potrivit reclamantului, să fie confirmat de jurisprudența (...) Curții Europene a Drepturilor Omului și hotărârea Curții Constituționale din 27 iunie 2001 (publicată în colecția oficială sub nr. 276/2001), Curtea Constituțională observă următoarele. Atât pentru tribunalele administrative, cât și pentru Curtea Constituțională este relevantă situația juridică existentă în momentul deciziei, în acest caz 21 martie 2001. La acel moment, hotărârea Curții Constituționale menționată nu era încă adoptată. Chiar și în cazul în care am face abstracție de acest fapt, [Curtea Constituțională] nu ar putea-o lua în considerare, deoarece puterea executorie a hotărârii prin care partea a cincea (§§ 244-250s) din legea nr. 99/1963 privind Codul de procedură civilă a fost anulată a fost amânată până la 31 decembrie 2002.
(...) Curtea Constituțională adaugă că faptele cauzei au fost stabilite fără echivoc și reclamantul nu a avut obiecții precise în acest sens.»
B.
Dreptul și practica internă relevante
Legea privind contravenții nr. 200/1990
art. 2 diferențiază contravenția de alte delicte administrative. Conform acestei legi, prin contravenție se înțelege un act culpabil care prejudiciază sau amenință interesul societății și este în mod explicit calificat ca atare în această lege sau în o alta lege, cu excepția cazului în care se agea de delict administrativ pedepsit potrivit normelor speciale sau infracțiune penală.
Legea meseriilor nr. 455/1991, în vigoare la momentul faptelor
Conform articolului 11-1, un antreprenor poate exercita meseria prin intermediul unui reprezentant oficial. Reprezentantul oficial este o persoană fizică numită de antreprenor și care răspunde pentru exercitarea corespunzătoare a meseriilor și respectarea reglementărilor meseriale. Conform celui de-al treilea alineat al acestui articol, nicio persoană nu poate fi numită reprezentant oficial al mai mult de doi antreprenori. Cel de-al șaptelea alineat prevede, inter alia, că antreprenorul este obligat să informeze biroul meseriilor că a încețat exercitarea funcției de reprezentant oficial imediat și cel mai târziu în cinci zile de la încetarea exercitării acestei funcții.
În sensul articolului 60a, birourile meseriilor procedează în cadrul competențelor lor la control în materie de meserii verificând dacă și cum sunt îndeplinite obligațiile prevăzute de această lege și de dispozițiile legilor speciale referitoare la întreprinderea meserială și condițiile exercitării meseriilor stabilite prin autorizație.
art. 65-4 prevede că biroul meseriilor poate aplica reprezentantului oficial care a încălcat obligații care decurg din această lege o amendă care poate ajunge până la 50.000 CZK.
Potrivit articolului 71, procedura în materie reglementată de această lege este supusă Codului de procedură administrativă cu excepția dispozițiilor contrare ale acestei legi.
Codul de procedură administrativă (legea nr. 71/1967 privind procedura administrativă), în vigoare la momentul faptelor
Conform articolului 32 § 1, autoritatea administrativă este obligată să stabilească cu exactitate și în întregime situația reală în cauza în cauză și să se asigure documentele necesare în acest scop pentru pronunțarea unei decizii. În acest sens, nu este legată doar de concluziile părților la procedură.
art. 33 § 2 prevede că autoritatea administrativă este obligată să permită părților la procedură să se exprime înainte de pronunțarea deciziei cu privire la documentele care au servit de bază deciziei și cu privire la modul în care a ajuns la constatări sau, eventual, de a propune ca acestea să fie completate.
Codul de procedură civilă (legea nr. 99/1963), în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2002
Partea a cincea era dedicată jurisdicției administrative. Capitolul II reglementau condițiile controlului deciziilor luate de autoritățile administrative.
În virtutea articolului 244, jurisdicțiile administrative reexaminau, pe baza acțiunilor sau recursurilor, legalitatea deciziilor pronunțate de autoritățile puterii publice.
art. 247 § 1 prevedea că dispozițiile capitolului doi se aplică atunci când o persoană fizică sau juridică susține că o decizie pronunțată de o autoritate administrativă a restricționat unele sau mai multe din drepturile sale și o cerere de control al legalității acestei decizii este prezentată tribunalului. Conform celui de-al doilea alineat, dispozițiile prezentului capitol se aplică doar controlului unei decizii împotriva căreia au fost exercitate toate recursurile juridice ordinare prevăzute de lege, decizia fiind prin urmare definitiv.
Conform articolului 249 § 2, o acțiune administrativă trebuia de asemenea să indice decizia administrativă atacată și motivele pentru care reclamantul considera că decizia era ilegală.
art. 250b prevedea, printre altele, că o acțiune administrativă trebuia introdusă în termenul de două luni de la notificarea deciziei autorității administrative de ultim grad, cu excepția cazului în care legea prevedea altfel.
În virtutea articolului 250h § 1, reclamantul putea restrânge sfera contestației deciziei administrative până la pronunțarea hotărârii tribunalului. Nu putea să o lărgească decât în termenul prevăzut de art. 250b.
Conform articolului 250i § 1, faptele așa cum existau în momentul pronunțării deciziei erau determinante. Nu a avut loc niciun examen al dovezilor.
În virtutea articolului 250j § 1, dacă tribunalul a constatat că decizia a fost pronunțată în conformitate cu legea, respingea acțiunea administrativă. Conform celui de-al doilea alineat, dacă a constatat că autoritatea administrativă nu a examinat corespunzător intrebarea din punct de vedere juridic sau că faptele pe care s-a bazat n-au corespuns conținutului dosarului sau stabilirea faptelor a fost insuficientă pentru examinarea cauzei, tribunalul anula decizia și putea trimite cauza autorității administrative pentru reexaminare. De asemenea anula o decizie atunci când apare în cursul ședinței că nu putea fi controlată deoarece era de neînțeles sau îi lipsea motivarea.
Jurisprudența Curții Constituționale
Hotărârea Curții Constituționale din 27 iunie 2001 nr. Pl. ÚS 16/99, publicată în colecția oficială sub nr. 276/2001, a fost pronunțată ca urmare a mai multor recururi contestând concepția justiției administrative cehii, care permitea tribunalelor să reexamineze doar legalitatea deciziilor administrative (și nu faptele) și care nu prevedea niciun recurs împotriva unei hotărâri pronunțate de un tribunal administrativ. Prin această hotărâre, a cincea parte a Codului de procedură civilă reglementând justiția administrativă a fost anulată cu efect la 1 ianuarie 2003, data la care noua reglementare a intrat în vigoare.
Conform opiniei jurisdicției constituționale, sistemul de atunci nu asigura protecție judiciară împotriva conduitei și intervențiilor ilegale ale administrației publice care nu aveau forma și caracterul unei decizii administrative, și tribunalele administrative nu puteau decide asupra valabilității actelor administrației publice. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă prevedeau doar controlul legalității, fără a ține cont de circumstanțele concrete ale cauzei, ceea ce era conform Curții Constituționale contrار la art. 6 § 1 din Convenție. În plus, orice persoană ale cărei drepturi au fost afectate de o decizie administrativă nu avea posibilitatea de a se adresa tribunalului; și chiar dacă a făcut-o, nu putea obține realizarea dreptului seu la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Decizia judiciară pronunțată la încheierea acestui proces era definitiv, ceea ce avea ca rezultat divergențe în jurisprudență, și caracterul definitiv al anumitor decizii (inclusiv privind stingerea acțiunii) putea, conform jurisdicției constituționale, să conducă la o negare a justiției (Kilián c. Republica Cehă, nr. 48309/99, § 21).
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil. El susține în particular că Tribunalul municipal nu a examinat decât legalitatea deciziilor administrative. El observă că Curtea Constituțională a respins recursul seu constituțional deși a observat anterior că dreptul ceh nu conține nicio normă care să garanteze dreptul de a face examina fondul deciziilor administrative de către tribunale independente și imparțiale.
Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil, Tribunalul municipal neavând examinat decât legalitatea deciziilor administrative. El invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant în acest caz, prevede:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra binefondatei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...).
»
Guvernul estimează că procedura administrativă în cauză nu a fost prin natura sa o procedură privind o acuzație în materie penală în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Guvernul admite că la época faptelor, tribunalele s-au limitat la reexaminarea legalității deciziilor autorităților administrative. Partea relevantă a Codului de procedură civilă a fost anulată mai târziu de Curtea Constituțională.
El susține totuși că reclamantul nu a contestat în acțiunea sa decât aprecierea juridică a cauzei sale de către autoritatea administrativă. În măsura în care a ridicat la ședința din fața Tribunalului municipal că autoritățile administrative nu au stabilit suficient faptele cauzei, tribunalul i-a răspuns că aceste obiecții erau fără relevanță ținând cont de textul legii meseriilor. Apropo, Tribunalul municipal i-a răspuns la toate obiecțiile sale și a constatat că încălcarea pe care o comisese a fost stabilită și că prin impunerea amenzii, autoritatea administrativă nu ieșise din limitele legale. Stabilirea fără echivoc a faptelor cauzei a fost apoi confirmată de jurisdicția constituțională care a constatat de asemenea că în acest sens, reclamantul nu obiecta nimic precis.
Reclamantul consideră că art. 6 din Convenție se aplică procedurii în cauză.
Reluând observațiile Guvernului, el observă apoi că cererea de abrogare a părții relevante a Codului de procedură civilă a fost parte a recursului seu constituțional care, cu toate acestea, a fost respins de Curtea Constituțională. În cele din urmă, jurisdicția constituțională i-a dat dreptate atunci când într-o altă cauză a abrogat partea relevantă a Codului de procedură civilă.
Presupunând că art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil, Curtea reamintește că această dispoziție nu impune că procedurile de primă instanță, în materie civilă sau penală, în fața unor organe care nu sunt integrate în «structurile judiciare ordinare» – cum ar fi administrativă sau disciplinară – îndeplinesc cerințele unui proces echitabil. În acest caz, cu toate acestea, justiciabilul trebuie să dispună de un recurs în fața unui organ judiciar independent, având competența plenă și oferind garanțiile articolului 6 § 1 (Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, § 51, și Helle c. Finlanda, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 46).
Curtea observă, în primul rând, că jurisdicția constituțională cehă a hotărât, prin hotărârea sa din 27 iunie 2001, anularea întregii părți a Codului de procedură civilă care reglementează justiția administrativă, care a suferit, prin urmare, o reformă importantă. Cu toate acestea, nu poate specul asupra efectelor acelei hotărâri înaintea datei puterii sale executive oficiale, având sarcina de a examina circumstanțele și modalitățile aplicării sistemului de jurisdicție administrativă existent la época faptelor în cazul reclamantului.
Curtea observă în cazul de față că birourile meseriilor cât și ale Primăriei sunt înarcinate cu exercitarea administrației locale a Statului sub controlul Guvernului. Aceste organe nu pot fi considerate «independente» de executiv în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea trebuie deci să investigheze dacă Tribunalul municipal a satisfăcut cerințele articolului 6 § 1 în ceea ce privește sfera competenței sale, limitânduse atât de mult pe cât posibil la examinarea problemei ridicate de cererea de care se sezisă. În consecință, ea trebuie să se limiteze la a determina dacă, în circumstanțele acestui caz, sfera competenței Tribunalului municipal așa cum a fost exercitată de această jurisdicție în controlul deciziilor litigioase a satisfăcut cerințele articolului 6 § 1 din Convenție (Potocka și alții c. Polonia, nr. 33776/96, § 54, CEDO 2001-X; Fischer c. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, seria A nr. 312, § 33).
Este adevărat că domeniul competenței jurisdicțiilor cehii sesizate cu acțiuni administrative definit de Codul de procedură civilă în versiunea aplicabilă la época faptelor a fost circumscris de partea a cincea a acestui cod la controlul legalității deciziilor administrative. Cu toate acestea, examinarea lor nu s-a limitat la a verifica dacă o decizie era formal conformă cu legea pe care s-au referit autoritățile administrative. Tribunalul ca jurisdicție administrativă avea de asemenea puterea de a anula decizia dacă constata că autoritatea administrativă nu a examinat corect intrebarea din punct de vedere juridic sau că faptele pe care s-a bazat nu corespundeau conținutului dosarului sau stabilirea faptelor era insuficientă pentru a examina cauza. În plus, putea de asemenea anula decizia administrativă atunci când apărea în cursul ședinței din fața sa că nu putea fi controlată deoarece era de neînțeles sau îi lipsea motivarea.
În cazul de față, Curtea observă că în acțiunea administrativă, reclamantul a susținut că decizia administrativă de apel era vicioasă din punct de vedere juridic deoarece motivele sale nu au ținut cont de circumstanțele prezentate de el, și că cuantumul amenzii a fost excesiv.
După ce a examinat modul în care Tribunalul municipal a răspuns argumentelor reclamantului, Curtea observă că, în hotărârea sa din 21 martie 2001, jurisdicția administrativă, având la dispoziție dosarul administrativ, s-a supus unui examen aprofundat al elementelor concrete care formează obiectul acțiunii administrative a reclamantului. A constatat, în particular, că nici faptul că acesta exercitase funcția de reprezentant pentru trei societăți nici durata în care se comportase în acest fel, nu fuseseră contestate de el și fuseseră stabilite în procedura administrativă fără echivoc.
Tribunalul a constatat de asemenea că autoritatea administrativă, prin impunerea amenzii reclamantului, a luat în considerare durata stării ilegale, și anume mai mult de patru ani, cât și gravitatea încălcării reclamantului și consecințele posibile ale acestui comportament ilegal dat fiind că reprezentantul oficial este o persoană fizică fiind responsabilă pentru funcționarea meseriilor la nivel profesional respectând legea.
Sigur, puterea Tribunalului municipal de a se apleca asupra acestui punct de fapt a fost limitată la a verifica dacă autoritatea administrativă, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, nu a depășit limitele prevăzute de lege. Curtea observă, cu toate acestea, că constatarea Tribunalului municipal că autoritățile administrative au motivat corespunzător cuantumul amenzii și că raționamentul lor nu a depășit limitele prevăzute de lege, este în mod evident bazat pe un examen aprofundat al faptelor conținute în dosarul administrativ și prezentate la ședință.
Dacă Tribunalul municipal a declint competența sa să răspundă obiecțiilor privind insuficiența pretensei de stabilire a faptelor de către autoritățile administrative, aceasta se datora faptului că acestea nu au fost prezentate decât târziu conform dispozițiilor legale aplicabile la época faptelor.
Curtea observă de asemenea că Curtea Constituțională, hotărând în instanță supremă, a observat că faptele cauzei au fost stabilite fără echivoc și că reclamantul nu a avut obiecții precise în acest sens.
La lumina acestor circumstanțe, Curtea estimează că sfera controlului efectuat în cadrul acțiunii administrative a reclamantului de către Tribunalul municipal a fost suficient de largă pentru a răspunde cerințelor articolului 6 din Convenție (a contrario, Kilián c. Republica Cehă precitată, § 29).
Rezultă că recursul este evident neîntemeiat și trebuie respins, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Convine, prin urmare, să se înceteze aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
recursul inadmisibil.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Grefier
Președinte
[1] 1 euro = 28,62
de la requête n
o
22272/02
présentée par Vladimir JABLONSKÝ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 25 septembre 2007 en une chambre composée de
:
MM.
président,
M
me
M.
juges,
et de M
me
C.
Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mai 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Vladimír Jablonský, est un ressortissant tchèque, né en 1950 et résidant à Prague. Il est avocat de profession. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
V.A.
Schorm du ministère de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 novembre 1999, le bureau de l’artisanat auprès de l’Office de district de Prague 1 (
živnostenský odbor Obvodního úřadu městské části
) (ci-après «
le bureau de l’artisanat
») informa le requérant que le 27
octobre
1999, une procédure administrative avait été engagée à son encontre pour violation de l’article 11-3 de la loi sur l’artisanat, le requérant ayant été le représentant officiel de plus de deux entrepreneurs.
Selon le gouvernement, le requérant ne présenta pas dans le délai imparti de sept jours d’observations sur l’avis d’ouverture d’une procédure administrative à son encontre.
Aux termes de l’article 46 du code de procédure administrative, le bureau d’artisanat statua le 16 novembre 1999 que le requérant avait violé l’article 11-3 de la loi sur l’artisanat en étant le représentant officiel de plus de deux entrepreneurs, à savoir les sociétés P., M.H. et L.P., pour lesquelles le requérant avait exercé des activités de représentant officiel à partir respectivement des 16 décembre, 12 décembre 1994 et 19 octobre 1995.
En application de l’article 65-4 de la loi sur l’artisanat, le requérant s’était vu infliger une amende de 15
[1]
). En fixant le montant de l’amende, le bureau de l’artisanat avait pris en considération la durée de la situation illégale, supérieure à quatre ans, ainsi que la gravité du délit et les conséquences potentielles des actes illicites compte tenu de ce qu’un représentant officiel est une personne physique responsable de l’exercice professionnel de certains métiers.
Le requérant interjeta appel et faisait notamment savoir qu’il avait cessé de représenter un des entrepreneurs le 5
novembre 1999.
Le 20 décembre 1999, le bureau de l’artisanat auprès de la Municipalité de Prague (
živnostenský odbor Magistrátu hl. M. Prahy
) confirma la décision. Il admit que le requérant avait cessé ses activités du représentant d’un entrepreneur. Il constata, néanmoins, que l’entrepreneur n’avait porté ce fait à la connaissance de l’autorité administrative compétente que le 24
novembre 1999 bien que l’article 11-7 de la loi sur l’artisanat prévît le délai de cinq jours. L’autorité administrative d’appel constata, entre autres, qu’il y avait indubitablement eu violation par le requérant d’une obligation prévue par la loi sur l’artisanat et qu’eu égard à la durée considérable de la situation illégale, le montant de l’amende lui semblait plus qu’adéquat.
Le 28 février 2000, le requérant saisit le tribunal municipal de Prague (
městský soud
) d’une action administrative au sens de l’article 247 du code de procédure civile, tendant à l’annulation des décisions administratives prises. Il soutint en particulier que les décisions administratives avaient inclut les opinions juridiques incorrectes. Il fit également valoir que l’article 11-3 de la loi sur l’artisanat stipulant, entre autres, que «
nul ne peut être nommé représentant officiel de plus que deux entrepreneurs
» contredisait l’article 26 § 1 de la Charte des droits et libertés fondamentaux (
Listina základních práv a svobod
) qui garantissait le droit au libre choix d’une profession qui ne pouvait être limitée que par la loi.
La partie pertinente de son action se lit ainsi
:
«
[Le requérant] estime que [...] la décision [de l’autorité administrative d’appel] est entachée d’une erreur de droit car ses motifs ne tiennent pas compte des circonstances exposées [par le requérant]. [Ce dernier] estime d’une part que la teneur de l’article 65-4 de la loi sur l’artisanat n’oblige pas une autorité administrative à infliger une amende et, d’autre part, lui permet d’en fixer le montant proportionnellement au cas examiné. Le but des sanctions prévues par l’article 65 de la loi n
o
455/1991 est sans doute de protéger la société contre des actes dangereux. En l’espèce, il s’agit de métiers soumis à déclaration pour lesquels, à la différence des métiers soumis à
concession, il n’est requis de prouver ni des qualifications professionnelles particulières ni le respect de la condition d’intégrité
; partant, [le requérant] considère que le degré de danger que ses actes présentaient pour la société était faible dans le cas donné et que l’amende était disproportionnée.
De plus, [le requérant] considère qu’eu égard à la liberté d’entreprendre constitutionnellement garantie (...), la phrase «
Nul ne peut être nommé représentant officiel de plus que deux entrepreneurs
» (...) est contraire aux lois constitutionnelles de la République tchèque (...).
»
Le 21 mars 2001, le tribunal municipal tint l’audience à la demande du requérant qui, en plus de ce qu’il avait indiqué dans son action, souleva :
«
[L]es autorités administratives n’ont pas suffisamment établi les faits de la cause (...), n’ayant examiné ni la nature de chacun des métiers ni la question de savoir s’il s’agissait de métiers libres, [ni] si le métier donné a effectivement été exercé. Il déduit que dans le cas donné [le requérant] a commis une violation de la loi
de iure
, mais non
de facto
, car aucune des sociétés n’a exercé les métiers concernés, et il pense qu’une approche aussi positiviste du droit n’est pas correcte et considère que la question essentielle qui se pose en l’affaire est de choisir entre une approche positiviste ou une approche naturaliste au droit, en déduisant que selon cette dernière [le requérant] n’a rien enfreint.
»
Par jugement rendu le même jour, le tribunal municipal, en revoyant les décisions administratives du point de vue de leur légalité au sens de l’article 249 § 2 du code de procédure civile, rejeta l’action du requérant, constatant que les décisions administratives attaquées avaient été rendues conformément à la loi. Il constata
:
«
Le tribunal s’est fondé sur le contenu du dossier administratif soumis par l’autorité administrative défenderesse dont il ressort clairement que [le requérant] a exercé
des activités de représentant officiel pour trois entrepreneurs (...). Ni ce fait ni la durée pendant laquelle [il] a exercé [ces activités] ne laissent place à contestation car ils ont été établis sans équivoque dans la procédure administrative.
»
Quant à l’appréciation en droit de l’ensemble de la cause le tribunal ajouta
:
«
[L]article 11-3 de la loi sur l’artisanat (...) dispose que nul ne peut être nommé représentant officiel de plus que deux entrepreneurs. Cette disposition légale s’applique à l’exercice d’activités de représentant officiel pour tous les types d’entrepreneurs, c’est-à-dire que la loi ne fait pas de distinction selon la nature des métiers, et le fait qu’en l’espèce il s’agissait de métier soumis à déclaration est donc (...) dénué de pertinence. (...) Vu qu’il a été démontré de façon univoque que le requérant avait violé l’article 11-3 de la loi sur l’artisanat, l’amende lui a été légitimement infligée. L’autorité administrative, dans le cadre de sa
marge d’appréciation dont elle dispose, fixe le montant de l’amende (...) et le tribunal ne peut que vérifier si la réflexion de l’autorité administrative n’est pas sortie des limites et des aspects prévus par la loi (...). En l’espèce, les autorités administratives ont dûment motivé la sanction appliquée, leur réflexion sur le montant de l’amende infligée reflétant particulièrement la longueur de la situation illégale, ne sortant pas des limites et des aspects de la loi.
Le tribunal ne s’est pas occupé des griefs que le [requérant] n’a formulés qu’à l’audience car en application de l’article 250h § 1 du code de procédure civile, un demandeur ne peut soulever de nouveaux griefs contre une décision administrative que dans le délai prévu par l’article 250b du code de procédure civile. Partant, le tribunal ne fait qu’observer qu’il ne se rallie pas aux conceptions tendancieuses du droit positif et du droit naturel exposées par le [requérant] à l’audience.
Le tribunal n’a pas non plus relevé d’incompatibilité entre les dispositions limitatives de la loi sur l’artisanat et l’article 26 § 1 de la Charte (...)
»
Le requérant s’adressa à la Cour constitutionnelle (
Ústavní soud)
alléguant que ses droits garantis par l’article 36 de la Charte des droits et libertés fondamentaux ainsi que par les articles 6 § 1 et 13 de la Convention avaient été violés. En introduisant le recours constitutionnel (
ústavní stížnost
), le requérant demanda également qu’une partie de l’article 11-3 de la loi sur l’artisanat soit abrogée, à savoir la phrase «
personne ne peut officiellement représenter plus que deux entrepreneurs
».
Le 27 novembre 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel du requérant comme manifestement non-étayé, relevant en particulier
:
«
Quant à l’argument (...) principal, à savoir la violation de l’article 36 (probablement § 2) de la Charte (...) et des articles 6 § 1 et 13 de la Convention basée sur le fait que le tribunal municipal de Prague n’a pas examiné l’affaire et n’a pas pu l’examiner dans son ensemble, ‘donc également sur le point matériel’, et non seulement du point de vue de la légalité, ce que devrait, selon le requérant, être confirmé par la jurisprudence (...) de la Cour européenne des droits de l’homme et le jugement de la Cour constitutionnelle du 27 juin 2001 (publié dans le recueil officiel sous n
o
276/2001), la Cour constitutionnelle relève le suivant. Tant pour les tribunaux administratifs, que pour la Cour constitutionnelle il est pertinent la situation de droit existant au moment de la décision, en l’occurrence le 21 mars 2001. A ce moment, le jugement de la Cour constitutionnelle mentionné n’était pas encore adopté. Même en faisant abstraction de ce fait, [la Cour constitutionnelle] ne pourrait en prendre en compte, car la force exécutoire du jugement par lequel la partie cinquième (§§ 244-250s) de la loi n
o
99/1963 sur le code de procédure civile a été annulée, était reportée au 31
décembre 2002.
(...) La Cour constitutionnelle ajoute que les faits de la cause avaient été établis sans équivoque et le requérant n’avait pas d’objections précises en ce sens. »
B.
Le droit et pratique interne pertinent
Loi sur les contraventions n
o
200/1990
L’article 2 différencie les contraventions des autres délits administratifs. Aux termes de cette loi, par contravention on entend un acte fautif qui lèse ou menace l’intérêt de la société et est explicitement qualifié tel dans cette loi ou dans une autre loi, à moins qu’il ne s’agisse d’un délit administratif punissable en vertu de normes spéciales ou d’une infraction pénale.
Loi sur l’artisanat n
o
455/1991, en vigueur au moment des faits
Aux termes de l’article 11-1, un entrepreneur peut exercer le métier par l’intermédiaire d’un représentant officiel. Le représentant officiel est une personne physique qui est nommée par l’entrepreneur et qui répond du bon exercice des métiers et du respect de la réglementation artisanale. Selon le troisième alinéa de cet article, nul ne peut être nommé représentant officiel de plus que deux entrepreneurs. Le septième alinéa dispose,
inter alia
, que l’entrepreneur est tenu d’informer le bureau de l’artisanat qu’il avait cessé
d’exercer la fonction de représentant officiel immédiatement et au plus tard dans cinq jours à partir de la cession de l’exercice de cette fonction.
Au sens de l’article 60a, les bureaux de l’artisanat procèdent dans le cadre de leurs compétences au contrôle en matière d’artisanat en vérifiant si et comment sont exécutées les obligations prévues par la présente loi et par les dispositions des lois spéciales relatives à l’entreprise artisanale et les conditions de l’exercice des métiers fixées par concession.
L’article 65-4 prévoit que le bureau de l’artisanat peut infliger au représentant officiel qui a violé des obligations découlant pour lui de cette loi une amende pouvant aller jusqu’à 50
Selon l’article 71, la procédure en la matière régie par cette loi est soumise au code de procédure administrative sauf disposition contraire de cette loi.
Code de procédure administrative (loi n
o
71/1967 sur la procédure administrative), en vigueur au moment des faits
Aux termes de l’article 32 § 1, l’autorité administrative est tenue d’établir précisément et intégralement la situation réelle en l’affaire concernée et de se procurer à cette fin les documents nécessaires pour rendre une décision. Ce faisant, elle n’est pas liée uniquement par les conclusions des parties à la procédure.
L’article 33 § 2 prévoit que l’autorité administrative est tenue de permettre aux parties à la procédure de s’exprimer avant le prononcé de la décision sur les documents ayant servi de base à la décision et sur la manière dont elle est parvenue à ses constats ou, éventuellement, de proposer qu’ils soient complétés.
Code de procédure civile (loi n
o
99/1963), en version en vigueur jusqu’au 31 décembre 2002
La partie V était consacrée à la juridiction administrative. Le chapitre II régissait les conditions du contrôle des décisions prises par les autorités administratives.
En vertu de l’article 244, les juridictions administratives réexaminaient, sur la base des actions ou recours, la légalité des décisions rendues par des autorités de pouvoir public.
L’article 247 § 1 prévoyait que les dispositions du chapitre deux s’appliquent lorsqu’une personne physique ou morale prétend qu’une décision prise par une autorité administrative a restreint un ou plusieurs de ses droits et qu’une demande de contrôle de la légalité de cette décision est présentée au tribunal. Selon le deuxième alinéa, les dispositions du présent chapitre s’appliquent seulement au contrôle d’une décision contre laquelle tous les recours juridiques ordinaires prévus par la loi ont été exercés, la décision étant de ce fait devenue définitive.
Selon l’article 249 § 2, une action administrative devait également indiquer la décision administrative attaquée et les motifs pour lesquels la plaignant considérait que la décision était illégale.
L’article 250b disposait, entre autres, qu’une action administrative devait être introduite dans le délai de deux mois à partir de la notification de la décision de l’autorité administrative de dernier degré sauf si la loi disposait autrement.
En vertu de l’article 250h § 1, le plaignant peut restreindre l’étendu de sa contestation de la décision administrative jusqu’à la prise de la décision du tribunal. Il ne peut l’élargir que dans le délai prévu par l’article 250b.
Selon l’article 250i § 1, les faits tels qu’ils avaient existé à l’époque où la décision avait été rendue étaient déterminants. Aucun examen des preuves n’a eu lieu.
En vertu de l’article 250j § 1, si le tribunal a constaté que la décision avait été prise conformément à la loi, il rejetait l’action administrative. Selon le second alinéa, s’il a constaté que l’autorité administrative n’avait pas examiné la question correctement sur le plan du droit ou que les faits sur lesquels elle avait fondé sa décision ne correspondaient pas au contenu du dossier ou l’établissement des faits était insuffisant pour examiner l’affaire, le tribunal annulait la décision et pouvait renvoyer la question à l’autorité administrative pour nouvel examen. Il annulait également une décision lorsqu’il apparaît au cours de l’audience qu’elle ne pouvait faire l’objet d’un contrôle parce qu’elle était incompréhensible ou que la motivation y a fait défaut.
Jurisprudence de la Cour constitutionnelle
L’arrêt de la Cour constitutionnelle du 27 juin 2001 n
o
Pl. ÚS 16/99, publié dans le recueil officiel sous n
o
276/2001, a été rendu à la suite de plusieurs recours contestant la conception de la justice administrative tchèque, qui autorisait les tribunaux à réexaminer uniquement la légalité des décisions administratives (et non les faits) et qui ne prévoyait aucun recours contre une décision rendue par un tribunal administratif. Par cet arrêt, la cinquième partie du code de procédure civile régissant la justice administrative a été annulée avec effet au 1
er
janvier
2003, date à laquelle la nouvelle réglementation est entrée en vigueur.
Selon l’avis de la juridiction constitutionnelle, le système de l’époque n’assurait pas une protection judiciaire contre la conduite et les interventions illégales de l’administration publique qui n’étaient pas revêtues de la forme et du caractère d’une décision administrative, et les tribunaux administratifs ne pouvaient pas décider de la validité des actes de l’administration publique. Les dispositions concernées du code de procédure civile ne prévoyaient que le contrôle de la légalité, sans tenir compte des circonstances concrètes de l’affaire, ce qui était selon la Cour constitutionnelle contraire à l’article
6 § 1 de la Convention. En sus, toute personne dont les droits ont été concernés par une décision administrative n’avait pas la possibilité de s’adresser au tribunal
; et même si elle l’avait fait, elle ne pouvait pas obtenir la réalisation de son droit à un procès équitable au sens de l’article
6 § 1 de la Convention. La décision judiciaire rendue à
l’issue de ce procès était définitive, ce qui avait pour conséquence des divergences dans la jurisprudence, et le caractère définitif de certaines décisions (dont celle sur l’extinction de l’instance) pouvait, selon la juridiction constitutionnelle, aboutir à un déni de justice (
Kilián c.
République tchèque
, n
o
48309/99, § 21).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que son affaire n’ait pas été examinée équitablement. Il fait valoir en particulier que le tribunal municipal n’a examiné que la légalité des décisions administratives. Il note que la Cour constitutionnelle a rejeté son recours constitutionnel bien qu’il ait relevé auparavant que le droit tchèque ne contient aucune norme garantissant le droit de faire examiner le fond des décisions administratives par des tribunaux indépendants et impartiaux.
Le requérant se plaint que son affaire n’ait pas été examinée équitablement, le tribunal municipal n’ayant examiné que la légalité des décisions administratives. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans la mesure où il est pertinent en l’espèce, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
»
Le Gouvernement estime que la procédure administrative en question n’a pas été de par sa nature une procédure portant sur une accusation en matière pénale au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement admet qu’à l’époque des faits, les tribunaux se sont bornés à réexaminer la légalité des décisions des autorités administratives. La partie pertinente du code de procédure civile a été annulée plus tard par la Cour constitutionnelle.
Il soutient cependant que le requérant n’a contesté dans son action que l’appréciation en droit de son affaire par l’autorité administrative. Dans la mesure où il a soulevé, à l’audience devant le tribunal municipal que les autorités administratives n’avaient pas suffisamment établi les faits de la cause, le tribunal y a répondu que ces objections étaient sans pertinence vu le texte de la loi sur l’artisanat. D’ailleurs, le tribunal municipal a répondu à
toutes ses objections et a constaté que l’infraction qu’il avait commise avait été établie et qu’en lui infligeant l’amende, l’autorité administrative n’était pas sortie des limites légales. L’établissement univoque des faits de la cause a ensuite été confirmé par la juridiction constitutionnelle qui a également constaté qu’en ce sens, le requérant n’avait rien objecté de précis.
Le requérant considère que l’article 6 de la Convention s’applique à la procédure en cause.
Reprenant les observations du Gouvernement, il note ensuite que la demande d’abolir la partie concernée du code de procédure civile a fait parti de son recours constitutionnel qui, néanmoins, était rejeté par la Cour constitutionnelle. En fin de compte, la juridiction constitutionnelle lui a
donné raison quand dans une autre affaire, elle a aboli la partie pertinente du code de procédure civile.
2.Appréciation de la Cour
A supposer que l’article
6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer, la Cour rappelle que cette disposition n’impose pas que les procédures de première instance, en matière civile ou pénale, devant des organes qui ne sont pas intégrés aux «
structures judiciaires ordinaires
» – tels administratifs ou disciplinaires – remplissent les exigences du procès équitable. Dans ce cas cependant, le justiciable doit disposer d’un recours devant un organe judiciaire indépendant, doté de la plénitude de juridiction et offrant les garanties de l’article
6 § 1 (
Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique
, arrêt du 23 juin 1981, série A n
o
43, § 51, et
Helle c.
Finlande
, arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil
46).
La Cour note, tout d’abord, que la juridiction constitutionnelle tchèque a
décidé, par son arrêt du 27 juin 2001, d’annuler toute la partie du code de procédure civile régissant la justice administrative, qui a, dès lors, subi une réforme importante. Toutefois, elle ne peut pas spéculer sur les effets dudit arrêt avant la date de sa force exécutoire officielle, ayant pour tâche d’examiner les circonstances et modalités de l’application du système de juridiction administrative existant à l’époque des faits au cas du requérant.
La Cour observe dans le cas d’espèce que les bureaux de l’artisanat ainsi que de la Municipalité
sont chargés d’exercer l’administration locale de l’Etat sous le contrôle du Gouvernement. Ces organes ne sauraient être considérés comme «
indépendants
» de l’exécutif au sens de l’article
6 § 1 de la Convention.
La Cour doit donc rechercher si le tribunal municipal a satisfait aux exigences de l’article 6 § 1 en ce qui concerne l’étendue de sa compétence, se bornant autant que possible à examiner la question soulevée par la requête dont elle est saisie. En conséquence, il lui faut se limiter à
déterminer si, dans les circonstances de l’espèce, l’étendue de la compétence du tribunal municipal telle qu’exercée par cette juridiction lors de son contrôle sur les décisions litigieuses a satisfait aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (
Potocka et autres c. Pologne
, n
o
Fischer c. Autriche
, arrêt du 26 avril 1995, série A n
o
312, § 33).
Il est vrai que le champ de compétence des juridictions tchèques saisies des actions administratives défini par le code de procédure civile dans sa version applicable au moment des faits était circonscrit par la partie cinquième dudit code au contrôle de la légalité des décisions administratives. Toutefois, leur examen ne se bornait pas à rechercher si une décision était formellement compatible avec la loi sur laquelle les autorités administratives se sont référées. Le tribunal en tant que juridiction administrative avait également le pouvoir d’annuler la décision s’il a
constaté que l’autorité administrative n’avait pas examiné la question correctement sur le plan du droit ou que les faits sur lesquels elle s’était fondée ne correspondaient pas au contenu du dossier ou l’établissement des faits était insuffisant pour examiner l’affaire. Par ailleurs, il pouvait également annuler la décision administrative lorsqu’il apparaissait au cours de l’audience devant lui qu’elle ne pouvait faire l’objet d’un contrôle parce qu’elle était incompréhensible ou que la motivation y avait fait défaut.
Dans le cas d’espèce, la Cour observe que dans son action administrative, le requérant a argué que la décision administrative d’appel était entachée d’une erreur de droit car ses motifs n’ont pas tenu compte des circonstances exposées par lui, et que le montant de l’amende a été excessif.
Après avoir examiné la manière dont le tribunal municipal a répondu aux arguments du requérant, la Cour note que, dans son jugement du 21
mars
2001, la juridiction administrative, ayant à sa disposition le dossier administratif, s’est livrée à un examen approfondi des éléments concrets faisant l’objet de l’action administrative du requérant. Elle a constaté,
en particulier, que ni le fait que ce dernier avait exercé la fonction du représentant pour les trois sociétés ni la durée pendant laquelle il se comportait de cette manière, n’avaient pas été contestés par lui et avaient été établis dans la procédure administrative sans équivoque.
Le tribunal a également constaté que l’autorité administrative, ayant infligé l’amende au requérant, avait pris en considération la durée de l’état illégale, à savoir plus de quatre ans, ainsi que la gravité de l’infraction du requérant et les conséquences possibles de ce comportement illégal vu que le représentant officiel est une personne physique étant responsable du fonctionnement des artisanats au niveau professionnel respectant la loi.
Certes, le pouvoir du tribunal municipal de se pencher sur ce point de fait était limité à examiner si l’autorité administrative, dans le cadre de sa marge d’appréciation, n’avait pas dépassé des limites prévus par la loi. La Cour note, néanmoins, que la constatation du tribunal municipal que les autorités administratives avaient dûment motivé le montant de l’amende et que leur raisonnement n’était pas sorti des limites prévues par la loi, est de toute évidence basée sur un examen approfondi des faits contenus dans le dossier administratif et exposés à l’audience.
Si le tribunal municipal a décliné sa compétence pour répondre aux objections de l’insuffisance prétendue de l’établissement des faits par les autorités administratives, c’était dû au fait qu’elles n’ont été présentées que tardivement selon les dispositions légales applicables au moment des faits.
La Cour observe également que la Cour constitutionnelle, décidant en dernière instance, a relevé que les faits de la cause avaient été établis sans équivoque et que le requérant n’avait pas d’objections précises en ce sens.
A la lumière de ces circonstances, la Cour estime que la portée du contrôle effectué dans le cadre de l’action administrative du requérant par le tribunal municipal était assez large pour répondre aux exigences de l’article 6 de la Convention (
à contrario
,
Kilián c. République tchèque
précité, § 29).
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Il convient, dès lors, de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président
[1]
1 euro = 28.62