ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 și a raportului de investigație ce a stat la baza emiterii deciziei și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de 24.569.530 RON, stabilite prin art. 9 din decizie. În subsidiar, a solicitat să se constate că autoritatea de concurență a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate reclamantei, în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente, și, pe cale de consecință, să se dispună reducerea acestei sancțiuni, astfel încât să reflecte, în mod corect, circumstanțele situației de fapt. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Concurenței la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1587 din 13 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Recursul formulat în cauză Împotriva încheierii din 18 martie 2016, a încheierii din 25 martie 2016 și a sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 1695 din 22 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 și a încheierii din 25 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenței și a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva Deciziei nr. 1695 din 22 martie 2022, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ. și pe art. 21 din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii de revizuire se arată că apărările promovate de A. în cadrul recursului ce a făcut obiectul dosarului finalizat cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, însușite de ICCJ în respectiva decizie, au avut ca punct central afirmația conform căreia deliberarea din data de 9 decembrie 2014 a avut loc fără respectarea cvorumului legal, întrucât, dintre cei patru membri ai plenului, doar unul dintre aceștia (domnul B.) avea mandat valabil la acea dată. Art. 18 alin. (3) din lege era în vigoare la momentul expirării mandatelor, persoanele în cauză exercitându-și funcțiile în mod legal. Domnii C. (președinte al C. civ.), D. (vicepreședinte) și E. (consilier de concurență) au fost numiți în funcție prin decretele prezidențiale nr. 700, nr. 701 și nr. 703 din 27.04.2009, pentru un mandat de 5 ani, potrivit prevederilor art. 94 lit. c) și ale art. 100 alin. (1) din Constituția României, republicată, mandate care expirau în anul 2014. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale a României nr. 58/26.01.2021, apreciază că se impun următoarele precizări: - la data deliberărilor din speța dedusă judecății (9.12.2014), art. 18 alin. (3) din lege era în vigoare și producea efecte în mod corespunzător; astfel, domnii C., D. și E. aveau abilitarea să exercite calitatea de membri ai Plenului C. civ., în aplicarea textului de lege menționat, în vigoare la acel moment; deși prevederile indicate au fost calificate, la un moment mult ulterior, ca neconstituționale, la data deliberărilor acestea erau în vigoare, aveau caracter imperativ și erau obligatorii erga omnes - context în care autoritatea a procedat în mod corect aplicând aceste prevederi, o conduită contrară legii fiind tocmai aceea în care nu s-ar fi recunoscut efectele produse de dispozițiile în discuție; - Decizia CCR nr. 58/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 465 din 4 mai 2021; Chiar dacă norma legală a fost afectată, încă de la începutul adoptării ei, de viciul neconstituționalității, legiuitorul a optat pentru încetarea efectelor acesteia doar pentru viitor, tocmai pentru a nu bulversa ordinea juridică și a nu sancționa pe cei care s-au încrezut în cadrul normativ existent, în contextul în care respectiva normă beneficia de prezumția de constituționalitate și legalitate. Astfel, la data deliberărilor în prezenta cauză, prevederile art. 18 alin. (3) din lege erau în vigoare, iar, dat fiind faptul că acestea aveau un caracter imperativ, erau obligatorii erga omnes, autoritatea de concurență în mod corect a procedat în sensul respectării prevederilor respective, în contextul în care ar fi absurd să se pretindă că o autoritate publică ar fi trebuit să refuze aplicarea unei norme legale, pe motivul că respectiva normă ar putea fi declarată neconstituțională. În opinia revizuentei, Decizia ICCJ nr. 1695/22.03.2022, pronunțată în speță, este potrivnică Deciziei ICCJ nr. 4256/28.09.202110 (art. 509, pct. 8 C. proc. civ.) Prin prisma prevederilor art. 509, pct. 8 C. proc. civ., care prevăd ca motiv de revizuire existența unor hotărâri definitive potrivnice, arătăm că soluția în cauză a fost pronunțată cu neluarea în considerare a Deciziei ICCJ nr. 4256/28.09.2021, anterioare celei ce face obiectul cererii de revizuire, cu consecința încălcării autorității de lucru judecat a acestei prime hotărâri. În acest context, este necesar a preciza faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.:, "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (sn). Astfel, autoritatea de lucru judecat vizează inclusiv considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă, a cărei rezolvare nu se regăsește în mod necesar în dispozitivul hotărârii. Așadar, pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 509, pct. 8 C. proc. civ., este suficient ca în judecata ulterioară (în speță, Decizia nr. 1695/22.03.2022 - obiect al cererii de revizuire) să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat deja anterior (în cazul de față, Decizia nr. 4256/28.09.2021, pronunțată în cauza F. S.R.L. vs Consiliul Concurenței), fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente, iar această judecată existând deja să nu mai poată fi contrazisă. Revizuenta consideră că Decizia ÎCCJ nr. 1695/22.03.2022 vizează "lucruri care nu s-au cerut", instanța acordând "mai mult decât s-a cerut" (art. 509, pct. 1 C. proc. civ.) În considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509, pct. 1 C. proc. civ., care se referă la existența unei soluții pronunțate "asupra unor lucruri care nu s-au cerut", se învederează faptul că A. a invocat, cu titlu de noutate, la al cincilea termen de judecată, direct în fața instanței de recurs, motivul de nelegalitate constând în nelegala compunere a Plenului, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 58/2021. În concret, la termenul din data de 17.11.2021 din fața ICCJ, A. a invocat, în fundamentarea motivului de nelegalitate a Deciziei nr. 13/2015 constând în nelegala compunere a Plenului, Decizia Curții Constituționale nr. 58/2021, cu consecința încălcării art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care reclamă, sub sancțiunea decăderii, modificarea cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată (în speță până la data de 23 octombrie 2015). Or, prin notele scrise depuse la termenul din 17.11.2021, întreprinderea a solicitat instanței de control judiciar să constate nelegalitatea Deciziei nr. 13/2015 prin prisma unui nou motiv de nelegalitate, modificând în această modalitate acțiunea introductivă, cu consecința tardivității cererii astfel formulate. Prin raportare la aspectele învederate deja, precum și la hotărârea instanței de recurs, care a acceptat motive tardiv formulate în calea de atac de către A., rezultă că, în fapt, Decizia ÎCCJ nr. 1695/22.03.2022 vizează lucruri care nu s-au cerut, iar instanța a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului, care prevăd ca motiv de revizuire încălcarea priorității dreptului unional, se arată că hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată cu ignorarea jurisprudenței CJUE privind riscul sistemic de impunitate, statuat prin Hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunțată în cauza C-308/19. În interpretarea aplicării acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Decizia nr. 45/2016, în dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a reținut că: "În interpretarea și aplicarea dispoziții/or art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii. " (s.n.) Se mai arată că la data de 21 ianuarie 2021, instanța de la Luxemburg a pronunțat hotărârea preliminară în cauza Whiteland (C-308/19)14, în soluționarea întrebării adresate de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, iar CJUE a structurat întrebarea adresată de ÎCCJ în două întrebări distincte, astfel: "Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că: 1) impun autorităților judiciare din statele membre obligația de a interpreta normele naționale care reglementează prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale în acord cu reglementarea cuprinsă în articolul 25 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și 2) se opun interpretării unei norme de drept național în sensul că prin act de întrerupere a prescripției se înțelege doar actul formal de declanșare a procedurii de investigare a unei practici anticoncurențiale, fără ca acțiunile ulterioare întreprinse în scopul investigării acesteia să intre în aceeași sferă a actelor de întrerupere a prescripției?" Relevanță pentru speța de față o are răspunsul CJUE la a doua întrebare, respectiv: "Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedește, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripție în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere." (s.n.) Chiar dacă întrebările la care a răspuns CJUE în cauza C-308/19 vizează problema prescripției, dezlegarea oferită de instanța de la Luxemburg are caracter principial, general aplicabil, fiind obligatorie pentru instanțele Statelor Membre, tocmai în virtutea necesității respectării principiului priorității dreptului european, aspectele statuate fiind, așadar, incidente inclusiv în speța dedusă judecății. Astfel, cele statuate de CJUE în privința riscului sistemic de impunitate, aplicabile în egală măsură prezentei spețe, se concretizează în următoarele concluzii cu caracter principial: - o interpretare strictă a reglementării naționale pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autoritățile naționale de concurență a normelor dreptului concurenței al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept; - revine instanței naționale, în lumina principiului efectivității, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului național de prescripție în discuție în litigiu prezintă, ținând cont de ansamblul elementelor regimului național de prescripție în discuție în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; - în aceste condiții, este obligația instanței naționale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii și în special a textului și a finalității articolului 101 TFUE; - problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care ar fi contrară dreptului Uniunii, trebuie lăsată neaplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a acestei dispoziții. Din principiile reținute de CJUE, aplicabile speței de față, rezultă că, atunci când există un risc sistemic de impunitate, o prevedere națională trebuie interpretată astfel încât să aibă ca rezultat aplicarea efectivă a normelor de concurență, inclusiv a celor prevăzute de Tratat, fiind chiar posibilă înlăturarea de la aplicare a unei dispoziții naționale care ar conduce la încălcarea principiului efectivității. Or, în prezentul caz, interpretarea reglementării naționale în vigoare la acel moment, în sensul că aceasta ar interzice continuarea activității unui membru al Plenului, ar avea drept consecință periclitarea punerii în aplicare efectivă a regulilor de concurență UE, de către Consiliul Concurenței. În opinia revizuentei, o interpretare precum cea promovată de A. și acceptată de ICCJ în Decizia nr. 1695/22.03.2022, se opune legislației unionale, întrucât generează un risc sistemic de impunitate a contravențiilor din materia concurenței.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Soluția instanței de recurs Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire nu este întemeiată. Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se dovedește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia, producând efecte grave pentru părți și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate. Totodată, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa. Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 C. proc. civ. Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiții specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită. În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Conform art. 509 alin. (1) pct. I teza întâi din C. proc. civ. din 2010: "Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut". Cu referire la acest motiv de revizuire, se reține că, în sensul dispozițiilor citate, ca reflectare a principiului disponibilității, pretinsa pronunțare a instanței extra petita se analizează în raport cu obiectul litigiului, astfel cum acesta este delimitat prin cererea de chemare în judecată. Din considerentele de fapt și de drept ale deciziei criticate, rezultă fără echivoc faptul că au fost analizate toate motivele invocate precum și întreg materialul probator administrat în cauză de către ambele părți din proces. Din analiza motivelor invocate de către revizuient rezultă în mod evident faptul că acestea nu conțin elemente care sa aibă vreo relevantță în cauză, și nici nu au calitatea de a modifica hotărârea instanței de recurs. Pe de altă parte, revizuentul critică soluția dată în recurs, ceea ce depășește limitele procedurale în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii, întrucât legea nu a urmărit " să deschidă părților calea recursului la recurs" Reiese foarte clar că revizuentul încearcă, pe cale revizuirii, să obțină rejudecarea recursului, reaprecierea probelor, și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății, ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii. Contrar celor susținute de revizuent, Înalta Curte reține că nu a fost invocat direct în recurs niciun motiv nou de nelegalitate a Deciziei nr. 13/14.04.2015. Astfel, prin chiar acțiunea în anulare inițială s-a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015 având în vedere că aceasta fost adoptată cu încălcarea cvorumului aplicabil pentru deliberare de 5 membri ai Plenului Consiliului Concurenței. De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în cauză, cererea formulată în data de 17.11.2021 nu se circumscrie unei veritabile cereri modificatoare în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind exclusiv o cerere de întregire care a vizat prezentarea unor argumente suplimentare în fundamentarea aceluiași motiv de nelegalitate și a aceleiași pretenții. Este de necontestat distincția care există între cererea de întregire care are ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare sau a unor noi motive de drept și cererea de modificare prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. De altfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că revizuentul nu a invocat în niciun moment în cursul soluționării recursului excepția tardivității pretinsei cereri modificatoare. În ceea ce privește Hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021 pronunțată în cauza C-308/19, Înalta Curte constată că aceasta nu a avut ca obiect analiza riscului sistemic de impunitate din perspectiva validității mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurenței, ci exclusiv din perspectiva prescripției extinctive și a cursului său. În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;". Revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză. Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat". Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat - "una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate". Prin hotărâri definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar. Prin "una și aceeași pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a Ii-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluționarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfășoară între părți diferite, cu obiecte diferite, cu temeiuri de drept diferite și nu îndeplinesc condițiile reglementate de textul legal anterior citat. Revizuenta circumscrie, așadar, noțiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluționare a unor cauze similare, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicție este împrejurarea ca același litigiu, supus judecății a doua oară, și purtând între aceleași părți și având aceeași cauză, primește o altă rezolvare. Or, în speță, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluțiile pronunțate nu sunt contrare unele altora, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunțate în litigii diferite, între părți diferite, cu obiect și cauze, de asemenea, diferite. Între cauzele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu și identitatea cerută în mod expres prin dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existența unor hotărâri definitive potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate". Or, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunțate între aceleași părți, și având același obiect și aceeași cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie. Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecății. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esențiale ale judecății -respectiv obiect cauză și părți - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis. Principiul corespunde necesității stabilității juridice și ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuție a situațiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudența, să sancționeze o a doua cerere adresată justiției care, chiar și în condițiile lipsei identității obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuția judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv. Or, ceea ce principiul autorității de lucru judecat interzice părților, precum și instanței de judecată să nege, să conteste, este rezultatul finit al unei judecăți, readucând-o în dezbaterea judiciară și pretinzând o altă soluție, și nicidecum o soluție pronunțată într-un cu totul alt litigiu, chiar similar. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că Decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire de față nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub niciun aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătorești invocate de revizuenta ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii. În cauză nu se verifică condiția existența a două sau mai multe hotărâri potrivnice întrucât între hotărârea supusă revizuirii și Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 nu există nicio contradicție nici în privința dispozitivelor și nici a considerentelor. Astfel, în privința dispozitivelor celor două hotărâri nu există în mod evident nicio contradicție, de vreme ce, prin Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 s-a respins definitiv acțiunea în anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 82/24.11.2016, iar prin decizia atacată s-a dispus anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015. Prin cele două hotărâri s-a decis cu privire la două acte administrative distincte, emise în cadrul unor investigații ale autorității de concurență complet diferite și fără vreo legătură între ele, o eventuală contrarietate între dispozitivele celor două hotărâri fiind de plano imposibilă și exclusă. Nici în privința considerentelor nu există vreo contradicție de vreme ce, în dosarul nr. x/2017, spre deosebire de dosarul nr. x/2015, instanța nu a fost învestită cu analiza de legalitate a deciziei Consiliului Concurenței din perspectiva încălcării dispozițiilor legale privind audierile, deliberările și cerințele de cvorum la întrunirea Plenului pentru deliberare ca efect al invalidării mandatelor membrilor Plenului prin Decizia Curții Constituționale nr. 58/2021. Decizia nr. 2456/28.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 a vizat anularea unui act administrativ pentru expirarea mandatului unui membru al Consiliului și analiza posibilității prelungirii de drept a mandatului acestuia în condițiile în care fusese numit în funcție anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2010 (care a permis prelungirea mandatului ulterior expirării până la depunerea jurământului de către cel desemnat pentru mandatul următor). În dosarul nr. x/2015, instanța de recurs a analizat legalitatea deciziei pronunțate de Plenul Consiliului Concurenței în condițiile în care mandatele a 3 din 5 membri (în cadrul audierilor), respectiv a 3 din 4 membri (în cadrul deliberărilor) erau expirate și, față de declararea ca neconstituțională a art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 în cursul soluționării litigiului, aceștia nici nu mai puteau beneficia de prelungirea de drept a mandatelor. În ceea ce privește obiectul cauzelor, ca element al autorității de lucru judecat în înțelesul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este reprezentat de pretențiile deduse judecății, astfel cum acestea au fost configurate prin cererea de chemare în judecată. Obiectul dosarului nr. x/2017 în care a fost pronunțată Decizia nr. 2456/28.09.2021 este fundamental distinct de obiectul cauzei în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii, astfel: - în dosarul nr. x/2017 obiectul este reprezentat de anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 82/24.11.2016 emisă ca urmare a unei investigații pe piața distribuției centralelor termice, cazanelor, boilerelor, sistemelor de ventilație și a accesoriilor pentru acestea cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată cu completările ulterioare, de către F. S.R.L. Ghimbav și distribuitorii săi/partenerii service, din România; - în dosarul nr. x/2015 obiectul este reprezentat de anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 emisă ca urmare a unei investigații pentru analizarea sectorului comercializării produselor alimentare cu privire la posibila încălcare de către A. și furnizorii acesteia a art. 5 din Legea Concurenței și a art. 101 din TFUE. Prin urmare, obiectul celor două dosare este diferit, vizând legalitatea unor decizii distincte emise de Consiliul Concurenței ca urmare a unor investigații separate, în domenii de activitate diferite și fără vreo legătură între acestea. În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte apreciază că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o consecință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că: "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză". Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor membre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003. Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. 78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. 79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...). 83. În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție". În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE. Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că revizuenta susține, prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă. Or, în cauza de față, revizuenta este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE. În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate. Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs. Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și G. și H. contra Moldovei). Ca atare, cu respectarea dispozițiilor legale incidente speței, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de față, a apreciat că soluția de la fondul pricinii reflectă interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a admis cererea de recurs, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia nr. 13/2015 a Consiliului Concurenței. CJUE a analizat articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE și riscul sistemic de impunitate exclusiv din punct de vedere al reglementării naționale a actelor de întrerupere a prescripției extinctive. Extinderea în mod artificial de către Consiliul Concurenței a Hotărârii CJUE cu privire la orice instituție juridică (deși aceasta nu a făcut obiectul analizei CJUE) nu este întemeiată și nu poate fi primită. Revizuentul nu indică în concret criticile pe care le aduce Hotărârii atacate, respectiv ce prevedere legală consideră ar fi trebuit să înlăture instanța din analiza sa. Din cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza C-308/19 este limpede că a fost analizat riscul sistemic de impunitate exclusiv din perspectiva unor reglementări naționale a căror interpretare ar putea conduce la un risc sistemic de impunitate, nicidecum a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională. Existența riscului sistemic de impunitate nu poate fi apreciată exclusiv în temeiul unui criteriu bazat pe numărul sau pe numărul potențial de investigații afectate întrucât, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens sau măcar a unui reper de ordin legal, nu se poate determina care ar fi numărul minim de cauze prin raportare la care s-ar putea constata riscul sistemic de impunitate. Acceptarea acestei teze ar conduce la o aplicare neunitară a efectelor deciziilor Curții Constituționale. Riscul sistemic de impunitate nu este un scut în spatele căruia pot fi mascate toate motivele de nelegalitate care afectează investigațiile desfășurate de Consiliul Concurenței sub pretextul pretinsului impact major asupra bugetului de stat. Așadar, textul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 care a fundamentat continuarea în mod abuziv a exercitării mandatelor de către cei 3 membri ai Plenului, fără ca aceștia să fie numiți în funcție, în acord cu procedura prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, este lipsit de orice efecte juridice, exercitarea funcțiilor în temeiul acestei prevederi fiind așadar nelegală și atrăgând pe cale de consecință și nulitatea audierilor, a deliberărilor și, pe cale de consecință, a adoptării Deciziei atacate. Din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente. Aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene. În cauza de față, revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a dovedit incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerente care vizează rejudecarea recursului și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În cauză, criticile revizuentei nu se încadrează în cerințele acestui caz special de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de recurs. Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; I. c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26). Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuentul la plata sumei de 80.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenței și va obliga revizuentul la plata sumei de 80.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.