ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2282/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2282/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sențința civilă nr. 2938 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții P.C. și P.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA și s-a constatat nulitatea clauzelor menționate la: - pct. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit din 25 octombrie 2007 privind „data ajustării dobânzii”, - art. 8.1 lit. a) și art. 8 lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției de credit din 25 octombrie 2007 privind „scadența anticipată”, - art. 10.1, art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit din 25 octombrie 2007 privind „costurile suplimenatre”.
A fost obligată pârâta la eliminarea acestor clauze din convenție de credit din 25 octombrie 2007. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Raportat la obiectul convenției de credit, reclamanții se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, art. 2 alin. (1) potrivit cărora prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Relevantă este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese definiția consumatorului ca „acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică”.
În ceea ce privește protecția consumatorului, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reține că acesta cuprinde clauze abuzive. Instanța mai reține că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În cauză, o primă clauză critică de reclamantă ca având caracter abuziv exte cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din „condițiile speciale” ale convenției de credit care se referă la „data ajustării dobânzii”.
Analizând această clauză, instanța a constatat că prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Capătul de cerere ce vizează constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit ce face obiectul prezentei cauze a fost soluționat prin sentința nr. 7802 din 20 aprilie 2011 a Judecătoriei Iași.
Instanța a reținut că reclamanții au solicitat constatarea nulității clauzei privind scadența anticipată înscrisă la art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției, fără să existe o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților nicio explicație. Prin urmare și această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților care s-ar putea găsi în situația de a li se activa clauza în discuție fără ca în prealabil să cunoască în concret situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații.
Rezultă că și clauza inserată la art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, urmând a se constata nulitatea convenției de credit în ceea ce privește această clauză.
Instanța a mai reținut că potrivit art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției „costuri suplimentare”, „referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative, însă acestea prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a termenului de plată, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare să fie suportate de clienți.
În consecință, clauza respectivă este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Instanța a mai constatat că potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorul, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Pentru considerentele expuse, instanța a constatat că în cauză sunt întrunite condițiile legale pentru a fi declarate abuzive clauzele invocate de reclamanți și prevăzute la art. 3.5 Secțiunea 3 „costuri” din „condițiile generale”, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din „condiții generale”, art. 10.1, art. 10.2 din „condițiile generale” ale convenției de credit, întrucât aceștia au calitatea de consumator, în sensul definit de lege, iar banca de comerciant, contractul încheiat fiind unul standard. În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Împotriva sentinței Tribunalului Iași a formulat apel SC V.R. SA, iar Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 90 din 8 iunie 2012, respins ca nefondat apelul declarat de SC V.R. SA. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Criticile referitoare la clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale nu pot fi primite.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb.
Raportat la acest aspect, tribunalul a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, potrivit cu care, deci aprecierea caracterului abuziv nu se realizeză asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze. În ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, Curtea a constatat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar susținerilor acesteia. Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii și negocierii acestor clauze.
Nici criticile vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale nu sunt fondate, astfel că, în mod corect tribunalul a stabilit că aceste clauze sunt abuzive. Această clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiițat. Motivul unui „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective dacă s-a produs.
O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei. Lipsa menționării în cauza în litigiu a elementelor concrete în funcție de care va fi revizuită rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, elemente care au o importanță esențială, constituie un factor decisiv în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, deoarece lipsa acestor elemente de referință, funcție de care va fi revizuită rata dobânzii curente reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Și în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale, acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenții ce exced cadrului contractului de față, în cazul apariției unei situații neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției. Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebuie de asemenea să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus.
În realitate aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei stfel de măsuri. Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirea condițiilor pe care le cuprinde. Conform clauzelor impuse în art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale, în situația în care din diferite motive, costurile băncii în general, adică nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului în cauză, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. Clauză este evident abuzivă deoarece creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, clientul netrebuind să suporte decât eventuale creșteri legate de împrumutul contractat și prevăzut în contract, nicidecum costurile băncii în general.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC V.R. SA prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:
Sub un prim aspect, recurenta a susținut că acțiunea ar fi trebuit timbrată în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 146/1997, la nivelul unei acțiuni patrimoniale. Din acest punct de vedere apreciază că în mod eronat cele două instanțe au procedat la aprecierea că în mod eronat cele două instanțe au procedat la aprecierea că această acțiune este exceptată de la plata taxelor judiciare de timbru, invocând dispozițiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997. Susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, întrucât reclamanții, la data introducerii acțiunii nu erau prejudiciați, întrucât caracterul abuziv al clauzelor nu fusese constatat printr-o acțiune judecătorească anterioară. Acceptarea apriorică a tezei reclamanților, echivalează cu o antepronunțare a instanței de judecată asupra cererii reclamanților.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate, recurenta susține că temeiul acțiunii este reprezentat de art. 14 din Legea nr. 193/2000, însă acestă cale aleasă de reclamanți limitează opțiunile în ceea ce privește temeiul de drept în care ar trebui soluționează cauza, fiind aplicabile dispozițiile C. civ. și nu ale legii speciale. Anterior introducerii prezentei acțiuni, reclamanții ar fi trebuit să se adreseze Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului, pentru a dobândi calitatea de consumator prejudiciat. În continuarea raționamentului, recurenta arată că reclamanții nu dețineau calitate procesual activă la data introducerii acțiunii, față de prevederile legii speciale. În consecință, invocă nulitatea hotărârii, cauza fiind soluționată în baza legii speciale și nu a dreptului comun.
Un al doilea motiv de nelegalitate, este reprezentat de interpretarea eronată a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Astfel, recurenta susține că acest articol reglementează posibilitatea modificării clauzelor contractuale, însă instanța a procedat la anularea acestora. Clauza prevăzută la 3 lit. d) din convenția de credit prevedea posibilitatea băncii de a modifica dobânda împrumutului pe parcursul contractului, însă instanța ar fi trebuit să modifice condițiile în care ar fi intervenit modificarea, fără a anula clauza în intregul ei.
Recurenta invocă dispozițiile art. 2 din anexa Directivei nr. 93/13/CEE, care nu interzice pârâtei dreptul de a modifica prețul contractului, atât timp cât clauza a fost specificată consumatorului în momentul semnării contractului. Trebuie făcută distincție între incapacitatea de plată a reclamanților și existența unei clauze abuzive, respectiv faptul că la momentul încheierii contractului, banca a fost autorizată să modifice dobânda.
Recurenta mai arată că prevederile clauzelor art. 8 și art. 10 din condițiile generale, sunt clauze contractuale stabilite de părți la momentul semnării contractului, prevăzute pentru recuperarea sumei împrumutate. Lit. c) din art. 8.1 nu reprezintă o clauză abuzivă, fiind prevăzută pentru imposibilitatea materială a clienților de a-și plăti împrumutul. Lit. d) a art. 8.1 reprezintă o clauză care servește băncii în situația în care clientul nu și-ar îndeplini obligațiile față de bancă, fiind afectate de o condiție suspensivă. În același fel, clauza prevăzută la art. 10 din condițiile generale devine aplicabilă doar în situația în care clientul nu își execută obligațiile. Recurenta mai invocă faptul că instanța confundă noțiunea de dezechilibru semnificativ în accepțiunea normelor comunitare, ceea ce nu se găsește în speța de față, în situația în care există obligații pentru consumator, dar și contraprestație din partea furnizorului. În finalul cererii de recurs, recurenta susține nelegalitatea hotărârii, prin prisma creării unei situații inechitabile, între reclamanți și pârâtă, în raport de obligarea pârâtei de a restitui întreaga sumă de bani. Înalta Curte analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate și limitele permise de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Sintetizând criticile recurentei, se constată că nemulțumirile reclamantei vizează sub un prim aspect, corecta stabilire a taxei judiciare de timbru în etapele procesuale anterioare și lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților, care nu s-au adresat anterior Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului. 1. În mod legal s-a apreciat de judecătorul fondului că acțiunea cu care a fost investit este scutită de plat taxei judiciare de timbru, dispozițiile deciziei nr. 32/2008, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și în aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) și lit. b) și art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente în cauză, având în vedere izvorul pretențiilor și nu natura prejudiciului. 2. Critica recurentei potrivit căreia a susținut că prin invocarea art. 14 din Legea nr. 193/2000 se limitează dreptul părții de a prevala de dispozițiile legii speciale, opțiunea acesteia fiind limitată la dispozițiile C. civ., sunt contrazise de Decizia nr. 1535/2009, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 54/25.01.2010 a Curții Constituționale care a statuat că „fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiști autorizați ai organelor administrației publice, instanța este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract”. Plecând de la această premisă, Curtea, prin decizia menționată, a statuat că acțiunea promovată în temeiul art. 11-art. 13 angajează, în principal, răspunderea contravențională a comerciantului, iar, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală a acestuia. Din interpretarea textului de lege invocat, pe cele de consecință, nu există nicio interpretare în direcția celor susținute de recurentă, în sensul posibilității de invocare a nulității în condițiile C. civ., distincția textului de lege prezentând importanță în ceea ce privește aplicarea regulilor de competență materială. Din punct de vedere al calității de consumator a reclamanților, Înalta Curte arată că referitor la „noțiunea de consumator” art. 2 din Legea nr. 193/2000 a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. Raportat la convenția de credit din 25 octombrie 2007, reclamanții au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice care au contractat un credit pentru nevoi personale. Prin urmare protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizând în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu profesionistul, acționează în afara activității lui profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menționate. Interpretarea dată de recurentă, prin care se susține necesitatea recunoașterii calității de consumator prejudiciat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, lipsește de conținut rațiunea reglementărilor interne și internaționale, respectiv protejarea consumatorului față de profesionist. 3. Sub al doilea aspect, recurenta a criticat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din acest punct de vedere susținând că dispozițiile textului de lege sus evocat permit doar modificarea clauzelor contractuale și nu anularea lor. Înalta Curte arată că sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută. Sancțiunea se aplică de instanță, doar urmare a constatării caracterului abuziv al cauzei, alegerea sancțiunii sau a unei alte modalități de reprimare a clauzelor contractuale abuzive fiind atributul suveran al instanțelor de judecată. Dacă un contract poate fi continuat după eliminarea clauzelor abuzive sau după înlocuirea acestora cu clauze care să corespundă concilierii intereselor părților și echilibrului contractual, atunci rezilierea nu se impune. Suntem, deci, în prezența unei nulități parțiale a contractului. În orice caz, soluția continuării contractului rezultă expres din art. 6 coroborat cu art. 13-art. 14 din Legea nr. 193/2000. În raport de aceste considerente, în sprijinul ideii că sancțiunea clauzelor abuzive este nulitatea absolută, Înalta Curte constată că instanțele de fond au aplicat în mod corect legea în spiritul său și nu doar în litera sa. 4. Critica prin care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 este nefondată, întrucât dispozițiile acestuia reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. În prezentul recurs obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea și interpretarea eronată de către instanțe a art. 3 lit. d) din condițiile speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției, precum și art. 10.1, art. 10.2 din condițiile generale. Din perspectiva clauzei cuprinsă la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, care se referă la data ajustării dobânzii, Înalta Curte va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza a II-a din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța l-a făcut. Din acest punct de vedere, lipsa menționării în clauza în litigiu a elementelor concrete în funcție de care va fi revizuită rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, constituie un factor decisiv în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, lipsa acestor elemente reprezentând o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000. În lipsa unui indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei. Recurenta trebuia să se conformeze dispozițiile legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul să fie în posesia tuturor informațiilor. 5. În ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 8.1 și art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale, care în opinia recurentei reprezintă clauze stabilite de părți pentru recuperarea sumei împrumutate, Înalta Curte nu poate reține critica recurentei sub acest aspect, întrucât art. 4 alin. (3) din lege, instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauzele standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului sau al unor clauze ale acestuia, prezumție care nu a fost răsturnată. Nu se poate susține că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune. Pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar fi trebuit de asemenea să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în cauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât acestea oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri. Prin urmare, în mod corect clauzele au fost apreciate abuzive, întrucât exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei nr. 90 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.