ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2282/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2282/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sențința civilă nr. 2938 din

20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanții P.C. și P.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA

și s-a constatat nulitatea clauzelor menționate la:

- pct. 3 lit.

d) din condițiile speciale ale convenției de credit din 25 octombrie 2007

privind „data ajustării dobânzii”,

- art. 8.1

lit. a) și art. 8 lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției de

credit din 25 octombrie 2007 privind „scadența anticipată”,

- art. 10.1,

art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit din 25 octombrie

2007 privind „costurile suplimenatre”.

A fost

obligată pârâta la eliminarea acestor clauze din convenție de credit din 25

octombrie 2007.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Raportat la

obiectul convenției de credit, reclamanții se încadrează în prevederile Legii

nr. 193/2000, art. 2 alin. (1) potrivit cărora prin consumator se înțelege

orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații,

care, în temeiul unui contract intră sub incidența prezentei legi, acționează

în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție,

artizanale ori liberale.

Relevantă

este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese

definiția consumatorului ca „acea parte vulnerabilă din punct de vedere

economic și mai puțin experimentată în materie juridică”.

În ceea ce

privește protecția consumatorului, prin adoptarea Directivei Consiliului nr.

93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr.

193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze

atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată

posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l

anula, în măsura în care se reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Instanța mai

reține că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În cauză, o

primă clauză critică de reclamantă ca având caracter abuziv exte cea prevăzută

la pct. 3 lit. d) din „condițiile speciale” ale convenției de credit care se

referă la „data ajustării dobânzii”.

Analizând

această clauză, instanța a constatat că prin necircumstanțierea în nici un mod

a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente

contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest

drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză

încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl

prejudicieze pe consumator.

Capătul de

cerere ce vizează constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 5

lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit ce face obiectul

prezentei cauze a fost soluționat prin sentința nr. 7802 din 20 aprilie 2011 a

Judecătoriei Iași.

Instanța a

reținut că reclamanții au solicitat constatarea nulității clauzei privind

scadența anticipată înscrisă la art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și

lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției, fără să existe o

enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca

fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma

unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită

reclamanților nicio explicație.

Prin urmare

și această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un

remediu în sprijinul reclamanților care s-ar putea găsi în situația de a li se

activa clauza în discuție fără ca în prealabil să cunoască în concret

situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în

raport de natura acestor situații.

Rezultă că și

clauza inserată la art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și

lit. d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost

negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, urmând a se constata nulitatea convenției de credit în

ceea ce privește această clauză.

Instanța a

mai reținut că potrivit art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției

„costuri suplimentare”, „referitor la convenție pot apărea, la data semnării

sau ulterior modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative,

însă acestea prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a termenului de

plată, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au

legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea

de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare

nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește

cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea

pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în

vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare

să fie suportate de clienți.

În

consecință, clauza respectivă este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000.

Instanța a

mai constatat că potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive

cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor

abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar

contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorul, numai dacă după

eliminarea acestora mai poate continua.

Pentru

considerentele expuse, instanța a constatat că în cauză sunt întrunite condițiile

legale pentru a fi declarate abuzive clauzele invocate de reclamanți și

prevăzute la art. 3.5 Secțiunea 3 „costuri” din „condițiile generale”, art. 8.1

lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din „condiții

generale”, art. 10.1, art. 10.2 din „condițiile generale” ale convenției de

credit, întrucât aceștia au calitatea de consumator, în sensul definit de lege,

iar banca de comerciant, contractul încheiat fiind unul standard. În momentul

în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție

inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune,

clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da

posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste

clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din

contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către

bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi

revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective

cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Împotriva

sentinței Tribunalului Iași a formulat apel SC V.R. SA, iar Curtea de Apel

Iași, secția civilă, prin decizia nr. 90 din 8 iunie 2012, respins ca nefondat

apelul declarat de SC V.R. SA.

În

considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile

referitoare la clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale nu pot

fi primite.

Legea nr.

193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei nr.

93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul,

aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea

caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului,

nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte față de serviciile sau

bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Legea nr.

193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la

controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la

adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb.

Raportat la

acest aspect, tribunalul a interpretat corect declarația expusă în preambulul

Directivei nr. 93/13/CEE, potrivit cu care, deci aprecierea caracterului abuziv

nu se realizeză asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor

prestate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea

corectitudinii altor clauze.

În ceea ce

privește negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, Curtea a constatat

că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în

apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar susținerilor acesteia.

Simpla

semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii și negocierii acestor

clauze.

Nici

criticile vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate

la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a

treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale nu sunt fondate, astfel că,

în mod corect tribunalul a stabilit că aceste clauze sunt abuzive.

Această

clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă

băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie

negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiițat.

Motivul unui

„schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție,

astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă

este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor

criterii obiective dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o

instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o

alta ca fiind nesemnificativă.

Este evident

că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi

apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța

investită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Lipsa

menționării în cauza în litigiu a elementelor concrete în funcție de care va fi

revizuită rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative

pe piața monetară, elemente care au o importanță esențială, constituie un

factor decisiv în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, deoarece

lipsa acestor elemente de referință, funcție de care va fi revizuită rata dobânzii

curente reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Și în ceea ce

privește clauzele prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și

lit. c) și lit. d) din condițiile generale, acestea în mod corect au fost

considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenții ce exced

cadrului contractului de față, în cazul apariției unei situații neprevăzute,

care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată

îndeplini obligațiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul

creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda

acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Pentru a nu

fi abuzive aceste clauze ar trebuie de asemenea să descrie un motiv întemeiat

așa cum s-a argumentat mai sus.

În realitate

aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent

anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea

legalității unei stfel de măsuri.

Prin urmare,

clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării

îndeplinirea condițiilor pe care le cuprinde.

Conform

clauzelor impuse în art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale, în situația

în care din diferite motive, costurile băncii în general, adică nu doar cele

legate de împrumutul ce face obiectul contractului în cauză, cresc, această

creștere este suportată exclusiv de client.

Clauză este

evident abuzivă deoarece creează un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, clientul netrebuind să suporte decât eventuale

creșteri legate de împrumutul contractat și prevăzut în contract, nicidecum

costurile băncii în general.

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta SC V.R. SA prin care a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

susținut următoarele:

prim aspect, recurenta a susținut că acțiunea ar fi trebuit timbrată în raport

de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 146/1997, la nivelul unei acțiuni

patrimoniale. Din acest punct de vedere apreciază că în mod eronat cele două

instanțe au procedat la aprecierea că în mod eronat cele două instanțe au

procedat la aprecierea că această acțiune este exceptată de la plata taxelor

judiciare de timbru, invocând dispozițiile art. 15 lit. j) din Legea nr.

146/1997.

Susține că în

cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 15 lit. j) din Legea nr.

146/1997, întrucât reclamanții, la data introducerii acțiunii nu erau

prejudiciați, întrucât caracterul abuziv al clauzelor nu fusese constatat

printr-o acțiune judecătorească anterioară.

Acceptarea

apriorică a tezei reclamanților, echivalează cu o antepronunțare a instanței de

judecată asupra cererii reclamanților.

privește aspectele de nelegalitate, recurenta susține că temeiul acțiunii este

reprezentat de art. 14 din Legea nr. 193/2000, însă acestă cale aleasă de

reclamanți limitează opțiunile în ceea ce privește temeiul de drept în care ar

trebui soluționează cauza, fiind aplicabile dispozițiile C. civ. și nu ale

legii speciale.

Anterior

introducerii prezentei acțiuni, reclamanții ar fi trebuit să se adreseze

Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului, pentru a dobândi

calitatea de consumator prejudiciat. În continuarea raționamentului, recurenta

arată că reclamanții nu dețineau calitate procesual activă la data introducerii

acțiunii, față de prevederile legii speciale.

În

consecință, invocă nulitatea hotărârii, cauza fiind soluționată în baza legii

speciale și nu a dreptului comun.

doilea motiv de nelegalitate, este reprezentat de interpretarea eronată a

dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel,

recurenta susține că acest articol reglementează posibilitatea modificării

clauzelor contractuale, însă instanța a procedat la anularea acestora.

Clauza

prevăzută la 3 lit. d) din convenția de credit prevedea posibilitatea băncii de

a modifica dobânda împrumutului pe parcursul contractului, însă instanța ar fi

trebuit să modifice condițiile în care ar fi intervenit modificarea, fără a

anula clauza în intregul ei.

invocă dispozițiile art. 2 din anexa Directivei nr. 93/13/CEE, care nu

interzice pârâtei dreptul de a modifica prețul contractului, atât timp cât

clauza a fost specificată consumatorului în momentul semnării contractului.

Trebuie

făcută distincție între incapacitatea de plată a reclamanților și existența

unei clauze abuzive, respectiv faptul că la momentul încheierii contractului,

banca a fost autorizată să modifice dobânda.

mai arată că prevederile clauzelor art. 8 și art. 10 din condițiile generale,

sunt clauze contractuale stabilite de părți la momentul semnării contractului,

prevăzute pentru recuperarea sumei împrumutate.

Lit. c) din

art. 8.1 nu reprezintă o clauză abuzivă, fiind prevăzută pentru imposibilitatea

materială a clienților de a-și plăti împrumutul.

Lit. d) a

art. 8.1 reprezintă o clauză care servește băncii în situația în care clientul

nu și-ar îndeplini obligațiile față de bancă, fiind afectate de o condiție

suspensivă.

În același

fel, clauza prevăzută la art. 10 din condițiile generale devine aplicabilă doar

în situația în care clientul nu își execută obligațiile.

Recurenta mai

invocă faptul că instanța confundă noțiunea de dezechilibru semnificativ în

accepțiunea normelor comunitare, ceea ce nu se găsește în speța de față, în

situația în care există obligații pentru consumator, dar și contraprestație din

partea furnizorului.

În finalul

cererii de recurs, recurenta susține nelegalitatea hotărârii, prin prisma

creării unei situații inechitabile, între reclamanți și pârâtă, în raport de

obligarea pârâtei de a restitui întreaga sumă de bani.

Înalta Curte

analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate și limitele

permise de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Sintetizând

criticile recurentei, se constată că nemulțumirile reclamantei vizează sub un

prim aspect, corecta stabilire a taxei judiciare de timbru în etapele

procesuale anterioare și lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților,

care nu s-au adresat anterior Comisariatului Județean pentru Protecția

Consumatorului.

legal s-a apreciat de judecătorul fondului că acțiunea cu care a fost investit

este scutită de plat taxei judiciare de timbru, dispozițiile deciziei nr.

32/2008, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și în

aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) și lit. b) și

art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente în cauză, având în vedere

izvorul pretențiilor și nu natura prejudiciului.

recurentei potrivit căreia a susținut că prin invocarea art. 14 din Legea nr.

193/2000 se limitează dreptul părții de a prevala de dispozițiile legii

speciale, opțiunea acesteia fiind limitată la dispozițiile C. civ., sunt

contrazise de Decizia nr. 1535/2009, publicată in Monitorul Oficial al României

nr. 54/25.01.2010 a Curții Constituționale care a statuat că „fie că este

sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de

constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți

ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiști

autorizați ai organelor administrației publice, instanța este unica autoritate

care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive

dintr-un contract”. Plecând de la această premisă, Curtea, prin decizia

menționată, a statuat că acțiunea promovată în temeiul art. 11-art. 13

angajează, în principal, răspunderea contravențională a comerciantului, iar, în

subsidiar, răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Din

interpretarea textului de lege invocat, pe cele de consecință, nu există nicio

interpretare în direcția celor susținute de recurentă, în sensul posibilității

de invocare a nulității în condițiile C. civ., distincția textului de lege

prezentând importanță în ceea ce privește aplicarea regulilor de competență

materială.

Din punct de

vedere al calității de consumator a reclamanților, Înalta Curte arată că

referitor la „noțiunea de consumator” art. 2 din Legea nr. 193/2000 a preluat

definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE,

atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice

care, prin încheierea contractului de consum, acționează în scopuri care se

află în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție,

artizanale sau liberale.

Raportat la

convenția de credit din 25 octombrie 2007, reclamanții au calitatea de

consumatori, fiind persoane fizice care au contractat un credit pentru nevoi

personale.

Prin urmare

protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizând în

mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu

profesionistul, acționează în afara activității lui profesionale, legea fiind

destinată a ocroti persoanele anterior menționate.

Interpretarea

dată de recurentă, prin care se susține necesitatea recunoașterii calității de

consumator prejudiciat anterior introducerii cererii de chemare în judecată,

lipsește de conținut rațiunea reglementărilor interne și internaționale,

respectiv protejarea consumatorului față de profesionist.

doilea aspect, recurenta a criticat interpretarea eronată a dispozițiilor art.

13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din acest punct de vedere susținând că

dispozițiile textului de lege sus evocat permit doar modificarea clauzelor

contractuale și nu anularea lor.

Înalta Curte

arată că sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută.

Sancțiunea se aplică de instanță, doar urmare a constatării caracterului abuziv

al cauzei, alegerea sancțiunii sau a unei alte modalități de reprimare a

clauzelor contractuale abuzive fiind atributul suveran al instanțelor de

judecată.

Dacă un

contract poate fi continuat după eliminarea clauzelor abuzive sau după

înlocuirea acestora cu clauze care să corespundă concilierii intereselor

părților și echilibrului contractual, atunci rezilierea nu se impune. Suntem,

deci, în prezența unei nulități parțiale a contractului.

În orice caz,

soluția continuării contractului rezultă expres din art. 6 coroborat cu art.

13-art. 14 din Legea nr. 193/2000.

În raport de

aceste considerente, în sprijinul ideii că sancțiunea clauzelor abuzive este

nulitatea absolută, Înalta Curte constată că instanțele de fond au aplicat în

mod corect legea în spiritul său și nu doar în litera sa.

prin care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (5) din Legea nr.

193/2000 este nefondată, întrucât dispozițiile acestuia reprezintă transpunerea

fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul

conținut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu

definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a

satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

În prezentul

recurs obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea și interpretarea

eronată de către instanțe a art. 3 lit. d) din condițiile speciale, art. 8.1

lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale

ale convenției, precum și art. 10.1, art. 10.2 din condițiile generale.

Din

perspectiva clauzei cuprinsă la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, care se

referă la data ajustării dobânzii, Înalta Curte va reține ca principiu general,

prevederile art. 4 alin. (1) teza a II-a din lege potrivit cu care, o clauză

este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această

condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor

sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente

la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța l-a făcut.

Din acest

punct de vedere, lipsa menționării în clauza în litigiu a elementelor concrete

în funcție de care va fi revizuită rata dobânzii curente în cazul apariției

unor schimbări semnificative pe piața monetară, constituie un factor decisiv în

aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, lipsa acestor elemente

reprezentând o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În lipsa unui

indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui

litigiu, să se poată raporta, denotă că o astfel de reglementare poate fi

interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă

posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările

intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea

clauzei.

Recurenta

trebuia să se conformeze dispozițiile legii și să prevadă în contractul de

credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei

dobânzii astfel încât, la momentul să fie în posesia tuturor informațiilor.

privește clauzele prevăzute de art. 8.1 și art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile

generale, care în opinia recurentei reprezintă clauze stabilite de părți pentru

recuperarea sumei împrumutate, Înalta Curte nu poate reține critica recurentei

sub acest aspect, întrucât art. 4 alin. (3) din lege, instituie o prezumție

relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite

ce conțin clauzele standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată

numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al

contractului sau al unor clauze ale acestuia, prezumție care nu a fost

răsturnată.

Nu se poate

susține că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare,

în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de

profesionist în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de

informare, în condițiile unui contract de adeziune.

Pentru a nu

fi abuzive, aceste clauze ar fi trebuit de asemenea să descrie un motiv

întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în cauzele

contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să

aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât

acestea oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent

anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea

legalității unei astfel de măsuri.

Prin urmare,

în mod corect clauzele au fost apreciate abuzive, întrucât exclud posibilitatea

verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei nr. 90 din 8

iunie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 iunie 2013.