ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1908/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ Fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, desființarea deciziei nr. 23464/29.04.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată sub nr. x, analizarea cererii de plată, în sensul constatării temeiniciei sale și aprobării plății sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri (daune morale), precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON și a cheltuielilor de judecată ocazionate de cauza pendinte. 1.

Prin cererea adițională formulată la data de 9 octombrie 2020, reclamantul a modificat acțiunea în contencios administrativ, solicitând anularea în totalitate a deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată sub nr. x, obligarea intimatului la reanalizarea și soluționarea pe fond a cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1274 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în esență, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care acesta a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în scopul judecării pe fond a cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților, cu privire la toate petitele, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. Urmare unei succinte prezentări a evenimentului rutier din data de 21.10.2014, a afecțiunilor cauzate de acesta integrității sale corporale, a tratamentelor medicale și de recuperare urmate și a evoluției cauzei penale, în care recurentul s-a constituit parte civilă la data de 08.10.2018 și în care soluționarea laturii civile a fost disjunsă de cea a laturii penale, pentru ca, ulterior, să fie respinsă, recurentul a criticat maniera în care judecătorul fondului a tranșat chestiunea momentului nașterii creanței sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunțată încălcă normele de drept material ce reglementează modul de delimitare a creanțelor de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului de cele născute ulterior unui astfel de moment. Din această perspectivă, recurentul a argumentat în sensul că instanța de fond a procedat la pronunțarea sentinței civile nr. 1274 din 24.11.2020 cu aplicarea greșită a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care se completează cu prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, prin nesocotirea, în opinia recurentului, atât a aspectelor faptice care conturează o situație particulară a recurentului reclamant, dar și a argumentelor expuse în cadrul cererii introductive. În continuare, recurentul a prezentat argumente în sensul calificării creanței exhibate prin cererea sa de plată drept creanță născută ulterior datei deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., învederând că momentul la care putea fi solicitată plata unor daune din partea unei instituții precum Fondului de Garantare a Asiguraților, era acela în care creanța creditorului de asigurare era certă, lichidă și exigibilă, comensurabilă potrivit întinderii sale precum și în momentul în care exista un incontestabil vinovat. Din această perspectivă, recurentul a arătat că în cauza sa, toate aceste elemente nu au putut fi clarificate decât prin intermediul instanței de judecată, care a statuat asupra vinovăției conducătorului auto responsabil de producerea accidentului, asupra împrejurărilor accidentului, respectiv asupra cuantumului daunelor încercate de recurentul - reclamant. A mai menționat recurentul că s-a adresat intimatului pârât în data de 12.11.2018 justificat de faptul că la acea dată stadiul procesual din litigiul penal permitea înaintarea acestei cereri de plată. La momentul despre care se face vorbire, exista un raport de expertiză valabil întocmit, din care reieșeau împrejurările în care s-a produs accidentul, precum și atragerea culpei exclusive a numitului C.. Tot la acest moment, recurentul se afla în perioada de recuperare, fiind deja realizate majoritatea procedurilor medicale, motiv pentru care s-a putut realiza o evaluare corectă a daunelor materiale și morale pricinuite de accidentul rutier. În opinia recurentului, termenul de 90 de zile se putea calcula cel mai devreme începând cu data pronunțării sau, după caz, comunicării hotărârii judecătorești în cadrul dosarului penal nr. x/2018, data rămânerii definitive a soluției pronunțate de Judecătoria Brașov în acest dosar fiind cea de 27.09.2019, când prin decizia nr. 644/2019, Curtea de Apel Brașov a menținut cele reținute de către prima instanță. Făcând trimitere la prevederile art. 14, alin. (4) din Legea nr. 213/2015, recurentul a învederat că un aspect decisiv în formularea cererii de plată îl constituie menționarea cuantumului sumei pretinse, iar, din acest punct de vedere, recurentul reclamant s-a adresat intimatei pârâte exact la momentul la care a cunoscut inclusiv, dar fără a se limita, acest aspect. De asemenea, recurentul a evocat și prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., arătând că, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune, persoana vătămată nu are opțiunea unei căi paralele pentru obținerea despăgubirii. Cu titlu de excepție, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acțiunea civilă să fi fost exercitată. În plus, recurentul - reclamant a arătat că a urmărit exercitarea dreptului de acoperire a pretențiilor civile în cadrul procesului penal prin constituirea ca parte civilă în data de 08.10.2018, însă, justificat de necercetarea fondului laturii civile in cadrul dosarului penal și, ulterior, a respingerii acțiunii civile prin sentința penală nr. 1840 din 07.10.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul disjuns nr. x/2019, unica metodă de stabilire, de către instanța de judecată, a creanței de asigurare s-a realizat prin soluționarea laturii penale în decursul anului 2019. În opinia recurentului, nesoluționarea laturii civile de către instanța de judecată în cadrul dosarului penal indicat nu i-a lăsat alte demersuri de urmat în valorificarea creanței sale, decât de a formula cererea de plată. Justificat de existența unei creanțe ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății de asigurare, recurentul - reclamant a învederat că s-a adresat, în termen, intimatei pârâte cu cererea de plată, însă, apreciind în mod greșit că dreptul de creanță al recurentului reclamant s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B.., instanța de fond nu a mai analizat în mod efectiv fondul cauzei. În susținerea unor astfel de aspecte recurentul a evocat aspectele analizate prin minuta întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din data de 23-24 mai 2019 și jurisprudența instanțelor de judecată. În continuare, recurentul a reiterat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, în sensul că daunele pretinse prin cererea de plată sunt temeinice, justificate și îndeplinesc toate condițiile pentru a fi acceptate la plată de către intimatul - pârât. Urmare unei descrieri a documentelor medicale apreciate drept relevante, recurentul - reclamant a arătat că este îndreptățit la plata despăgubirilor, câtă vreme legislația comunitară ce reglementează asigurarea de răspundere civilă auto trasează sarcini importante și clare statelor membre, în sensul că există în sarcina statelor membre și ale instituțiilor lor obligația de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală și echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave. În opinia recurentului, prevederile legale impun concluzia că, pentru o justă și integrală despăgubire a persoanei vătămate, autorul unei infracțiuni poate fi obligat nu numai la acoperirea pagubei materiale, dar și la plata, către persoana vătămata - care, în speță, a fost internată în spital și a necesitat îngrijiri medicale o perioada îndelungată, a unor daune morale. În raport de împrejurările arătate, recurentul a arătat că, având în vedere prejudiciul moral suferit, decurgând din traumele fizice și psihice suportate, de sechelele post - traumatice care au afectat negativ participarea sa la viața socială, profesională și de familie, ținând seama de faptul că acordarea de despăgubiri civile constând în daune morale are un caracter pur afectiv, compensatoriu, suma solicitată cu titlu de daune morale este de natură a compensa efectul negativ al faptei ilicite imputabile inculpatului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 23464/29.04.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care a fost respinsă, prin reținerea tardivității, cererea sa de plată nr. x/07.12.2018 Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, precum și condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. Pe cale de consecință, după cum legal a reținut și prima instanță, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări, deținători ai uneia sau mai multor creanțe de asigurare sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015; (iii) terța persoană păgubită - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptățit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvență sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acțiune directă; (...). De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 14/2011 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliței RCA indicate în cererea de plată): (1) În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane. Nu intră sub incidența asigurării răspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros. (2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului. Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Aplicând astfel de considerente teoretice și prevederi normative cauzei de față, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 23464/29.04.2020 FGA a soluționat cererea de plată nr. x/07.12.2018, formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terță persoană păgubită (creditor de asigurare). Prin aceasta reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor (daune morale) apreciate de recurent ca fiind apte a compensa prejudiciu moral constând în traume fizice și psihice, sechele post - traumatice care ar afecta negativ participarea la viața socială, profesională și de familie și alterarea condițiilor de viață, afirmate de recurent ca fiind suferite urmare evenimentului rutier din data de 21.10.2014, produs din vina numitului C., conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare nr. x, pentru care acesta deținea polița RCA Seria x Nr. x, emisă de B. S.A. și valabilă în perioada 09.04.2014-08.04.2015. În esență, chestiunea asupra căreia instanța de control este chemată să se pronunțe este cea a identificării naturii juridice a creanței de asigurare pretinse prin cererea de plată, mai precis dacă aceasta este o creanță născută anterior sau ulterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., ce s-a dispus prin sentința civilă nr. 9661/03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a în dosarul nr. x/2015, definitivă la data de 28.04.2016. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a identificat corect caracterul de creanță născută anterior deschiderii proceduri falimentului asigurătorului a daunelor morale solicitate de recurentul A. prin cererea de plată nr. x/07.12.2018, câtă vreme acesta avea posibilitatea de a cunoaște atât întinderea prejudiciului cât și persoana vinovată de producerea lui anterior expirării termenului de 90 de zile (reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015). Pentru eficiența analizei, se reține că termenul de 90 de zile calculat de la data de 28.04.2016 (când a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului B.), s-a împlinit la data de 28.07.2016. Susținerile recurentului, privind nașterea dreptului său de creanță doar ulterior momentului la care, în procesul penal, prin intermediul instanței de judecată, s-a statuat asupra vinovăției conducătorului auto responsabil de producerea accidentului și asupra împrejurărilor accidentului, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării datei nașterii creanței de asigurare, întrucât prevederile Legii nr. 213/2015 nu reglementează, drept condiție pentru depunerea cererii de plată, existența unei hotărâri judecătorești penale sau civile de stabilire a vinovăției persoanei asigurate sau a împrejurărilor accidentului ori a unui raport de expertiză, valabil întocmit, din care să reiasă împrejurările în care s-a produs accidentul. Demersul penal a avut drept scop atragerea răspunderii penale, însă vinovatul în producerea accidentului (din perspectiva civilă a cauzării unui prejudiciu) nu a fost pusă la îndoială. Mai mult, din actele dosarului rezultă că la data de 12.01.2015 reclamantul a formulat plângere penală împotriva numitului C. . Din această plângere penală rezultă că recurentul cunoștea, anterior datei de 28.04.2016 (a rămânerii definitive a hotărâri de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului), identitatea autorului faptei prejudiciabile, neputându-se susține că a avut îndoieli în privința calității asiguratului C. de persoană culpabilă de producerea prejudiciului. De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate și afirmațiile recurentului privind incidența principiului penalul ține în loc civilul (art. 27 C. proc. pen.), întrucât la data de 28.04.2016 nu erau întrunite condițiile premisă pentru a se reține efectele reglementate de sus indicatele prevederi normative penale. Astfel, recurentul nu era constituit drept parte civilă în procesul penal nici la data de 28.04.2016 (a deschiderii falimentului), dar nici la data de 28.07.2016 (a expirării termenului de 90 de zile), câtă vreme, conform chiar afirmațiilor sale (expuse în memoriul de recurs), stadiul procesual al demersului penal, la astfel de momente, era cel al strângerii probatoriului împotriva numitului C. în vederea întocmirii rechizitoriului de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, rechizitoriu definitivat și înaintat instanței de judecată sub nr. x/2014 abia în data de 14.05.2018. Tot conform afirmațiilor recurentului, acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal abia la data de 08.10.2018 (ulterior atât datei de 28.04.2016, dar și datei de 28.07.2016). Cât privește posibilitatea de a cunoaște întinderea prejudiciului, din afirmațiile expuse în memoriul de recurs Înalta Curte reține că toate tipurile de prejudicii clamate erau cunoscute de recurent sau întinderea lor era determinabilă atât la data de 28.04.2016, cât și la data de 28.07.2016, Legea nr. 213/2015 nereglementând nici în această privință, drept condiție, existența unei hotărâri judecătorești penale sau civile de stabilire a întinderii prejudiciului ori a unui raport de expertiză în acest sens. Astfel, diagnosticul afecțiunilor generate de accident și totalitatea intervențiilor chirurgicale și a tratamentelor invocate de recurent se plasează pe axa temporală anterior datei de 28.04.2016. De asemenea, programul de recuperare medicală a reclamantului la D. din Grecia fost început la finele anului 2015 și, dată fiind natura sa (de recuperare) și cunoașterea diagnosticul în raport de care acest program se realiza, recurentul avea, la data de 28.04.2016, elemente de determinabilitate a întinderii prejudiciului. De asemenea, nu se poate susține că afectarea participării recurentului la viața socială, profesională și de familie și alterarea condițiilor de viață urmare evenimentului rutier din data de 21.10.2014 nu puteau fi cunoscute recurentului la data de 28.04.2016, cu atât mai mult cu cât, după cum chiar recurentul afirmă, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii. De altfel, din analiza cererii de plată, se observă că recurentul a solicitat valoarea maximă a despăgubirilor ce puteau fi pretinse (până la plafonul de garantare de 450.000 RON reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 - forma în vigoare la data formulării cererii de plată), motiv pentru care nu pot fi reținute impedimente, în sensul art. 14 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, pentru care această valoare a despăgubirilor nu putea fi solicitată de recurent printr-o cerere de plată depusă până la expirarea termenului de 90 de zile calculat de la data deschiderii falimentului asigurătorului. Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că la data de 28.04.2016 sau până la cea de 28.07.2016, nu avea prefigurarea faptului că inițierea unei acțiuni civile în cadrul viitorului dosar penal nu va fi analizată pe fond, fiind disjunsă din dosarul inițial (cu nr. x/2018) și format un dosar nou (cu nr. x/2019), în care cererea de introducere în cauză a asiguratorului a fost respinsă, iar prin sentința penală 1840/07.10.2019 a Judecătoriei Brașov (definitivă prin decizia penală 930/17.12.2019), acțiunea civilă a fost respinsă cu motivarea că inculpatul (numitul C.) nu este persoana ținută la repararea prejudiciului pretins, ci asigurătorul. Înalta Curte arată că, deși poate fi înțeleasă strategia procesuală a recurentului de a urmări recuperarea prejudiciului pretins pe calea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, astfel de aspecte nu schimbă natura creanței de asigurare exhibate, de creanță născută anterior deschiderii procedurii falimentului. Cât privește practica judiciară evocată de recurent și cea care a fost avută în vedere la momentul formulării opiniei învederate în minuta întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din data de 23-24 mai 2019, aceasta are la bază o altă premisă, respectiv cea a existenței unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu penal în care a fost soluționată favorabil și acțiunea civilă în raport cu asigurătorul în faliment, caracterul de creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorilor fiind dat, în respectivele cauze, de data rămânerii definitive a titlul prin care aceasta a fost stabilită (hotărârea penală). O astfel de premisă nu este incidentă, însă, în cauza pendinte. În acest context, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speță, creanța de asigurare exhibată de recurent s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A (28.04.2016), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată și s-a împlinit la data de 28.07.2016. Depunerea cererii de plată la data de 07.12.2018 a fost realizată, în aceste condiții, cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Așa fiind, criticile recurentului-reclamant aduse manierei în care prima instanță a dezlegat acest aspect sunt nefondate, soluția judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.