Decizia nr. 773/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 347/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat: (i) anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24067/07.09.2020; (ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 403,21 RON, reprezentând penalități de întârziere; (iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 347 din 18.03.2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 347 din 18.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea căii de atac, reclamanta susține că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia Înalta Curte a stabilit că sunt creanțe de asigurare creanțele izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă în faliment. Însă această decizie dezleagă și alte probleme de drept, nu doar cele cuprinse în dispozitiv, sens în care recurenta-reclamantă solicită a se avea în vedere pct. 124 din considerentele deciziei, prin care Înalta Curte constată că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare sunt creanțe de asigurare. Cum prima instanță nu a ținut cont de aceste considerente, apreciază recurenta-reclamantă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ. Consideră recurenta-reclamantă că prin sentința recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (sub imperiul căreia a fost încheiată polița de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea adresată FGA) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 26 alin. (1) lit. b) și c) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, din care reiese că atât despăgubirile, cât și penalitățile de întârziere sunt reglementate prin dispoziții legale ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, astfel că, rezultând din acest contract, au natura unor creanțe de asigurare. Împrejurarea că penalitățile de întârziere sunt datorate în cazul culpei asigurătorului în faliment nu schimbă caracterul de creanțe de asigurare, câtă vreme art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu menționează o eventuală culpă sau lipsă de culpă a asigurătorului în faliment pentru a defini categoria creanțelor de asigurare. De altfel, o parte din sumele solicitate FGA cu titlu de despăgubiri au la bază faptul că asigurătorul le-a respins în mod neîntemeiat la plată anterior intrării în faliment, ceea ce înseamnă tot o culpă a asigurătorului, însă această culpă nu poate reprezenta criteriul în funcție de care se determină caracterul de creanță de asigurare. Susține recurenta-reclamantă că în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege se referă în mod expres la posibilitatea FGA de a plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau alte cheltuieli și, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Potrivit art. 2210 C. civ., subrogația se întemeiază pe o culpă a terțului, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, or dacă FGA se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa terțului; dacă Fondul ar fi plătit aceste sume în temeiul unei culpe proprii, atunci nu s-ar mai fi putut subroga în vederea recuperării lor. Așadar, concluzionează recurenta-reclamantă, câtă vreme Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/07.07.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 2.496 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat, și 403,21 RON penalități de întârziere. În urma analizării cererii de plată, prin Decizia nr. 24067/07.09.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce privește despăgubirea în sumă de2.496 RON, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că penalitățile de întârziere nu au natura unor creanțe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor. Nefondate sunt și criticile referitoare la nesocotirea considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. După cum în mod corect a observat și instanța de fond, problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragr. 124 al deciziei, potrivit cărora: " Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragr. 125 subliniază încă o dată această idee: " (...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor." Contrar susținerilor recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsa unor dispoziții legale. În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.