ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1513/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 1181/A/22.04.2021 emisă în lucrarea nr. C21-961 și a rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare de soluționarea contestației emisă în lucrarea nr. C21-961 din 17.06.2021. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1550 din 1 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. În opinia sa, sentința atacată nu are menționată data redactării, urmărindu-se imposibilitatea formulării unei căii de atac, fiind comise de către instanță astfel de artificii procedurale pentru a fi împiedicat să formuleze recurs. Totodată, a arătat că judecătorul fondului a ales să soluționeze o cerere de chemare în judecată și nicidecum contestația sa împotriva rezoluțiilor de clasare a Inspecției Judiciare conform art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, transformând contestația legală într-o oarecare cerere de chemare în judecată. În esență, a susținut că a prezentat dovezi clare că magistratul judecător de camera preliminară din cadrul Judecătoriei Arad i-a respins în mod nelegal plângerea împotriva soluțiilor de clasare ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, pe motiv că există incidența ne bis in idem. Invocarea acestui principiu se putea face doar în cazul în care mai exista o hotărâre penală anterioară definitivă, cu privire la aceleași părți. Judecătorul indicat în sesizare nu a verificat legalitatea clasării dosarului penal nr. x/2020 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, reținând în mod nelegal că se impune clasarea dosarului penal nr. x/2020 pe motiv că există autoritate de lucru judecat în raport cu principiul ne bis in idem. În plus, în mod nelegal, s-a reținut de către judecătorul de cameră preliminată reiterarea plângerii penale. În continuare, a criticat considerentele prin care judecătorul de fond a susținut că aspectele sesizate prin cererile adresate Inspecției Judiciare sunt doar niște critici ce ar submina raționamentul logico-juridic al magistratului, recurentul-reclamant nefiind de acord cu faptul că stabilirea incidenței în cauză a principiului ne bis in idem se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului și că este o operațiune specifică activității de judecată, care nu poate fi cenzurată în cadrul verificărilor. A mai arătat că acest principiu ne bis in idem a fost invocat pe nedrept și, deși a exercitat cale de atac la Curtea de Apel Timișoara, nici această instanță nu a vrut să constate nelegalitatea încheierii de cameră preliminară. În opinia sa, cu sau fără căi de atac, Inspecția Judiciară trebuia să verifice cele sesizate, prin consultarea portal just administrat de Ministerul Justiției care atestă că nu există incidența ne bis in idem, intimata-pârâtă fiind obligată de lege să dispună verificări conform art. 45 din Legea nr. 317/2004. Instanța de fond nu a constatat că Inspecția Judiciară nu a făcut verificări în privința judecătorului care a acționat cu rea-credință, realizând o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, deoarece, în mod voit și nelegal a reținut că există incidența ne bis in idem, cu scopul vădit de a-i produce vătămări grave dreptului de a susține plângerea penală, precum și de a favoriza procurorii care au reținut că există motiv de clasare, respectiv autoritatea de lucru judecat în raport cu principiul ne bis in idem. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința atacată este temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant A. a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul săvârșirii de abateri disciplinare de către judecătorul B. implicat în soluționarea dosarului nr. x/2020 înregistrat pe rolul Judecătoriei Arad. Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 1181/A/22.04.2021 emisă în lucrarea nr. 21-929 în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu există indicii de săvârșire a unor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Împotriva rezoluției de clasare nr. 1181/A/22.04.2021 recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef nr. C21-961/17.06.2021. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 1181/A/22.04.2021 și a rezoluției Inspectorului Șef emisă în lucrarea nr. C21-961/17.06.2021. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși recurentul-reclamant nu a indicat în mod expres niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., majoritatea criticile de nelegalitate formulate se circumscriu motivului prevăzut de pct. 8, sentința atacată urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare. În concret, prin cererea de recurs s-a criticat faptul că hotărârea atacată nu are menționată data redactării, fiind comise de către prima instanță astfel de artificii procedurale pentru a fi împiedicat să formuleze recurs. Înalta Curte nu poate primi aceste critici de nelegalitate, câtă vreme, în prezenta cauză, termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului este cel prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv 15 zile de la comunicarea hotărârii, cum în mod corect a fost menționat și în dispozitivul sentinței atacate. Prin urmare, data redactării nu prezintă relevanță pentru calculul termenului în care poate fi declarată calea de atac, iar lipsa aceste mențiuni nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii. Recurentul-reclamant a mai susținut că judecătorul fondului a ales să soluționeze o cerere de chemare în judecată și nicidecum contestația sa împotriva rezoluțiilor de clasare a Inspecției Judiciare conform art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, transformând contestația legală într-o oarecare cerere de chemare în judecată. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că prima instanță s-a raportat în mod corect la obiectul cauzei cu care a fost investită și a analizat legalitatea actelor administrative contestate, respectiv rezoluția inspectorului-șef prin care a fost respinsă plângerea și rezoluția de clasare, astfel cum permit dispozițiile art. 45 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004. Faptul că judecătorul fondului a folosit sintagma "respinge cererea de chemare în judecată" și nu "respinge contestația" nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, câtă vreme au fost analizate aspectele invocate de recurentul-reclamant prin contestație, fiind expuse în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Recurentul-reclamant a reluat o parte din susținerile formulate în sesizarea și plângerea adresate Inspecției Judiciare, fiind nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe judecătorul B. ce a făcut obiectul verificărilor. În esență, a criticat faptul că instanța de fond nu a constatat că pârâta Inspecția Judiciară nu a făcut verificări în privința judecătorului care a acționat cu rea-credință, realizând o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, deoarece, în mod voit și nelegal s-a reținut că există incidența principiului ne bis in idem, cu scopul vădit de a-i produce vătămări grave dreptului de a susține plângerea penală, precum și de a favoriza procurorii care au reținut că există motiv de clasare, respectiv autoritatea de lucru judecat în raport cu principiul ne bis in idem. Înalta Curte nu poate primi aceste critici, apreciind, în deplin acord cu judecătorul primei instanțe, că inspectorii judiciari, în soluționarea sesizării, au efectuat verificări în raport de susținerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului. Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare: "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni"; Totodată, la art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență. "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față. Or, în cauza de față, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a acestor abateri, în condițiile prezentate. Criticile formulate de recurentul-reclamant prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare au vizat, de fapt, raționamentul logico-juridic al judecătorului care a stabilit că, în cauza cu care a fost investit, este incident principiul ne bis in idem, reținând că aspectele sesizate în plângerea penală ce a stat la baza constituirii dosarului nr. x/2020 au fost cercetate și în dosarul nr. x/2018. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a judecătorului în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Arad și că nu poate fi pusă în discuție legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecția Judiciară. Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale", dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.