ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1287/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 privind sancționarea sa pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare: documentul având număr de ieșire x/29.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. x/18.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/18.09.2014; documentul având număr de ieșire x/11.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. x/05.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/05.09.2014; refuzuri față de revenirile făcute de reclamanta ca urmare a documentului având număr de ieșire x/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. x/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/12.08.2014, prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigație. În subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea, în baza principiului proporționalității, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 29.202.355 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1588 din 13 mai 2016, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și completată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, și a anulat, în parte, decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce privește individualizarea amenzii în cuantum de 29.202.355 RON aplicate reclamantei, prin majorarea la 10% a atenuantei reținute de Consiliul Concurenței pentru împrejurarea că în sarcina sa nu a fost reținută existența clauzei "Promo" și, pe cale de consecință, a dispus reducerea amenzii contravenționale la cuantumul de 25.821.029 RON, reprezentând 0,84% din cifra de afaceri totală în anul financiar 2013. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 de RON cheltuieli de judecată parțiale.

Calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 1588/13.05.2016 și soluția instanței de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1588 din 13 mai 2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâtul Consiliul Concurenței. Prin decizia nr. 5395 din 9 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1588 din 13 mai 2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Cererea de revizuire promovată în cauză Împotriva deciziei nr. 5395 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, recurenta-reclamantă A. S.R.L a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și pct. 11 din C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii, astfel: - în situația constatării incidenței motivului de revizuire privind existența unor hotărâri definitive potrivnice, a solicitat anularea hotărârii împotriva căreia se îndreaptă revizuire; - în cazul constatării incidenței altui motiv de revizuire, a solicitat schimbarea în parte a deciziei nr. 5395/09.11.2021, cu consecința admiterii recursului formulat. - obligarea intimatului, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată cauzate subscrisei de prezentul litigiu. Cererea de revizuire a fost înregistrată la data de 14.09.2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022. În susținerea cererii de revizuire se arată, în esență, următoarele: 1. În ceea ce privește existența unor hotărâri definitive potrivnice- motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive și anterioare pronunțate în dosarele nr. x/2015 (B. împotriva Consiliului Concurenței) și nr. x/2015 (C. împotriva Consiliului Concurenței), hotărâri judecătorești în care este vizată nulitatea aceluiași act administrativ, ca și în prezenta cauză, respectiv Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, și în care instanța supremă a reținut cu autoritate de lucru judecat: (i) natura imperativă a normelor prescripției extinctive ce guvernează dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, (ii) noțiunea de "declanșare a investigației" privește exclusiv "pornirea", nu și "efectuarea" investigației, (iii) întreruperea cursului prescripției este supusă unui regim juridic de strictă interpretare și aplicare, dispozițiile legale care prevăd cazurile de întrerupere neputând fi interpretate extensiv. Sunt îndeplinite toate condițiile ce rezultă din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., întrucât prin Decizia nr. 5395/09.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, contrar dezlegărilor în drept și imperative ce se aflau deja dezlegate/pronunțate de instanța supremă în cele două dosare, instanța a reținut că actele ce întrerup termenul de prescripție sunt enumerate cu titlu exemplificativ de legea concurenței, iar nu limitativ și că dispozițiile legale în materie de prescripție instituie posibilitatea întreruperii termenului de prescripție pe tot parcursul investigației, prin acțiunile întreprinse în scopul investigării încălcării. De asemenea, toate aceste hotărâri sunt definitive, fiind date de aceeași instanță – ÎCCJ - și privesc aceleași chestiuni, tranșate în mod definitiv, referitoare la natura juridică a prescripției, la cauzele de întrerupere și la tratamentul acesteia. Realizând o analiză comparativă a normei ce reglementează acest motiv de revizuire, în vechea și noua dispoziție procesual civilă, invocând și jurisprudența ÎCCJ și literatura de specialitate, revizuenta punctează noile modificări legislative în privința admisibilități revizuirii pentru contrarietate de hotărâri și în situația existenței efectului pozitiv al lucrului judecat, nu doar în ipoteza efectului negativ al autorității de lucru judecat. Se menționează că singurul aspect care diferențiază hotărârile pronunțate este societatea căreia i s-a imputat fapta, între cele trei cauze existând o legătură necesară și indisolubilă pentru asigurarea dezideratului unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO și a necesității asigurării unei stabilități în circuitul civil și în ordinea juridică prin interzicerea reluării și repunerii în discuție a aspectelor litigioase tranșate deja. 2. În ceea ce privește faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene - motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea 554/2004 Menținând soluția pronunțată de Curtea de Apel București care a respins motivul de nulitate reprezentat de prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, instanța a nesocotit complet dreptul Uniunii Europene, respectiv, pe de o parte, principiul securității juridice și, pe de altă parte, Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-308/19 - Consiliul Concurenței împotriva B. S.R.L. ("Hotărârea pronunțată în cauza C-308/19"). Având în vedere circumstanțele concrete ale prezentei cauze, consideră că instanța de recurs trebuia să constate că aplicarea extensivă a normelor privind cauzele de întrerupere a prescripției conduce la încălcarea dreptului UE și să le înlăture de la aplicare, cu consecința casării a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, ca nelegală. Sunt invocate: Cauza CEDO - Dumitru Popescu împotriva României, din 26 aprilie 2007, Hotărârea Curții de Justiție de la Luxemburg din 13 martie 2008, Decizia Curții Constituționale a României nr. 1038/05.12.2012 precum și dispozițiile din Legea concurenței cu nr. 21/1996, concluzionând că instanța de recurs era chemată să dea efect atât forței obligatorii a interpretării oferite de CJUE, cât și celor două hotărâri pronunțate de instanța supremă (decizia nr. 3852/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 și decizia nr. 3853/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015) care vizează aceeași decizie a Consiliului Concurenței, atât din perspectiva autorității de lucru judecat de care acestea beneficiază, cât și a principiului securității juridice. 3. În privința susținerii că hotărârea atacată a fost pronunțată prin aplicarea unei dispoziții legale declarate ca fiind neconstituțională - motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. Instanța de recurs a respins în mod nelegal motivul de recurs referitor la încălcarea și aplicarea greșită a normelor privind cvorumul pentru adoptarea deciziilor de sancționare ale Consiliului Concurenței, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 58 din 26.01.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 04.05.2021 urmare căreia, audierile, deliberările și, pe cale de consecință, însăși emiterea deciziei sunt nule prin raportare la lipsa unui mandat valid a trei membri ai Plenului Consiliului Concurenței care au luat parte la audieri și la deliberare. Prin Decizia nr. 58/2021, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de D. S.R.L. în Dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal și a constatat că dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituționale. În esență, s-a constatat că aceste dispoziții nu sunt de natură a reglementa o situație tranzitorie legată de succesiunea de mandate, ci creează premisele exercitării atribuțiilor și ale continuării mandatului de membru al Plenului Consiliului Concurenței sine die, dând astfel naștere unui veritabil blocaj instituțional ce este contrar oricăror exigențele de ordin constituțional. Decizia Curții Constituționale este obligatorie erga omnes, aplicabilitatea sa în cauză fiind atrasă de însăși natura sa de mijloc de apărare, de chestiune prejudicială a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului. Temeiuri de drept invocate: art. 186, art. 509 alin. (1) pct. 8 și 11 C. proc. civ., art. 21 din Legea 554/2004 și art. 511 și urm. C. proc. civ., celelalte dispoziții legale citate în cuprinsul cererii revizuiri, precum și principiile în care își are sediul materia.

Apărările formulate în cauză Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare față de cererea de revizuire formulată de recurenta-reclamantă A., solicitând, în principal, respingerea cererii ca tardiv formulată, iar în măsura în care se va aprecia că este formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată. În esență, intimatul apreciază tardivă formularea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 și 11 din C. proc. civ., raportat la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri – 09.11. 2021, respectiv, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 58/2021 – 01.05.2021. Intimatul consideră că nici un motive invocat de revizuentă nu este fundamentat, aceasta cerere tinzând spre o veritabilă reformare a deciziei ICCJ, cu depășirea limitelor trasate de normele de procedură civilă pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire. Cu privire la inadmisibilitatea motivelor de revizuire, intimata dezvoltă apărări care pot fi sintetizate astfel: 1. Este inadmisibil motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât nu există identitate de părți iar autoritatea de lucru judecat se raportează la dispozitivul hotărârilor, nu la considerente. 2. Motivul prevăzut de art. 21 Legea contenciosului administrativ nu este incident în cauză, instanța de revizuire fiind investită, în concret, cu un veritabil control al raționamentului instanței de recurs asupra chestiunilor litigioase ridicate de aplicarea principiului securității juridice, Hotărârea din Cauza C-308/19 fiind valorificată de instanța de recurs în contextul unei evaluări pe fond a argumentelor A. privind prescripția aplicării sancțiunii. 3. Ipoteza normei prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, Decizia Curții Constituționale nr. 58/2021 nefiind pronunțată urmare invocării excepției de neconstituționalitate în prezenta cauză. În măsura în care, contrar argumentelor invocate de Consiliul Concurenței, instanța va admite motivul de revizuire constând în faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată prin aplicarea unei dispoziții legale declarate ca fiind neconstituționale, Consiliul Concurenței a apreciat că este necesară sesizarea CJUE cu o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea prevederilor și principiilor din dreptul Uniunii esențiale cauzei, având în vedere că aplicarea Deciziei CCR nr. 58/2021 și, corelativ, imposibilitatea lăsării neaplicate a acestei decizii este de natură a conduce la un risc sistemic de impunitate a faptelor circumscrise art. 101 TFUE, compromiterea supremației, unității și caracterului efectiv al dreptului Uniunii, respectiv a art. 101 TFUE.

Alte aspecte procesuale În cuprinsul cererii de revizuire, revizuenta A. a formulat și o cerere de repunere în termenul de exercitare a cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 186 din C. proc. civ. Motivul temeinic justificat care ar justifica repunerea în termen se referă la faptul că, la momentul pronunțării deciziei civile nr. 5395/09.11.2021, nu a putut lua cunoștință de motivarea și argumentele instanței pentru care a încălcat autoritatea de lucru judecat, decizia Curții Constituționale și principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Așadar, nerespectarea dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. (în forma în vigoare Ia momentul pronunțării hotărârii, deci anterior modificării operate prin Legea nr. 310/201') conform cărora hotărârea se va redacta și se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare a condus la imposibilitatea obiectivă de a formula o cerere de revizuire efectivă, conform garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține că decizia a cărei revizuire o solicită a fost comunicată la sediul ales al subscrisei de abia la data de 11.08.2022. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de revizuire Primordial, se va constata că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Revizuenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și 11 C. proc. civ. și art. 21 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (în continuare LCA). 1. Stabilind ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, în aplicarea art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității și cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., termenul pentru exercitarea revizuirii, vizând contrarietatea de hotărâri, este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri care, în cauză, este decizia nr. 5395/09.11.2021, definitivă de la data pronunțării, astfel încât, de la această dată începe să curgă termenul de revizuire. Având în vedere că cererea de revizuire a fost adresată Înaltei Curții de Casație și Justiție la data de 14.09.2022, se constată că termenul legal a fost depășit. Cererea de repunere în termenul de revizuire nu este întemeiată. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) din C. proc. civ.: "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate", iar aspectele evocate de societate, cu titlu de impedimente obiective, vizează necunoașterea considerentelor deciziei atacate, astfel de considerente devenind accesibile părților litigante doar ulterior motivării și comunicării hotărârii judecătorești. Astfel de aspecte nu pot fi apreciate, însă, drept motive temeinic justificate, care nu au permis părții să acționeze în termenul legal în vederea formulării și motivării cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În planul unui astfel de motiv de revizuire, spectrul verificărilor realizate de instanță nu implică o determinare a caracterului judicios al hotărârilor comparate, ci se rezumă la a aprecia dacă ultima hotărâre nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare prin verificarea triplei identitate de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate. O astfel de verificare este posibilă și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită, vizând exclusiv soluția pronunțată prin dispozitivul hotărârilor. Din această perspectivă dar și a încălcării prin considerente a puterii de lucru judecat, Înalta Curte face trimitere și la aspectele statuate de Curtea Constituțională prin punctele 15 - 20 ale deciziei sale nr. 346 din 6 iunie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 și ale art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a reținut astfel: "15. (...) Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă și soluționarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existența motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor. 16. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. 17. În ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. 18. În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nu contravine prevederilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită. 19. De altfel, Curtea a mai reținut că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. 20. Tot astfel, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat astfel în scopul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21." În plus, dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt clare, precise și necondiționate în privința momentului de început al curgerii termenului de revizuire, orice aspecte care fac referire la posibile neajunsuri ale actualului mod de reglementare nu se circumscriu motivelor temeinic justificate, în accepțiunea art. 186 C. proc. civ. Prin urmare, cererea de repunere în termen formulată de revizuentă nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru a înlătura sancțiunea decăderii din exercitarea dreptului, cu toate consecințele ce decurg din această constatare. Potrivit art. 185 Noul C. proc. civ., nerespectarea termenului pentru exercitarea unui drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului astfel că, în temeiul art. 511 coroborat cu art. 185 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardivă cererea de revizuire întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Soluția se impune și pentru respectarea art. 6 CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că are semnificația încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție redeschiderea unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulată tardiv (Androne împotriva României). 2. Apoi, examinând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 LCA, în raport cu toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente. Nemulțumirea revizuentei cu privire la modul în care instanța a interpretat normele privitoare la instituția prescripției, de natură a aduce atingere principiului securității juridice consacrat la nivelul CJUE, nu poate face obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma motivului prevăzut de art. 21 LCA, având în vedere că instanța de recurs a analizat incidența normelor de drept european, inclusiv considerentele Hotărârii din 21 ianuarie 2021, B. S.R.L., C 308/19, concluzionând că: "este obligația instanței naționale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii și în special a textului și a finalității articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, EU:C:2007:16, punctul 68, și Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C-187/15, EU:C:2016:550, punctul 43)." În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut (decizia nr. 549/2018) că interpretarea și aplicarea restrictivă a regimului de reglementare a căilor extraordinare de atac este în consens cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României), în care s-a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei… "Procedura de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive trebuie să își păstreze caracterul excepțional, iar instanțele interne să asigure un just echilibru între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să devină un mijloc de reexaminare a cauzei." Având în vedere că instanța de recurs a analizat pe larg incidența normelor dreptului Uniunii Europene și principiilor reiterate în cererea de revizuire, motivul invocat de revizuentă constituie în fapt o critică la soluția instanței de recurs. Or, aplicarea greșită a normelor de drept material constituie un motiv de recurs expres prevăzut de lege iar, în speță, hotărârea definitivă nu este supusă recursului. Dacă s-ar admite revizuirea într-o astfel de situație, s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil. 3. În fine, examinând cererea de revizuire și prin prisma motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare. Art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. prevede că: "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: […] 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții." Din economia dispozițiilor citate, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest motiv are în vedere ipoteza admiterii unei excepții de neconstituționalitate în cauza în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu revizuire, intervenită după ce hotărârea a devenit definitivă. Înalta Curte constată că în speță nu este îndeplinită această ipoteză, întrucât în cauza ce a format obiectul dosarului de recurs, soluționat prin decizia nr. 5395/09.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâre împotriva căreia a fost formulată prezenta cale de retractare, nu a fost formulată o cerere de sesizare a Curții Constituționale și nu a fost admisă vreo excepție de neconstituționalitate, care să atragă incidența prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. Pentru aceste motive, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. și la art. 21 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimatul Consiliul Concurenței, și va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire îndreptată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 5395 din data de 9 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015. Soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității, lasă nesoluționate atât excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., cât și orice alte cereri formulate de părți.