ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 214/2023

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: în principal, anularea deciziei nr. 19800 din 10.04.2019 emisă de pârât și, pe cale de consecință, admiterea cererii de despăgubire, iar, în subsidiar, modificarea deciziei menționate și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii sau la plata diferenței dintre suma solicitată cu titlu de despăgubiri și suma menționată în decizie.

Prin sentința nr. 598 din 16 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte decizia nr. 19800/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, doar în ceea ce privește art. 2 din decizie, cu consecința obligării pârâtului să procedeze la soluționarea cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor morale și pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului numitului B.. A respins în rest contestația, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 598 din 16 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că își menține apărările formulate prin întâmpinare și prin concluzii, precum și faptul că, față de soluția pronunțată de prima instanță, aceasta nu este deloc motivată.

Din perspectiva lipsei de motivare a hotărârii a făcut trimitere la prevederile art. 6.1 din CEDO și a arătat că nu contestă că instanța de fond nu a ascultat părțile, ci faptul că nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile acestora, consecința fiind lipsa unei expuneri convingătoare a raționamentului juridic adoptat, astfel încât hotărârea nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul, grație căruia să poată fi realizat controlul judiciar.

A mai susținut că prima instanță a arătat că respinge unele considerente, pentru ca ulterior să le admită, și, cu toate acestea, cele admise nu sunt reflectate în dispozitiv, așa încât nu se poate exercita un control judiciar eficient prin prisma acestor contradicții, în condițiile în care instanța era obligată să facă aprecieri cu privire la toate susținerile părților, care să fie coerente, unitare, iar motivele să susțină soluția din dispozitiv.

Totodată, este un viciu al hotărârii analiza contradictorie a motivelor invocate și nereflectarea acestora în dispozitiv, remediul fiind casarea. În plus, în cazul în care motivele instanței de fond sunt contradictorii, este evident că nu a analizat fondul cauzei, soluționând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului.

În contextul reliefării cadrului legislativ ce reglementează rolul și activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și a modalității de soluționare a unei cereri de plată, a susținut că plătește în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment, și nu în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligațiilor fiind diferit. Or, în cazul dedus judecății, reclamantul nu este creditor de asigurare ca urmare a producerii riscului asigurat, ci, în baza dispozițiilor legale, iar Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.

A invocat numărul mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale în vederea soluționării cărora a adoptat o procedură internă de acordare a acestor daune, stabilită în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului C. S.A., aflat în faliment, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii și prin raportare la practica judiciară în această materie, ținând cont de faptul că temeiul juridic al acordării unor despăgubiri materiale sau morale este răspunderea civilă delictuală, în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile angajării acestei răspunderi.

Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, a arătat că acesta include o doză de aproximare și că a avut în vedere mai multe criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, după care a făcut trimitere la normele legale ce reglementează regula generală privind obligativitatea executării obligațiilor contractuale și a conchis prin a afirma că în situația dedusă judecății debitorul contractual este asigurătorul falit și nu Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cererile de plată formulate în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 sunt analizate și instrumentate de Fondul de Garantare a Asiguraților în baza legii, fiind o obligație legală, așa încât acesta nu plătește, pur și simplu, suma solicitată de creditorul de asigurare. Dimpotrivă, Fondul plătește despăgubirile solicitate din surse proprii, nu din cele ale asigurătorului în faliment.

Mai mult decât atât, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un asigurător, ci funcționează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar resursele sale financiare provin din mai multe surse, precum: contribuții de la asigurători, dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităților, sume din recuperarea creanțelor Fondului, sume din alte surse, stabilite potrivit legii.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților beneficiază de o posibilitate de finanțare subsidiară în acele situații în care nu poate plăti compensațiile către creditorii de asigurare, rațiunea legiuitorului pentru includerea acestor prevederi fiind faptul că depozitele și plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranță" pentru Fondul însuși.

Contrar susținerilor intimatului-reclamant, a apreciat că nu a preluat o obligație exigibilă, în atingerea scopului său de garantare a creditorilor de asigurări fiind obligat să acționeze ca un profesionist, în sensul de a acorda despăgubiri doar după analizarea cererilor de plată depuse la sediul său, respectiv după instrumentarea dosarelor de daună.

Așadar, Fondul procedează la plata despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment, cu respectarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, a Normei A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare și a normelor aplicabile în materie, deoarece, în cazul producerii unui risc asigurat având ca urmare cauzarea unui prejudiciu moral sau material, răspunderea aparține asigurătorului, fiind o răspundere contractuală întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995 și ale Normei A.S.F. nr. 23/2014.

A reluat recurentul-pârât argumentele privitoare la caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată și a susținut, în referire la cuantumul daunelor morale acordate, că raportat la împrejurarea potrivit căreia aceste sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorul faptei ilicite și nici venituri nejustificate pentru victima prejudiciului și la principiul conform căruia stabilirea indemnizației destinate reparării prejudiciului moral se face în conformitate cu principiul echitației, că instanța apreciază sumele acordate cu titlu de daune morale ca fiind o satisfacție echitabilă a prejudiciului moral suferit de rudele victimei. Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri morale trebuie să aibă un caracter reparator și nu compensator, în determinarea cuantumului sumei acordate cu acest titlu instanțele trebuind să aibă în vedere principiul echității și stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, întrucât scopul acordării acestora constă în realizarea unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Fiind vorba de prejudicii morale, a considerat că acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și faptul că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii. În caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.

A mai susținut că, deși art. 253 alin. (4) din C. civ. prevede, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale, cu rang de principiu, dreptul victimei de a solicita și despăgubiri morale pentru vătămarea oricărui drept având ca obiect ocrotirea valorilor strâns legate de personalitatea umană, cum sunt: viața, sănătatea, integritatea fizică, legiuitorul a adus prin intermediul art. 1391 alin. (1) din același act normativ, o serie de limitări dreptului de a cere despăgubiri nepatrimoniale, aceste norme fiind speciale în raport de cele cuprinse la art. 253.

Ca urmare, a apreciat că acordarea de compensații bănești este posibilă numai în cazul prejudiciului nepatrimonial de agrement, fiind ignorate celelalte categorii de prejudicii nepatrimoniale cauzate prin vătămările aduse integrității corporale sau sănătății, cum sunt prejudiciile estetice ori cele constând în dureri fizice. Astfel, au dreptul de a solicita despăgubiri morale, după caz, persoana care a suferit o vătămare a integrității corporale sau a sănătății sau, în caz de deces al victimei, ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul supraviețuitor. Moștenitorii acestor persoane nu pot să se subroge în dreptul de a cere despăgubirile ce li se cuvin autorilor lor, însă aceștia îi pot continua acțiunea, dacă a fost pornită de defunct.

De asemenea, articolul 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere și daunele morale, "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", astfel că, din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată în echitate.

Pornind de la particularitatea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment, acesta nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Or, procedând în această manieră, nu se poate reține un refuz nejustificat de acordare a daunelor morale solicitate de reclamant, având în vedere, pe de o parte, dreptul de apreciere de care dispune autoritatea publică, care nu a fost exercitat discreționar sau cu abuz de putere, ci, în baza unor reguli care, cu aplicabilitate generală, asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a accidentelor rutiere, iar, pe de altă parte, rolul Fondului de Garantare a Asiguraților în lipsa criteriilor sau limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale și aprecierile generale ale reclamantului privind prejudiciul moral suferit.

În acest context, a subliniat că recurgerea la o procedură internă standardizată, nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale și nici de a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea acestor despăgubiri, apreciind că are relevanță în adoptarea acestei practici și împrejurarea că prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se prevede plata creanțelor de asigurări de către FGA, în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

De asemenea, a evidențiat faptul că procedura utilizată de Fondul de Garantare a Asiguraților nu este rigidă, ci cuprinde mai multe criterii și reglementează ipoteze diverse, făcând posibilă încadrarea cât mai obiectivă și corespunzătoare a situației reale și a împrejurărilor specifice fiecărei cereri de acordare a daunelor morale, având în vedere că doctrina de specialitate și practica judiciară au statuat în sensul că aprecierea gravității prejudiciului moral trebuie făcută concret, de la caz la caz, cu luarea în considerare a unor criterii precum: importanța valorii morale lezate; durata menținerii consecințelor fizice și psihice; intensitatea durerilor fizice și psihice; repercusiunile prejudiciului în plan socio-profesional și personal al victimei.

Față de aspectele evidențiate și susținerile formulate prin cererea de recurs și prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, a apreciat că a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în acest sens, în lipsa unor criterii și limite legale, la procedura internă stabilită prin raportare la practica instanțelor judecătorești.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 martie 2022, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar în secundar ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței de fond atacate.

Cât privește excepția tardivității formulării recursului, a solicitat instanței ca, în ipoteza în care se va constata că recurentul-pârât nu a formulat recursul în termenul stabilit de legiuitor, să facă aplicarea dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 485 alin. (1), art. 487 alin. (1) și art. 489 alin. (1) din același act normativ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică, combătând punctual criticile pârâtului din cererea de recurs.

La termenul din 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția tardivității formulării recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, reținând că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că recursul a fost exercitat cu respectarea termenului prevăzut de lege.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată raportat la criticile formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., și la apărările invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Demersul judiciar inițiat de reclamantul A. are ca obiect solicitarea de anulare a deciziei nr. 19800 din 10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și admiterea cererii de despăgubire, în subsidiar solicitând modificarea deciziei și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii sau la plata diferenței dintre suma solicitată cu titlu de despăgubiri și suma menționată în decizie.

În fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/23.05.2017, reclamantul A. a solicitat să-i fie plătită suma de 15.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru traumele fizice și psihice suferite în urma accidentului rutier ce a avut loc la data de 08.05.2014.

Urmarea nesoluționării cererii în termenul legal de 6 luni, reclamantul a formulat acțiune în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților să-i soluționeze cererea de plată. Prin sentința civilă nr. 1783 din 13.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată, obligând pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată cu privire la despăgubirile solicitate.

În executarea hotărârii menționate, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a intimatului-reclamant, emițând decizia nr. 19800/10.04.2019, prin care a admis în parte solicitarea în sensul acordării sumei de 500 RON cu titlu de daune morale, iar prin art. 2 al deciziei menționate a respins cererea de plată cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată.

Reclamantul a contestat decizia emisă de pârât, apreciind, cu privire la considerentele cuprinse în soluționarea cererii de plată, că admiterea în parte a cererii, doar pentru suma de 500 RON, a fost fundamental greșită prin raportare la traumele fizice, dar, mai ales, psihice, suferite în urma accidentului din data de 08.05.2014, inclusiv prin prisma decesului fratelui său B..

Soluționând contestația, prima instanță a apreciat că în privința daunelor morale rezultate din vătămarea personală a reclamantului, pârâtul nu a stabilit în mod greșit cuantumul daunelor morale acordate, deoarece, pentru cuantificarea lor s-a raportat la Decizia FGA nr. 74/2018, împreună cu anexele sale, precum și la Ghidul pentru soluționarea daunelor morale emis de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii-Studiu privind practica națională și europeană în materie.

Astfel, a apreciat că în raport de principiul fundamental al egalității cetățenilor în fața legii, un cuantum al daunelor morale de 125 RON/zi de îngrijire medicală pentru vătămările minore, precum este cea suferită de reclamant personal, care a necesitat 4 zile de îngrijiri medicale, este îndestulător și corespunde criteriului legal stabilit.

Însă, cu privire la cererea de acordare a daunelor morale pentru suferințele psihice cauzate de decesul fratelui reclamantului, B., prima instanță a constatat că pârâtul a omis să efectueze o analiză corespunzătoare, decizia emisă fiind nelegală din această perspectivă, consecința fiind anularea sa în parte, doar în ceea ce privește articolul 2, și obligarea pârâtului să procedeze la soluționarea cererii reclamantului de plată a daunelor morale și sub acest aspect.

Soluția primei instanțe a fost criticată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta clamând, în primul rând, o nemotivare a hotărârii instanței de fond, iar, în al doilea rând, o greșită interpretare și aplicare a normelor legale aplicabile în materie.

1.1. În susținerea motivului de casare ce vizează nemotivarea hotărârii, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că soluția nu este deloc motivată, în condițiile în care instanța a reținut că respinge unele considerente, iar ulterior le-a admis, pentru ca în final să nu mai reflecte în dispozitiv aceste considerente admise. În esență, a apreciat că nu se poate exercita un control judiciar eficient al hotărârii primei instanțe, având în vedere contradicțiile evidențiate. Totodată, a susținut că prima instanță era obligată să facă aprecieri cu privire la toate suținerile părților, acestea să fie coerente, unitare, iar motivele să susțină soluția din dispozitiv, ceea ce nu a realizat în cauză.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În egală măsură, se cuvine a se aminti că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor esențiale, relevante, care fundamentează poziția procesuală a părților.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

În speță, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond nu este contradictoriu, aceasta respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că sentința cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul a analizat cererea dedusă judecății prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, explicând cu suficientă claritate raționamentul în baza căruia a reținut că pârâtul a omis să soluționeze o parte a cererii de plată, sub aspectul daunelor morale solicitate pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui reclamantului, dispunând anularea în parte a deciziei contestate, doar în ceea ce privește articolul 2, și obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată și sub aspectul menționat.

Astfel, este de observat că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a cauzei, iar prin considerentele arătate a răspuns implicit, atât argumentelor invocate de reclamant în susținerea acțiunii formulate, cât și apărărilor pârâtului, expunând în mod logic si gradual motivele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția adoptată.

De altfel, susținerile recurentului referitoare la o pretinsă motivare contradictorie vizează împrejurarea că, în considerente, instanța de fond a reținut motivele pentru care a apreciat că soluția din decizia contestată, pronunțată de pârât cu privire la acordarea daunelor morale rezultate din vătămarea personală a reclamantului, este una corectă, cuantumul acestora fiind stabilit cu respectarea criteriului legal prin raportare la circumstanțele particulare ale speței. Or, aceste considerente sunt favorabile părții recurente și sunt reflectate de soluția pronunțată în dispozitivul sentinței atacate, în sensul că a fost menținută decizia din această perspectivă, lucru ce reiese indubitabil din menționarea expresă a aspectului în privința căruia legalitatea actului contestat nu a fost confirmată, anume în privința articolului 2.

Similar, în ceea ce privește partea din decizie ce a fost anulată, prima instanță a reținut în considerente că pârâtul a omis să soluționeze integral cererea de plată formulată de reclamant și sub aspectul daunelor morale solicitate pentru suferințele cauzate de decesul fratelui său, iar soluția din dispozitivul sentinței atacate reflectă această constatare, fiind obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată și pe aspectul precizat, ca o consecință a anulării articolului 2 al deciziei contestate.

În realitate, soluția de respingere adoptată de prima instanță în dispozitivul sentinței pronunțate, neatacată în cauză, vizează criticile formulate de reclamant sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate de pârât pentru suferințele rezultate din vătămarea personală a acestuia, argumentele reținute în acest sens fundamentând implicit soluția de menținere a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la daunele morale deja acordate.

Prin urmare, motivarea hotărârii atacate nu este contradictorie, dimpotrivă, aceasta este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar și se reflectă în mod corespunzător în soluțiile adoptate în dispozitiv, Înalta Curte constatând că susținerile recurentului-pârât referitoare la nemotivarea soluției pronunțate de prima instanță nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor ce au stat la baza acesteia, fără a susține însă motivul de casare invocat.

1.2. Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acesta nu este incident în cauză.

Cu titlu prealabil, amintește că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul articolului anterior menționat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei și având în vedere cadrul normativ aplicabil în materie, instanța de fond a reținut nelegalitatea parțială a deciziei contestate, constatând că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a soluționat cererea formulată de reclamant în privința daunelor morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, numitul B., deși a fost învestit cu soluționarea cererii și sub acest aspect.

Întrucât din considerentele reținute de pârât în decizia emisă în soluționarea cererii de plată, nu rezultă că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere și traumele psihice suferite de acesta ca urmare a decesului fratelui său, B., nefiind realizată o analiză a cererii de plată și sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat o soluție corectă și, în consecință, o va menține ca atare.

Din lecturarea cererii de recurs se observă că recurentul-pârât nu neagă nesoluționarea cererii de plată sub aspectul reținut de prima instanță, criticile acestuia vizând, în esență, argumente referitoare la atribuțiile, scopul și calitatea Fondului de garant, protector al societăților de asigurare aflate în faliment. Or, prima instanță nu a concluzionat în sensul contrar celor susținute de recurent raportat la dispozițiile legale reținute în considerentele sentinței pronunțate.

Dimpotrivă, a analizat cauza în limitele competenței sale având în vedere aspectele reținute și, față de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 19 din Legea nr. 503/2004, constatând că nu a fost analizată pe fond cererea de plată a reclamantului sub aspectul despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, a dispus anularea articolului 2 al deciziei FGA și obligarea pârâtului să soluționeze cererea de plată a reclamantului și în această privință.

Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraților nu a examinat cererea de plată formulată de intimatul-reclamant și sub aspectul daunelor morale pentru traumele psihice suferite ca urmare a decesului fratelui său, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva legislației aplicabile și a cuantumului despăgubirilor solicitate cu acest titlu, întrucât instanța de fond nu s-a substituit organului administrativ în competența acestuia și nu i-a încălcat posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a actului administrativ contestat, și anume Decizia FGA nr. 19800/10.04.2019, prima instanță reținând în mod corect nesoluționarea în integralitate a cererii de plată a reclamantului, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurentul-pârât a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON achitată în recurs. Însă, raportat la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în recurs de către pârât, întrucât este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale aplicabile în materie.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 598 din 16 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.