ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3764/2023

Ședința publică din data de 12 septembrie 2023

Asupra cererii de revizuire ce face obiectul judecății,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.12.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în principal, anularea Decizia Consiliului Concurenței nr. 49/03.12.2014 prin care reclamanta, A. S.R.L. a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 599.636 RON, pentru săvârșirea faptei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE; în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment sau reducerea amenzii contravenționale aplicate prin stabilirea procentului acesteia spre minimul prevăzut de Legea nr. 21/1996, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancțiunii, precum și aplicarea procentului la cifra de afaceri determinată potrivit prevederilor aplicabile agențiilor de media; anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 315/12.08.2014, cu privire la prevederile art. 3 punctele 1-10, constatând că dreptul la apărare al A. a fost încălcat și, totodată să se dispună obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei mai multe înscrisuri din dosarul de investigație.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 2911 din 11 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și a dispus anularea, în privința reclamantei, a Deciziei nr. 49/03.12.201 emisă de către pârâta Consiliul Concurenței.

I.3. Cererea de recurs

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva considerentelor sentinței de mai sus, solicitând menținerea soluției cuprinsă în sentința și înlăturarea considerentelor sentinței referitoare la îndeplinirea în cauză a cerințelor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea 21/1996, precum și a considerentelor referitoare la faptul că dreptul la apărare al reclamantei în procedura administrativă nu a fost încălcat.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând casarea acesteia cu respingerea acțiunii ca nefondată.

I.4. Decizia din recurs (hotărârea ce face obiectul cererii de revizuire dedusă judecății)

Prin Decizia nr. 5186 din 15 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2911 din 11 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; a admis recursul formulat de Consiliul Concurenței împotriva aceleiași sentințe; a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins, în tot, acțiunea ca neîntemeiată.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăți

Reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5186 din data de 15.10.2020 pentru încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, având în vedere Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 10.11.2022 în cauza C-385/21 (B. S.R.L. împotriva Consiliului Concurenței), prin care a solicitat admiterea cererii de revizuire și schimbarea Deciziei supuse revizuirii în sensul celor arătate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-385/21, respectiv prin reducerea amenzii aplicate A., luându-se în considerare pentru stabilirea nivelului de bază al amenzii cifra de afaceri formată exclusiv din comisioanele agenției A. în anul anterior sancționării (2013), respectiv 382.589 de RON, conform Raportului de expertiză contabilă din fond depus la termenul din 09.05.2017.

În motivarea cererii de revizuire, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește admisibilitatea revizuirii în prezenta cauză, revizuienta a arătat faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv 22.12.2014) era în vigoare art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, din conținutul căruia rezultă că legiuitorul român nu a instituit un termen legal pentru introducerea cererii de revizuire pentru motivul constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

Potrivit art. 27 C. proc. civ. (legea aplicabilă hotărârilor), "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

La data introducerii cererii de către A., existau mai multe opinii (atât ale doctrinei, cât și ale instanțelor) privind termenul de introducere a revizuirii pentru motivul precizat de art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, fie în sensul că revizuirea putea fi exercitată în termenul de drept comun de o lună care curge de la data când partea a luat cunoștință pe orice cale de hotărârea supusă revizuirii, fie în sensul identificării reperelor unui termen rezonabil, care să asigure echilibrul între principiul securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene, fie în sensul utilizării termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În perioada 23-24 octombrie 2014 (cu 2 luni înainte de introducerea acțiunii A.) a avut loc la Suceava întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor de contencios administrativ ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului administrativ și fiscal unde s-a stabilit că, în lipsa intervenției legiuitorului în vederea reglementării termenului de revizuire pentru cazul arătat, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (Decizia Curții Constituționale nr. 1600/2010) urmează a fi aplicat, pentru cazul de revizuire consacrat de legea specială, în mod corespunzător, termenul de 3 luni prevăzut de art. 322 și urm. din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 511 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 5 din noul C. proc. civ., precum și respectarea principiului securității raporturilor juridice, termenul începând să curgă de la data publicării în Buletinul Oficial al Uniunii Europene a deciziei interpretative a TFUE.

Este adevărat că prin Decizia nr. 45 din data de 12.12.2016, ÎCCJ a stabilit că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii, însă în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data începutului procesului, conform art. 27 din C. proc. civ.. Or, la data începutului procesului, respectiv 21.12.2014, era în vigoare art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care nu instituia un termen pentru introducerea cererii de revizuire pentru motivul constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. De asemenea, legea în vigoare la acea dată nu stipula vreun termen legal pentru introducerea cererii de revizuire pe acest motiv.

De abia ulterior, prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018, legiuitorul din România a modificat art. 21 din Legea 554/2004, fiind precizat la alin. (3) că "cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de Ia data comunicării hotărârii definitive și se soluționează de urgență și cu precădere", însă aceste dispoziții legale nu erau în vigoare la data de 22.12.2014, data începutului procesului și nu sunt aplicabile cauzei.

Prin urmare, conform principiului unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), precum și al principiului neretroactivității legii prevăzut în art. 15 din Constituție, o interpretare în sensul că revizuienta nu ar fi la acest moment în termenul legal de introducere a cererii de revizuire ar fi o adăugare nepermisă la lege, de vreme ce la momentul începutului procesului nu era instituit un termen legal pentru introducerea revizuirii pentru motivul arătat.

Mai mult decât atât, așteptările rezonabile ale reclamantei, având în vedere Decizia ICCJ nr. 6394 din data de 26 septembrie 2013, dar și opinia reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel din perioada 23-24 octombrie 2014, erau în sensul că o cerere de revizuire pentru motivul constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar formulată într-un termen rezonabil după data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ar fi fost admisibilă.

Per a contrario, dacă s-ar considera că revizuienta ar fi putut introduce revizuirea pe motivul arătat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în termen de o lună de la comunicarea Deciziei supuse revizuirii (hotărârea fiind comunicată A. pe data de 24.11.2020), în condițiile în care CJUE s-a pronunțat în cauza C-385/21 ulterior acestui termen, s-ar da curs unei interpretări care ar face practic imposibilă aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României republicată, într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe naționale în care ar putea fi invocat acest motiv de revizuire, contrar atât legilor naționale, cât și tratatelor Uniunii Europene.

Or, având în vedere data pronunțării CJUE în cauza C-385/21, obiectul întrebării preliminare în cauza respectivă care se află în strânsă legătură cu prezenta cauză (ambele întreprinderi sunt agenții media sancționate prin aceeași Decizie nr. 42/2014 a Consiliului Concurenței), precum și data introducerii prezentei cereri de revizuire, cererea de revizuire formulată de A. pe motivul arătat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în vigoare la data începutul acestui litigiu este admisibilă.

În fapt, prin Decizia supusă revizuirii, ÎCCJ a admis recursul formulat de către Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 2911 din 11 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a casat sentința recurată, iar în rejudecare a respins în tot acțiunea introdusă de A. ca neîntemeiată.

ÎCCJ și-a întemeiat motivarea pe faptul că în ceea ce privește sintagma utilizată de legiuitor în art. 53 din Legea nr. 21/1996 a concurenței pentru sancționarea întreprinderilor ca urmare a săvârșirii unor fapte anticoncurențiale, aceasta nu comportă nicio circumstanțiere de genul celor învederate de reclamantă și însușite de instanța fondului, legiuitorul stabilind ca reper unic pentru raportare cifra de afaceri totală.

Or, așa cum a dispus CJUE în cauza C-385/21, o astfel de interpretare ar fi contrară art. 4 alin. (3) TUE și art. 101 din TFUE, în condițiile în care cifra de afaceri luată în considerare de autoritatea de concurență la aplicarea unei amenzi pentru săvârșirea unei fapte anticoncurențiale nu reflectă situația economică reală a întreprinderii respective, deși întreprinderea a oferit autorității de concurență elemente precise și documentate prin care se putea determina această valoare.

Hotărârea CJUE este în aceeași măsură obligatorie pentru celelalte instanțe naționale sesizate cu o problemă identică. După cum s-a arătat în jurisprudența unională, "interpretarea pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o dă unei norme de drept comunitar, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 177 (actual art. 267 din TFUE), lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare" (cauza Denkavit, C-61/79, paragraful nr. 16).

Prin urmare, interpretarea CJUE este pe deplin aplicabilă în ceea ce privește cauza de față, având în vedere că în ambele cauze (A. - dosar nr. x/2014 și B. - dosar nr. x/2015) problema supusă judecății este identică, respectiv dacă cifra de afaceri pe care Consiliul Concurenței trebuia să o ia în considerare la calculul amenzii aplicate agențiilor de media prin Decizia nr. 49 din data de 03.12.2014 era cifra de afaceri compusă exclusiv din comisioanele aferente activității de intermediere din anul anterior sancționării sau cifra de afaceri așa cum a fost reflectată în contul de profit și pierderi.

Or, pentru evitarea formării unei practici judiciare neunitare în România în ceea ce privește aplicarea Hotărârii CJUE din cauza nr. C-385/21, obligatorie pentru toate instanțele naționale sesizate cu o problemă identică, trebuie avute în vedere aceste aspecte la pronunțarea hotărârii în prezenta cauză în care solicită revizuirea.

În drept, au fost invocate prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Hotărârea CJUE în cauza C-385/21, Legea nr. 21/1996 a concurenței, Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene (punctele 33, 46 și

53), Ordinul nr. 420/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la articolul 51 din Legea concurentei nr. 21/1996, Codul de Procedură Civilă.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, respingerea ca tardivă a cererii de revizuire, iar în subsidiar, ca inadmisibilă.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Prevederile art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 permit retractarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, care au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

În varianta inițială, art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 prevedea ca: "cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Acest text a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1609/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27.01.2011, Curtea Constituțională reținând neclaritatea reglementării, care afectează dreptul de acces la justiție, de vreme ce, la acel moment, potrivit vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătorești irevocabile nu se comunicau părților.

Ulterior, dispozițiile în discuție au fost abrogate, alături de celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 299/2011, declarată la rândul ei neconstituționala prin Decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale. Ca efect al acestei din urmă decizii a Curții Constituționale, prevederile art. 21 alin. (2), tezele 1 și III, au reintrat în fondul activ al legislației, singurul interval în care ele nu au produs efecte situându-se între 25.12.2011, data intrării în vigoare a legii de abrogare și 29.01.2013, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1039/2012 a Curții Constituționale.

În schimb, efectele prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară pronunțării Deciziei nr. 1609/2010 a Curții Constituționale, au încetat în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, în condițiile omisiunii legiuitorului de a interveni pentru a pune în acord dispozițiile neconstituționale cu cele ale Constituției. Cum celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv teza I si a III-a, au continuat să facă parte din dreptul pozitiv, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chemată să preîntâmpine apariția unei jurisprudențe neunitare, a pronunțat Decizia nr. 45/2016, prin care a decis că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună si curge de la data comunicării hotărârii definitive, supuse revizuirii.

Ulterior, prin art. I pct. 20 din Legea nr. 212/2018, art. 21 din Legea nr. 554/2004 s-a modificat, în sensul interpretat prin decizia de unificare a jurisprudenței.

La pct. 21 din Decizia Curții Constituționale nr. 43/2020 publicată în M.Of. nr. 446/2020 se arata ca prin Decizia nr. 45/2016 "Înalta Curte de Casație si Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu s-a substituit Parlamentului prin crearea ab novo a unei reguli privitoare la durata termenului în care se poate introduce calea de atac a revizuirii, ci s-a menținut in limitele competentei sale conferite de legiuitor prin art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești".

Prin urmare, clarificarea problematicii termenului de revizuire a fost realizată de instanța supremă prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, fără să instituie noi norme de drept, astfel cum se poate înțelege din susținerile revizuentei.

Aceste aspecte au fost confirmate ulterior prin Decizia Curții Constituționale nr. 64/2022 în care s-a analizat, de asemenea, o eventuala neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2), in redactarea anterioara modificării prin Legea 212/2018 si in interpretarea data prin Decizia nr. 45/2016 de Înalta Curte de Casație si Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție ridicata într-o cauza in care se punea problema tardivității cererii de revizuire.

Față de susținerile revizuentei referitoare la faptul ca textul art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004, in vigoare la momentul introducerii cererii de chemare in judecata, respectiv 22.12.2014, nu prevedea un termen legal in care se exercita revizuirea si, prin urmare, nu ii este aplicabil un astfel de termen, se invocă aspectele reținute, in mod corect, de către Înalta Curte de Casație si Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in Decizia nr. 45/2016, aspecte care au fost avute in vedere si in deciziile Curții Constituționale.

Or, din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 1.609/2010 a rezultat că prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale datorită redactării defectuoase a textului care reglementa data de început a termenului revizuirii, in condițiile in care potrivit vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătorești pronunțate în recurs nu se comunicau din oficiu părților.

Având in vedere aspectele menționate anterior, Înalta Curte de Casație si Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in Decizia nr. 45/2016, publicata in M. Of. 386/23.05.2017, a reținut ca termenul de revizuire va curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii, având in vedere ca, o eventuala problema legată de comunicarea hotărârilor judecătorești supuse revizuirii nu se mai pune, datorită prevederilor art. 427 alin. (1) teza I din C. proc. civ. (2010), potrivit cărora hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă.

Reperele legale, respectiv succesiunea normelor prezentate mai sus, interpretate în sensul avut în vedere de Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si reperele jurisprudențiale ale Curții Constituționale releva că, pentru ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de revizuire a început să curgă de la data comunicării deciziei atacate. Data comunicării deciziei, asa cum însăși revizuenta subliniază in cererea de revizuire, a fost la 24.11.2020, moment de la care a inceput sa curgă termenul de revizuire de o luna.

Calculând termenul de revizuire, întemeiata pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu respectarea dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) din C. proc. civ., termenul de exercitare a revizuirii împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 5186/15.10.2020 s-a împlinit cu mult inainte de data formulării cererii de revizuire, aceasta fiind astfel tardiv introdusa.

In susținerea concluziei anterioare, se arată si faptul ca la data comunicării către revizuientă a Deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 5186/15.10.2020, care asa cum insasi revizuenta arata a fost data de 24.11.2020 era deja publicata Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care clarifica faptul ca termenul de revizuire, întemeiat pe art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004, începe să curgă de la data comunicării deciziei atacate/supuse revizuirii.

În legătura cu același aspect, s-a pronunțat si CJUE in cauza C-676/17 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulata, in temeiul art. 276 TFUE, de Curtea de Apel Ploiești in ceea ce privește interpretarea art. 4 alin. (3) si art. 110 TFUE, precum si a principiilor cooperării loiale, echivalenței, efectivității și securității juridice.

In respectiva cauza, in discuție era art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost interpretat si clarificat prin Decizia nr. 45/2015 a Înaltei Curtî de Casație si Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in ceea ce privește curgerea termenului de revizuire de o luna de la data comunicării deciziei atacate.

In subsidiar, în măsura in care instanța ar trece peste excepția tardivității invocata de către Consiliul Concurentei, este necesara analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, întemeiata pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, procedura de judecata fiind guvernata de prevederile art. 513 din C. proc. civ.

Analizând prevederile legale pe care CJUE si-a fundamentat interpretarea, se observa ca problema nu s-a pus din punct de vedere al indicatorului financiar care trebuie avut in vedere în scopul aplicării amenzii, respectiv cifra de afaceri calculata conform Reglementarilor contabile (de altfel, cifra de afaceri ca indicator economico-financiar este avuta în vedere si de Regulamentul CE nr. 1/2003 privind aplicarea art. 101 si 102 din TFUE de către Comisia Europeana), ci s-a referit la recunoașterea dreptului si corelativ la obligația unei autorități naționale de concurenta de a verifica, atunci când se impune, o eventuala neconcordanta dintre veniturile înscrise in cifra de afaceri neta din Bilanțul contabil al unei întreprinderi si realitatea economica, in scopul aplicării amenzii contravenționale pentru încălcarea regulilor de concurenta.

Prin urmare, având in vedere ca obligația de a respecta reglementările contabile incumba întreprinderilor care isi întocmesc evidentele economico-financiare, conform Reglementarilor contabile, si le transmit instituțiilor abilitate, precum Ministerul Finanțelor Publice, exista o prezumție relativa ca valoarea cifrei de afaceri neta (veniturile înregistrate din activitatea curenta, astfel cum acestea sunt definite la oct. 253) din evidentele întreprinderii corespunde realitatii economice.

Pornind de la aspectele punctate anterior, in prezenta cauza revine instanței naționale sarcina de a determina daca Consiliul Concurentei in cadrul investigației, pe baza actelor aflate la dosarul acesteia, în mod corect a avut in vedere aspectele subliniate de CJUE sau daca A. reușește sa prezinte, elemente precise si documentate, de fapt si de drept, precum si motive exacte pentru care, asa cum a reținut CJUE, nu a considerat necesar să efectueze corecția cuantumului cifrei sale de afaceri care figurează în Contul său de profituri și pierderi.

Asa cum se observa din argumentele A., acesta nu a furnizat elemente precise si documentate care sa demonstreze temeinicia, in drept si în fapt, de natura sa demonstreze ca valoarea cifrei de afaceri indicata in Contul de profit si pierderi nu a fost determinata in mod corect, conform Reglementarilor contabile (pct. 33 si 253) si, ca atare, aceasta nu este o reprezentare fidela a operațiunilor economico-financiare in conformitate cu realitatea economica, astfel cum prevede pct. 46 din Reglementările contabile, aflându-se ca atare in situația extrem de rara prevăzuta de alin. (4) al pct. 46.

In final, in contextul invocării unei alte sume ca reprezentând cifra de afaceri a întreprinderilor, in procedura administrativă, in scopul aplicării amenzii, Consiliul Concurentei a analizat si argumentele A. cu privire la natura activității pe care o desfășoară. In concluzie, nu se poate susține ca autoritatea de concurenta nu a analizat susținerile agențiilor de media referitoare la calitatea de intermediar, in scopul determinării amenzii contravenționale, ci s-a limitat doar la a retine ca Legea concurentei si Instrucțiunile privind individualizarea amenzilor ar avea in vedere ca baza de calcul cifra de afaceri ce reiese din conturile anuale ale întreprinderii.

Atât Consiliul Concurentei, cat si instanța care a pronunța decizia supusa revizuirii au fost in drept sa constate ca pct. 152 din Instrucțiunile privind conceptele de concentrare economica, întreprindere implicata, funcționare deplina si cifra de afaceri nu poate fi reținut ca temei pentru o ajustare a cifrei de afaceri nete contabile, in scopul aplicării amenzii contravenționale, A. neprezentand alte elemente precise si documentate (exigente la care face trimitere si decizia CJUE) pentru a dovedi ca, in aplicarea pct. 33 si 253 din Reglementările contabile sî-a determinat in mod greșit cifra de afaceri neta, existând o neconcordanta intre aceasta si realitatea economica.

IV. Răspunsul la întâmpinare

Revizuienta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele:

Revizuienta A. a formulat prezenta cerere la data de 28.11.2022, în termen de 1 lună de la data publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") în cauza C-385/21, respectiv 10.11.2022.

De asemenea, în cauza C-385/21, întreprinderea care a ridicat cererea de sesizare a CJUE în dosarul nr. x/2015, respectiv B. S.R.L., este una dintre cele 11 întreprinderi care, alături de A., a fost sancționată de către Consiliul Concurenței prin Decizia nr. 49 din data de 03.12.2014, decizie care a făcut obiectul acțiunii în anulare din acest dosar, iar problema de drept discutată în dosarul nr. x/2015 este similară cu cea dedusă judecății prezentei cauze.

Având în vedere similitudinea prezentului dosar cu dosarul nr. x/2015 în care a fost admisă cererea de sesizare a CJUE formulată de B., întreprindere sancționată prin același act administrativ ca și A., precum și necesitatea evitării pronunțării unor hotărâri contrare principiului priorității dreptului comunitar, va formula în prezenta cauză o cerere de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară.

Argumentul intimatei potrivit căruia nu există motive care să impună schimbarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5186 din data de 15.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2014 raportat la situația de fapt și de drept din cauză, privită în lumina considerentelor și dezlegării principiale oferite de CJUE în cauza C-385/21, este neîntemeiat.

Argumentul intimatei potrivit căruia problema de drept din Cauza C-385/21 se referă la recunoașterea dreptului și corelativ la obligația unei autorități naționale de concurență de a verifica, atunci când se impune, o eventuală neconcordanță dintre veniturile înscrise în cifra de afaceri netă din bilanțul contabil și realitatea economică, în scopul aplicării amenzii pentru încălcarea regulilor de concurență și nu la indicatorul financiar avut în vedere în scopul aplicării amenzii, este neîntemeiat.

Cu privire la argumentul intimatei potrivit căruia Consiliul Concurenței a respins în mod corect argumentele și explicațiile A. în sensul necesității ajustării amenzii prin raportare la cifra de afaceri formată exclusiv din comisioanele agenției, nefiind necesar să efectueze corecția cuantumului cifrei sale de afaceri care figurează în contul de profituri și pierderi raportat la pretinsa calitate de intermediar a revizuientei, se arată că este neîntemeiat.

V. Alte aspecte procesuale

V.1. Revizuenta A. S.R.L. a formulat la data de 28 august 2023 o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei decizii preliminare cu privire la următoarea întrebare:

"Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că se opun, prin prisma principiului echivalenței și efectivității, unei reglementări naționale care prevede un termen de decădere de o lună pentru formularea unei cereri de revizuire a hotărârii judecătorești definitive pronunțate cu privire la o întreprindere, având ca motiv de revizuire publicarea unei hotărâri CJUE, în situația în care cauza în care s-a pronunțat CJUE are ca obiect același act administrativ prin care au fost sancționate mai multe întreprinderi, printre care și întreprinderea, pentru aceeași faptă în temeiul art. 101 din TFUE, iar termenul de decădere de o lună curge de la data comunicării deciziei supuse revizuirii, iar nu de la data pronunțării hotărârii CJUE, în timp ce dreptul intern permite formularea unei cereri de revizuire a unei hotărâri definitive în termen de trei luni de la data publicării unei decizii a Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unei prevederi naționale în Monitorul Oficial al României ca urmare a unei excepții ridicate în cauza respectivă?".

În cadrul cererii, în esență, a susținut revizuenta că, din analiza art. 21 din Legea nr. 554/2004 și a art. 509 (1) pct. 11 coroborat cu art. 511 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă, pe de o parte, că pentru motivul de revizuire constând în pronunțarea Curții Constituționale cu privire la o excepție de neconstituționalitate invocată în cauză, partea interesată poate introduce o cerere de revizuire în termen de 3 luni, termen care curge de la data la care excepția de neconstituționalitate respectivă s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pe de altă parte, pentru motivul de revizuire constând în pronunțarea unei hotărâri a CJUE ulterior pronunțării definitive în cauză, deși hotărârea CJUE a fost pronunțată într-o cauză indisolubil legată de cea în care se dorește a fi formulată revizuirea (ambele întreprinderi au fost sancționate prin același act administrativ pentru aceeați faptă), partea interesată are la dispoziție un termen de o lună care curge de la data la care părții i s-a comunicat hotărârea definitivă a cărei revizuire o solicită.

Practic, partea care dorește să se prevaleze de hotărârea CJUE care s-a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene după ce hotărârea instanței naționale a rămas definitivă pentru a introduce o cerere de revizuire nu o va putea face niciodată dacă hotărârea CJUE nu a fost publicată cel mai târziu în termen de maxim o lună de la data comunicării hotărârii naționale definitive, în schimb partea care formulează o cerere de revizuire pe temeiul art. 509 (1) pct. 11 coroborat cu art. 511 alin. (3) din C. proc. civ.. poate aștepta publicarea excepției de neconstituționalitate în Monitorul Oficial, partea I și formula ulterior cerere de revizuire.

Totodată, transpare faptul că cele două motive de revizuire (publicarea hotărârii Curții Constituționale și publicarea hotărârii CJUE) sunt similare, atât publicarea excepției de neconstituționalitate în Monitorul Oficial, partea I, cât și publicarea hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene permit efectiv părții interesate să formuleze cerere de revizuire doar în situația în care actul respectiv s-a publicat într-o publicație oficială. Prin urmare, ar fi injust ca într-o cauză în care hotărârea definitivă s-a comunicat părților, în primul caz de revizuire, o parte să poată introduce cerere de revizuire într-un termen care curge de la data publicării actului într-un jurnal de publicitate, pe când în cel de-al doilea caz nu.

Raportat la principiul echivalenței în dreptul comunitar, în jurisprudența CJUE s-a statuat că respectarea acestuia presupune ca norma națională în discuție să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe drepturi conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare (a se vedea par. 39 din cauza C-93/12). De asemenea, în ceea ce privește principiul efectivității, în jurisprudența CJUE s-a statuat că dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite particularilor de ordinea juridică a Uniunii trebuie analizată ținând seama, după caz, de principiile care stau la baza respectivului sistem jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se vedea par. 48 din cauza C-93/12).

Între cele două modalități procedurale stabilite de dreptul intern pe care le-ar putea exercita o întreprindere precum reclamantul din prezenta cauză, respectiv revizuirea întemeiată pe art. 21 din Legea 554/2004 în cazul unei hotărâri definitive care se dorește a fi revizuită ca urmare a pronunțării CJUE într-o cauză similară (atât A., cât și B. au fost sancționate prin același act administrativ), precum și revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., există similitudini, astfel încât instituirea unei modalități diferite de curgere a termenului de la care se poate face revizuire ar face ca modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justițiabililor să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (contrar principiului echivalenței) și de asemenea ar face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (contrar principiului efectivității).

În cauză este vorba despre revizuirea unei hotărâri definitive (Decizia nr. 5186/15.10.2020) pentru motivul constând în pronunțarea unei hotărâri a CJUE ulterior momentul când aceasta a devenit definitivă, similar cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.. Din acest punct de vedere, se poate constata faptul că se solicită interpretarea dreptului european prin prisma principiului echivalenței și efectivității cu privire la 2 motive de revizuire care au ca obiect hotărâri definitive în dreptul intern.

Pronunțarea CJUE într-o cauză care a avut ca obiect aceeași procedură administrativă ca și cea în care a fost sancționată A. a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, similar cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În ceea ce privește pronunțarea CJUE într-o anumită cauză, potrivit jurisprudenței CJUE, nu este necesar ca reclamantul din acțiunea principală să fi invocat dreptul comunitar în cadrul căii de atac din dreptul intern pe care a formulat-o împotriva acestei decizii pentru a se putea prevala ulterior de hotărârea CJUE respectivă (a se vedea cauza CJUE cauza C-2/06 Willy Kempter KG împotriva Hauptzollamt Hamburg-Jonas). Potrivit acestei jurisprudențe, rezultă că este suficient ca dreptul comunitar să fie aplicabil unei anumite cauze pentru ca reclamantul din acțiunea principală să se poată prevala ulterior de efectele unei decizii a CJUE pronunțate ulterior.

Astfel, raportat la obiectul întrebării preliminare care vizează interpretarea dreptului european prin prisma principiului echivalenței și efectivității cu privire la cele 2 motive de revizuire, se poate observa că cele 2 acțiuni interne sunt similare și din acest punct de vedere în sensul că ambele presupun ca hotărârea care naște dreptul de revizuire (respectiv decizia Curții Constituționale pentru dreptul intern și pronunțarea CJUE pentru dreptul comunitar) să fie ulterioară hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită. Din acest punct de vedere, pentru a putea beneficia efectiv de posibilitatea de a introduce revizuire pentru motivul pronunțării CJUE ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, trebuie ca hotărârea să fie opozabilă părții și să se fi publicat într-o publicație oficială, deci termenul de revizuire ar trebui să curgă după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Litigiul în care a fost ridicată întrebarea preliminară cu privire la care s-a pronunțat CJUE este strâns și indisolubil legat de litigiul în care s-a pronunțat hotărârea definitivă a cărei revizuire se solicită, similar cu situația prevăzută de art. 509 (1) pct. 11 din C. proc. civ. în care Curtea Constituțională trebuie să se fi pronunțat cu privire la o excepție de neconstituționalitate care fusese invocată în cauza care s-a finalizat cu pronunțarea unei hotărâri care se dorește ulterior a fi revizuită;

Se poate observa că întrebarea preliminară nu vizează orice hotărâre definitivă care se dorește a fi revizuită ca urmare a pronunțării CJUE ulterior rămânerii definitive a acesteia, ci o hotărâre definitivă într-o cauză care este indisolubil legată de cauza în care s-a pronunțat CJUE.

Situația este similară cu cea prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. în care o parte poate formula revizuire ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, deoarece excepția viza în mod direct litigiul respectiv.

Atât motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cât și motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 se referă la hotărâri care nu evocă fondul. Nu în ultimul rând, pentru ambele motive de revizuire care fac obiectul discuției legea prevede că sunt admisibile în cazul unor hotărâri prin care nu este evocat fondul. În acest sens, art. 509 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres că pentru motivul de la art. 509 alin. (1) pct. 11 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

De asemenea, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, s-a stabilit că "prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei'. Astfel, pentru motivul de revizuire prevăzut de Legea nr. 554/2004 (încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene) sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Prin urmare, cele două modalități procedurale prevăzute în dreptul intern sunt similare și din acest punct de vedere, raportat la situația particulară a unei întreprinderi sancționate printr-un act administrativ care dorește să se prevaleze de efectele unei hotărâri a CJUE într-o cauză în care CJUE s-a pronunțat în privința unei alte întreprinderi sancționate prin același act administrativ, ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere. Prin urmare, este evident că dreptul intern beneficiază de un tratament net favorabil față de dreptul european din perspectiva mijloacelor procedurale prin care pot fi atacate hotărârile ce încalcă dreptul intern, respectiv dreptul european, motiv pentru care este nesocotit principiul echivalenței.

Prezenta cerere de întrebare preliminară îndeplinește toate condițiile de admisibilitate ale art. 267 TFUE, respectiv: întrebarea are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii Europene; întrebarea are legătură cu soluționarea cauzei; întrebarea nu își găsească răspunsul evident în jurisprudența CJUE.

În ceea ce privește prima condiție, respectiv întrebarea are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii Europene, întrebarea vizează interpretarea art. 4 alin. (3) din TUE, respectiv art. 101 alin. (1) din TFUE citite în lumina principiului echivalenței și efectivității, în cauză fiind pe deplin aplicabil dreptul Uniunii de vreme ce întreprinderile sancționate prin Decizia nr. 49/2014 au fost sancționate pentru încălcarea și a art. 101 alin. 1 din TFUE.

În ceea ce privește a doua condiție, respectiv întrebarea are legătură cu soluționarea cauzei, și aceasta este îndeplinită, deoarece răspunsul CJUE este în măsură să influențeze soluția pe care o va pronunța instanța în ceea ce privește excepția tardivității invocată în cauză de Consiliul Concurenței, fără a pronunța însă o soluție pe fondul litigiului.

În ceea ce privește a treia condiție, respectiv întrebarea să nu își găsească răspunsul evident în jurisprudența CJUE, și aceasta este îndeplinită, deoarece problema de drept arătată nu a făcut obiectul unui răspuns în jurisprudența CJUE.

O cauză CJUE în care s-a oferit o dezlegare de principiu termenului de revizuire de o lună pentru formularea unei cereri de revizuire a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii este cauza C-676/17 Oana Mădălina Călin împotriva Direcției Regionale a Finanțelor Publice Ploiești -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, Statului Român -Ministerul Finanțelor Publice, Administrației Fondului pentru Mediu.

De altfel, însuși obiectul prezentei întrebări preliminare a fost analizat de avocatul general și de Comisie în cauza C-676/17, însă CJUE nu s-a pronunțat cu privire la această chestiune, arătând la momentul respectiv că "în lipsa unei precizări referitoare la acest din urmă aspect, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la existența sau la lipsa similitudinii dintre cererea de revizuire instituită la articolul 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și cea prevăzută la articolul 509 alin. (1) punctul 11 din C. proc. civ. și nici, prin urmare, cu privire la aspectul dacă cerințele care decurg din principiul echivalenței sunt respectate în speță"

8

.

În final, potrivit prevederilor art. 267 par. 3 din TFUE, dacă întrebarea preliminară este invocată într-o cauză pendinte înaintea unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, o asemenea instanță are obligația de a sesiza CJUE. Acesta este cazul și în prezenta pricină, de vreme ce hotărârea pe care urmează să o pronunțe ÎCCJ asupra cererii de revizuire este definitivă și nu mai este supusă niciunei căi ordinare de atac.

În drept, au fost invocate prevederile art. 267 din TFUE.

V.2. Punctul de vedere al intimatului Consiliul Concurenței cu privire la Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene depusă de revizuenta A. SRL

Intimatul Consiliul Concurenței a depus Punct de vedere la Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de revizuentă, solicitând respingerea acesteia, raportat la Decizia nr. 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și la faptul că aspectele reținute în cadrul acesteia au fost analizate și confirmate și de Avocatul General în Cauza C-676/2017, la care face referire și revizuenta.

Susține că instanțele naționale au la dispoziție suficiente repere jurisprudențiale, atât naționale cât și europene, cu privire la interpretarea și respectarea principiului echivalenței în ceea ce privește cererile de revizuire întemeiate pe cele două norme naționale, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 respectiv art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

VI. Procedura de soluționare a cererii de revizuire

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de revizuire și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 201 coroborat cu dispozițiile art. 509-513 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data 03.03.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata cererii de revizuire la data de 12.09.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 din C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare, în principal, asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată și motivată de revizuenta A. S.R.L. și, în subsidiar, asupra excepției tardivității cererii de revizuire, invocată de intimatul Consiliul Concurenței.

VII. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii, potrivit art. 21 din Legea nr. 554/2004 și art. 509-513 C. proc. civ.

VII.1. Asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de revizuenta A. SRL

VII.1.1. Considerații generale

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

In conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C 186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot in jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu exce