a cererei nr. 45531/06
prezentată de Giorgio TRISOLINI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședința din 25 septembrie 2007, în camera alcătuită din:
Doamna F. Tulkens,
președintă,
Meserii A.B. Baka,
Doamna A. Mularoni,
Domnul D. Popović,
judecători,
și Doamna S. Dollé,
grefieră de secțiune,
Considerând petiția menționată mai sus introdusă la 15 noiembrie 2006,
Considerând decizia Curții de a se preavala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod conjunct admisibilitatea și fondul cauzei,
Considerând decizia de a trata cu prioritate petiția conform art. 41 din regulamentul Curții,
Considerând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Domnul Giorgio Trisolini, este cetățean italian, născut în 1937 și în prezent deținut la penitenciarul din Napoli. Este reprezentat în fața Curții de Doamna C. Defilippi, avocat la La Spezia. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Domnul I.M. Braguglia, și de coagentul adjunct al acestuia, Domnul N. Lettieri.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a fost condamnat pentru omor și purtare de armă interzisă la douăzeci și șase de ani de închisoare printr-o hotărâre care a devenit definitivă la 9 martie 1994. De atunci, este deținut în executarea condamnării sale.
În 1995, reclamantul a fost supus unei intervenții chirurgicale de îndepărtare a unei părți din plămânul stâng. În 1997, a fost declarat invalid cu 50% din acest motiv.
Reclamantul susține că starea sa de sănătate s-a deteriorat în cursul detenției sale, în special din cauza numeroaselor crize cardiace, dublate de crize respiratorii. A fost tratat cu terapie medicală, care a provocat motive alergice. Din documentele prezentate de Guvern rezultă că în închisoare reclamantul a fost examinat de medici și, din 2002, a fost plasat într-o celulă pentru nefumători. La 30 iulie 2001, în ciuda indicațiilor medicului penitenciarului, reclamantul a refuzat să fie transferat într-un centru de diagnostic și terapie.
Din 2 la 8 decembrie 2002, reclamantul a întrerupt mâncarea pentru a obține transferul său în penitenciarul din Taranto. A mai întrerupt din 18 la 21 octombrie 2005.
Între timp, la 2 octombrie 2004, reclamantul a fost autorizat să muncească în afara penitenciarului și să se deplaseze la locul său de muncă fără escortă. La 3 septembrie 2005, directorul penitenciarului a revocat autorizația acordată reclamantului, cu motivul că acesta întreținea relații cu persoane suspectate de comiterea unor infracțiuni penale. La 4 noiembrie 2005, magistratul de aplicare a pedepselor din Taranto a anulat această decizie și a autorizat din nou reclamantul să muncească în afara. Această autorizație a fost revocată la 23 iulie 2006 pentru că, în cadrul unui dezacord privind orele de distribuire a micului dejun și igiena alimentelor, reclamantul a atacat un agent penitenciar. S-au inițiat proceduri disciplinare împotriva reclamantului pentru acest incident.
La 4 decembrie 2005, reclamantul a refuzat să se supună unui examen medical programat pentru 14 decembrie.
Din "ordinul de serviciu" al penitenciarului din Foggia din 10 august 2006 rezultă că reclamantul suferea de "probleme grave de sănătate" și era un deținut cu dificultăți de adaptare la viața în închisoare și care putea pune în aplicare conduită suicidară. Din aceste motive, a fost supus unei supraveghere înalte (grande sorveglianza).
Conform unei note a biroului sanitar al penitenciarului din Foggia din 20 octombrie 2006, reclamantul a raportat o creștere a tensiunii sale arteriale. I s-a prescris o vizită cardiologică și un electrocardiogramă.
Vizita cardiologică a avut loc la 24 octombrie 2006 în penitenciar. A relevat o crizăde hipertensiune fără semne de cardiopatie. Terapiei medicale adecvate i s-a recomandată reclamantului și s-a clarificat că o vizită de control ar trebui să aibă loc în scurt timp.
La 27 octombrie 2006, reclamantul a fost examinat de un specialist în cardiologie de alegerea sa, Dr. C. Din raportul acestuia rezultă că reclamantul suferea de hipertensiune arterială, de dureri toracice și de urticarie alergică. Psihologic slăbit și insomniac, alterna între crize depresive și momente de reactivitate extremă.
Potrivit diagnosticului Dr. C., reclamantul suferea de insuficiență respiratorie cronică și de disfuncție bronșică, dublate de o cardiopatie ischemică și de o stare depresivă-reactivă. Prin urmare, era necesar să se efectueze următoarele teste: a) o serie de electrocardiograme; b) dovezi ale funcționării respiratorii; c) o tomografie toracică; d) teste alergice. Aceste examene nu au fost niciodată efectuate în penitenciarul din Foggia.
Ținând seama de vârsta reclamantului (aproape șaptezeci de ani), de faptul că instrumentele necesare pentru efectuarea acestor teste și pentru tratarea patologiilor în cauză nu erau disponibile în penitenciarul din Foggia, Dr. C. a considerat că detenția era incompatibilă cu starea de sănătate a acestuia și putea-l expune la riscul de infarct, criză respiratorie sau ischemie cerebrală. Sugera prin urmare spitalizarea reclamantului într-un centru specializat pentru boli respiratorii, care dispunea de o divizie de cardiologie.
La 30 octombrie și 10 noiembrie 2006, reclamantul a solicitat transferul într-un centru medical, pentru a se supune examenelor care i-au fost recomandate. Directorul penitenciarului a considerat suficient să prevadă un examen cardiologic ulterior în cadrul penitenciarului.
Între timp, la 2 noiembrie 2006, reclamantul a solicitat magistratului de aplicare a pedepselor din Foggia transferul său la spitalul din același oraș. Rezultatul acestei cereri nu este cunoscut.
La 13 noiembrie 2006, Dr. C. a examinat din nou reclamantul. Într-un raport din 17 noiembrie 2006, a confirmat că starea de sănătate a pacientului era gravă și că era urgent necesar să se efectueze examenele anterior indicate.
La 27 noiembrie 2006, reclamantul a fost supus, în spitalul civil din Foggia, unei radiografii toracice și unui control pneumologic, din care au rezultat urme de emfizem pulmonar. Acesta susține că aceste examene sunt insuficiente și subliniază că niciun test specific pentru a măsura amploarea tulburărilor respiratorii și a patologiilor sale nu a fost efectuat. Pentru aceasta, ar trebui să se ia în considerare o spitalizare de durată mai lungă.
Într-un nou raport redactat la 29 noiembrie 2006, Dr. C. a afirmat că detenția reclamantului era incompatibilă cu starea sa de sănătate și expunea pacientul la riscuri. De altfel, la 1 august 1995, medicii spitalului din Bari au ordonat o "evaluare a funcționalității respiratorii și cardiologice", care nu a fost însă niciodată efectuată. Dr. C. a insistat pentru efectuarea examenelor pe care le-a indicat.
În ianuarie 2007, reclamantul a fost vizitat, în spitalul civil din Foggia, de un specialist în pneumologie, care a diagnosticat o "bronopatologie cronică reconstructivă". Acesta a fost transferat la penitenciarul din Napoli Secondigliano, care dispune de un centru diagnostic și terapeutic.
Printr-o scrisoare din 21 februarie 2007, avocatul reclamantului a informat directoarea penitenciarului din Napoli și tribunalul de aplicare a pedepselor din același oraș că clientul său a avut o febră ridicată, care a dus la o creștere a temperaturii corporale până la patruzeci de grade, asociată cu tulburări de natură cardiologică și circulatorie. Medicul penitenciarului s-a limitat la prescrierea de aspirine. Avocatul reclamantului solicita transferul clientului său la spital. Rezultatul acestei cereri nu este cunoscut.
Între timp, la 3 noiembrie 2006, reclamantul solicitase eliberarea anticipată sau o suspendare a executării pedepsei sale. La 9 noiembrie 2006, magistratul de aplicare a pedepselor din Foggia respinsese, în mod provizoriu, acest recurs. În ziua următoare, reclamantul invitase tribunalul de aplicare a pedepselor din Bari să fixeze fără întârziere ședința asupra fondului. Aceasta a fost inițial fixată pentru 13 februarie 2007, apoi, la cererea reclamantului, anticipată la 14 decembrie 2006. Procedura a fost amânată de patru ori.
Printr-o ordonanță din 6 martie 2007, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bari a respins cererea reclamantului. A observat că acesta a fost supus multor teste medicale: cardiologice (27 ianuarie și 16 februarie 2007), hemato-chimice (14 februarie 2007), radiologice (14 februarie 2007), psihiatrice (16 februarie 2007) și pneumologice (21 februarie 2007). Terapii medicale adaptate patologiilor sale i-au fost recomandate. Potrivit opiniei directorului centrului de diagnostic și terapie al Secondigliano din Napoli, reclamantul putea fi tratat eficace în cadrul acestui centru. Tribunalul de aplicare a pedepselor a subliniat, de asemenea, că viața reclamantului nu era în pericol. În același timp, a decis să transmită o copie a ordonanței sale direcției administrației penitenciarelor, recomandând asignarea definitivă a reclamantului la un penitenciar dispunând de un centru clinic, continuarea terapiilor medicale și efectuarea oricărui test medical necesar.
Reclamantul a informat Curtea că din 17 martie 2007, împarte celula sa cu un deținut fumător. Guvernul a precizat că acesta a fost mereu fie într-o celulă individuală, fie într-o celulă de împărțit cu un deținut nefumător, cu excepția perioadei din 18 la 27 martie 2007. În acești zece zile, din motive legate de suprapopularea penitenciarului, reclamantul a fost forțat să împartă celula sa cu un fumător. Din 21 aprilie 2007, a fost spitalizat în centrul de diagnostic și terapie al penitenciarului, unde era în vigoare o interdicție absolută de fumatul.
Departamentul pentru administrația penitenciarelor al ministerului justiției a indicat că pentru a evita consecințele prejudiciabile ale fumului pasiv, fumătorii sunt în mod normal separați de nefumători. Aceștia sunt plasați în celule ad hoc sau lângă infirmerie, unde fumatul este interzis. Dacă logistica penitenciarului o permite, secțiuni ale acestuia sunt rezervate nefumătorilor. În plus, fumatul este interzis în camerele comune, unde se găsesc zone pentru fumători echipate cu instrumente de aerisire. Atunci când aceeași celulă găzduiește mai mulți deținuți, poate exista crearea de spații pentru fumători și nefumători.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile detenției sale.
Reclamantul se teme că prelungirea detenției sale ar putea duce la o agravare a sănătății sale sau la moartea sa, ținând cont în special de faptul că stabilimentul penitenciar în care se află nu ar fi echipat cu aparate adaptate patologiilor sale. Invocă art. 3 din Convenție, scris după cum urmează:
"Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante."
Guvernul se opune acestei teze, considerând că tratamentul căruia i este supus reclamantul nu a atins minimul de gravitate necesar pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție.
A.
Argumentele părților
1.
Guvernul
Guvernul observă că experții desemnați din oficiu și/sau lucrând în stabilimentele penitenciare nu au considerat că starea de sănătate a reclamantului era incompatibilă cu detenția. Numai expertul mandatat de reclamant însuși a exprimat un astfel de aviz de incompatibilitate. Or, expertizele din oficiu, semnate de persoane având obligația de a afirma adevărul și al căror unic interes este de a arăta fapte obiective, ar trebui să prevaleze. Expertul mandatat de una din părți ar reprezenta într-adevăr interesele mandantului său.
În speța, integritatea fizică a reclamantului a fost protejată fie prin administrarea de îngrijiri medicale corespunzătoare, fie prin supervizarea atentă, de către echipa medicală a penitenciarului, a evoluției patologiei reclamantului de-a lungul anilor. Atunci când starea reclamantului s-a agravat, medicii au intervenit, ordonând, după caz, spitalizarea sa în centre specializate. Prin urmare, îngrijirea de care a beneficiat reclamantul în închisoare a fost de aceeași calitate cu cea care ar fi putut fi acordată în afara.
De altfel, reclamantul ar fi adoptat comportamente care urmăreau în mod deliberat să-i dăuneze sănătății, cum ar fi refuzuri de spitalizare sau greve ale foamei. Acesta a atacat, de asemenea, personalul penitenciarului, în punctul de a fi clasificat ca deținut periculos de supravegheat cu rigurozitate și a fost autorizat să muncească în afara penitenciarului în octombrie 2004 și noiembrie 2005. Aceasta ar demonstra că starea sa de sănătate nu este prea îngrijorătoare.
În circumstanțe similare cu acelea din prezenta speță, menținerea în detenție, pentru o perioadă prelungită, a unei persoane vârstei reclamantului poate intra sub incidența art. 3 din Convenție în prezența a trei elemente: deținutul suferă de o boală deosebit de dificil de tratat; îngrijirile acordate în închisoare sunt de calitate insuficientă; este oportun să se elibereze sau să se transfere într-un spital civil din cauza stării de sănătate.
Potrivit Guvernului, niciuna dintre aceste elemente nu este prezentă în speța. În fapt, reclamantul a fost plasat într-o celulă cu nefumători și nu are o vârstă foarte avansată. Mai mult, timpul care a trecut de la comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat nu este suficient de lung pentru a estima că cerințele de protecție a colectivității s-au atenuat. De altfel, reclamantul și-a introdus petiția la Strasbourg imediat după revocarea autorizației sale de a munci în afara penitenciarului, ceea ce ar duce la gândirea că plângerile sale sunt abuzive sau nefondate.
Guvernul reamintește, în final, că un deținut nu are dreptul să-și aleagă locul și modalitățile detenției.
2.
Reclamantul
Reclamantul observă că, mai ales în prezența patologiilor cardiologice și circulatorii, condițiile de sănătate ale unui pacient pot se schimbe rapid. Or, grevele foamei relatate de Guvern ar fi avut loc în 2001, 2002 și 2003, și refuzul reclamantului de a se supune unui examen medical se întinde în 2001. Până în 2003, situația sa nu părea îngrijorătoare, ajungând în schimb definitiv agravată în 2006.
Acesta susține că a fost examinat de specialiști doar ca urmare a numeroaselor și insistentelor cereri ale avocatului său, și solicită producerea întregului dosar medical al acestuia, pentru a verifica dacă controalele stării sale de sănătate au fost sistematice, așa cum o afirmă Guvernul.
Reclamantul subliniază că niciuna dintre persoanele cu care se întâlnea în cursul muncii sale în afara nu este acuzată într-o procedură penală, așa cum rezultă din certificatele de cazier al acestora. Din cauza omuciderii pentru care a fost condamnat, reclamantul ar fi înconjurat de un climat de ostilitate. Reamintește că și-a declarat întotdeauna nevinovăția și afirmă că pregătește un recurs în revizuire a condamnării sale. Cât privește diferendul cu un agent penitenciar, reclamantul susține că a fost bătut și împins de acesta, și că a folosit forța doar pentru a se proteja. A depus plângere pentru lovire și rănire împotriva agentului în cauză. Cu excepția acestui incident, reclamantul nu ar fi niciodată fost violent împotriva altor deținuți sau personalului penitenciarului.
Reclamantul contestă, de asemenea, transferul din penitenciarul din Foggia la cel din Napoli Secondigliano. Acest transfer a fost justificat de necesitatea de a se supune examenelor medicale. Or, este adevărat că penitenciarul din Napoli dispune de un centru de diagnostic și terapie; acesta din urmă, totuși, nu ar fi apt să satisfacă cerințele tuturor deținuților, fiind supra-populat și colectând deținuți cu probleme de sănătate provenind din toate regiunile Italiei. Prin urmare, ar fi fost mai preferabil să se spitalizeze reclamantul la Foggia, permițând-i astfel să fie aproape de membrii familiei sale și de a beneficia de urmărire de către Dr. C., medic specialist în maladii cardiologice, circulatorii și respiratorii.
Potrivit reclamantului, având în vedere condițiile sale de sănătate și pericolul pe care-l pun pentru viața sa, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bari ar fi trebuit să se pronunțe în scurt timp asupra cererii sale de eliberare anticipată sau de suspendare a executării pedepsei. Din motive asemănătoare, se ridică împotriva transferurilor sale frecvente: din august 2006, a trecut prin penitenciarele din Taranto, Turi, Foggia și Napoli.
B.
Aprecierea Curții
1.
Principii generale
Conform jurisprudenței constante a Curții, pentru a intra sub incidența art. 3, un rău traitement trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă; depinde de ansamblul datelor cauzei, în particular de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Price c. Regatul Unit, nr. 33394/96, § 24, CEDO 2001-VII, Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 37, CEDO 2002-IX, și Gennadi Naoumenko c. Ucraina, nr. 42023/98, § 108, 10 februarie 2004). Alegațiile de rău traitement trebuie susținute prin elemente de dovadă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, pp. 17-18, § 30). Pentru aprecierea acestor elemente, Curtea se ralează la principiul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă", dar adaugă că o asemenea dovadă poate rezulta dintr-un fascicul de indici, sau de prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 64-65, § 161 in fine, și Labita c. Italie [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 121, CEDO 2000-IV).
Pentru ca o pedeapsă și tratamentul care o însoțește să poată fi calificate drept "inumane" sau "degradante", suferința sau umilirea trebuie în orice caz să depășească pe acelea pe care le comportă inevitabil o formă anumită de tratament sau de pedeapsă legitime (Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 68, 11 iulie 2006).
Convenția nu cuprinde nicio dispoziție specifică privind situația persoanelor private de libertate, cu atât mai puțin bolnavi, dar nu este exclus că detenția unei persoane bolnave ar putea pune probleme sub unghiul art. 3 din Convenție (Mouisel precitată, § 38). Astfel, procedând la examinarea stării de sănătate a deținutului și la efectele detenției asupra evoluției sale, Curtea a judecat, de pildă, că faptul de a menține în detenție o persoană cu handicap la patru membre, în condiții neadaptate stării sale de sănătate, era constitutiv al unui tratament degradant (Price precitată, § 30).
Dacă nu se poate deduce din aceasta o obligație generală de a elibera un deținut pe motive de sănătate, art. 3 din Convenție impune în orice caz Statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare. Orice deținut are dreptul la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană, în așa fel încât să asigure că modalitățile de execuție a măsurilor luate nu supun interesatul unei agitații sau unei încercări de intensitate care depășește nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției. Pe lângă sănătatea deținutului, bunăstarea acestuia trebuie asigurată în mod adecvat ținând seama de cerințele practice ale închisorii (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI, și Rivière c. Franța, nr. 33834/03, § 62, 11 iulie 2006).
2.
Aplicarea acestor principii în speța de cauză
În prezenta speță, se pune întrebarea compatibilității stării de sănătate a reclamantului cu menținerea sa în detenție și aceea de a ști dacă această situație atinge un nivel suficient de gravitate pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție.
Curtea observă de la bun început că de aproximativ zece ani, reclamantul este recunoscut ca fiind invalid cu 50% ca urmare a intervenției chirurgicale de ablație a unei părți din plămânul stâng. De altfel, născut la 27 mai 1937, reclamantul este în ziua de azi aproape la vârsta de șaptezeci de ani. De altfel, interesatul admite că starea sa de sănătate s-a deteriorat serios doar din 2006 încolo. Aceasta este confirmată de circumstanța că reclamantul a lucrat în afara penitenciarului până la 23 iulie 2006 și că în octombrie 2005, condițiile sale fizice i permiteau să întrerupă mâncarea.
În particular, reclamantul nu pare să fi alertat autoritățile interne cu privire la gravitatea problemelor sale respiratorii, cardiologice și psihologice decât la 27 octombrie 2006, atunci când a fost examinat de Dr. C., un specialist de alegerea sa. Din raportul redactat de acesta, și adus la cunoștința autorităților competente, rezultă că era de dorit ca reclamantul să efectueze teste medicale, și anume electrocardiograme, dovezi ale funcționării respiratorii, tomografie toracică și teste alergice.
O radiografie toracică și un control pneumologic au fost efectuate o lună mai târziu, la 27 noiembrie 2006, în spitalul din Foggia. De altfel, în ianuarie 2007, reclamantul a fost examinat de un specialist în pneumologie. După aceea, interesatul a fost transferat la penitenciarul din Napoli Secondigliano, care dispune de un centru diagnostic și terapeutic. Un mare număr de teste medicale (cardiologice, hemato-chimice, radiologice, psihiatrice și pneumologice) au fost efectuate acolo între ianuarie și februarie 2007. Nu este permis să se gândească că îngrijirile administrate reclamantului în această structură nu ar fi adaptate patologiilor din care suferă, sau că acestea ar putea fi mai bine tratate într-o structură hospitalieră civilă.
La lumina precedentului, Curtea este de părere că autoritățile au satisfăcut obligația lor de a proteja integritatea fizică a reclamantului prin administrarea controalelor medicale corespunzătoare. Subliniază în acest sens că starea de sănătate a interesatului va putea fi supravegheată în permanență în centrul de diagnostic și terapie, anexat penitenciarului din Napoli Secondigliano. De altfel, atenția acordată de autorități situației reclamantului rezultă și din circumstanța că, din 2002 la martie 2007, acesta a fost plasat fie într-o celulă individuală, fie într-o celulă pentru nefumători, precum și din faptul că tribunalul de aplicare a pedepselor din Bari a recomandat asignarea definitivă a reclamantului la un penitenciar dispunând de un centru clinic, continuarea terapiilor medicale și efectuarea oricărui test medical necesar.
Este adevărat că din 18 la 27 martie 2007, reclamantul a fost forțat să împartă celula sa cu un deținut fumător. Curtea este totuși de părere că, deși regretabil, expunerea reclamantului la fum pasiv pentru o perioadă de zece zile nu ar putea constitui un tratament inuman sau degradant. În plus, observă că din 21 aprilie 2007, reclamantul a fost spitalizat în centrul de diagnostic și terapie al penitenciarului, unde era în vigoare o interdicție absolută de fumatul.
Ansamblul elementelor enunțate mai sus nu permite Curții să concluzioneze că există incompatibilitate între starea de sănătate a reclamantului și detenție. În acest sens, observă că numai expertul mandatat de reclamant s-a pronunțat în sensul unei asemenea incompatibilități și că niciuna din celelalte persoane medicale care au examinat interesatul nu a exprimat un asfel de aviz.
Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că tratamentul căruia i este supus reclamantul nu depășește nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției. Nivelul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție neavând fost atins, nicio aparență a unei încălcări a acestei dispoziții nu ar putea fi descoperită în speța.
Rezultă din aceasta că acest grief este în mod manifest nefondat și trebuie respins conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Prin urmare, este oportun să se pună capăt aplicării art. 29 § 3 din Convenție și de a declara petiția inadmisibilă în întregime.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Grefieră
Președintă
de la requête n
o
45531/06
présentée par Giorgio TRISOLINI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 septembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 novembre 2006,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision de traiter par priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Giorgio Trisolini, est un ressortissant italien, né en 1937 et actuellement détenu au pénitencier de Naples. Il est représenté devant la Cour par M
e
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son co-agent adjoint, M. N. Lettieri.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut condamné pour meurtre et port d’arme prohibé à vingt-six ans d’emprisonnement par un arrêt devenu définitif le 9 mars 1994. Depuis lors, il est détenu en exécution de sa condamnation.
En 1995, le requérant fut soumis à une intervention chirurgicale d’enlèvement d’une partie du poumon gauche. En 1997, il fut déclaré invalide à 50% pour cette raison.
Le requérant allègue que son état de santé s’est détérioré au cours de sa détention, notamment en raison de nombreuses crises cardiaques, doublées de crises respiratoires. Il fut traité avec une thérapie médicamenteuse, qui provoqua des réactions allergiques. Il ressort des documents produits par le Gouvernement qu’en prison le requérant fut examiné par des médecins et, à partir de 2002, fut placé dans une cellule pour non-fumeurs. Le
30
juillet
2001, en dépit des indications du médecin de la prison, le requérant renonça à être transféré dans un centre de diagnostic et de thérapeutique.
Du 2 au 8 décembre 2002, le requérant fit une grève de la faim afin d’obtenir son transfert dans la prison de Taranto. Il en fit une autre du 18 au 21
octobre 2005.
Entre-temps, le 2 octobre 2004, le requérant avait été autorisé à travailler à l’extérieur du pénitencier et à se rendre à son lieu de travail sans escorte. Le 3 septembre 2005, le directeur du pénitencier révoqua l’autorisation octroyée au requérant, au motif que l’intéressé entretenait des relations avec des personnes soupçonnées d’avoir commis des infractions pénales. Le
4
novembre 2005, le magistrat d’application des peines de Taranto annula cette décision et autorisa à nouveau le requérant à travailler à l’extérieur. Cette autorisation fut révoquée le 23 juillet 2006 car, dans le cadre d’un différend concernant les horaires de distribution du petit-déjeuner et l’hygiène de la nourriture, le requérant avait agressé un agent pénitencier. Des poursuites disciplinaires furent entamées contre le requérant pour cet épisode.
Le 4 décembre 2005, le requérant refusa de se soumettre à un examen médical prévu pour le 14 décembre.
Il ressort d’un «
ordre de service
» du pénitencier de Foggia du 10
août
2006 que le requérant souffrait de «
problèmes graves de santé
» et était un détenu ayant des difficultés d’adaptation à la vie carcérale et pouvant mettre en œuvre des conduites suicidaires. Pour ces raisons, il avait été soumis à une haute surveillance (
grande sorveglianza
).
Selon une note du bureau sanitaire du pénitencier de Foggia du 20
octobre 2006, le requérant avait signalé une hausse de sa pression artérielle. On lui prescrivit une visite cardiologique et un électrocardiogramme.
La visite cardiologique eut lieu le 24 octobre 2006 au sein du pénitencier. Elle mit en évidence une crise d’hypertension sans signes de cardiopathie. Une thérapie médicamenteuse fut conseillée au requérant et il fut précisé qu’une visite de contrôle devrait avoir lieu à bref délai.
Le 27 octobre 2006, le requérant fut examiné par un spécialiste en cardiologie de son choix, le Dr C. Il ressort du rapport de ce dernier que le requérant souffrait d’hypertension artérielle, de douleurs au thorax et d’urticaire allergique. Psychologiquement affaibli et insomniaque, il alternait des crises dépressives et des moments de réactivité extrême.
Selon le diagnostic du Dr C., le requérant était atteint d’une insuffisance respiratoire chronique et d’un dysfonctionnement des bronches, doublés d’une cardiopathie ischémique et d’un état dépressif-réactif. Dès lors, il s’imposait d’effectuer les tests suivants
: a) une série d’électrocardiogrammes
; b) des preuves du fonctionnement respiratoire
; c)
une tomographie du thorax
; d) des tests allergiques. Ces examens n’avaient jamais été effectués au pénitencier de Foggia.
Compte tenu de l’âge du requérant (presque soixante-dix ans), du fait que les instruments nécessaires pour exécuter ces tests et pour soigner les pathologies en question n’étaient pas disponibles au pénitencier de Foggia, le Dr C. estima que la détention était incompatible avec l’état de santé de l’intéressé et pouvait l’exposer à un risque d’infarctus, de crise respiratoire ou d’ischémie cérébrale. Il suggérait dès lors l’hospitalisation du requérant dans un centre spécialisé pour les maladies respiratoires, disposant d’une division de cardiologie.
Les 30 octobre et 10 novembre 2006, le requérant demanda à être transféré dans un centre hospitalier, afin d’être soumis aux examens qui lui avaient été conseillés. Le directeur du pénitencier estima suffisant de prévoir un examen cardiologique ultérieur au sein de la prison.
Entre-temps, le 2 novembre 2006, le requérant avait demandé au juge d’application des peines de Foggia son transfert à l’hôpital de cette même ville. L’issue de cette demande n’est pas connue.
Le 13 novembre 2006, le Dr C. examina à nouveau le requérant. Dans un rapport du 17 novembre 2006, il confirma que l’état de santé du patient était grave et qu’il s’imposait d’effectuer d’urgence les examens précédemment indiqués.
Le 27 novembre 2006, le requérant fut soumis, à l’hôpital civil de Foggia, à une radiographie du thorax et à un contrôle pneumologique, dont ressortirent les traces d’un emphysème pulmonaire. L’intéressé allègue que ces examens sont insuffisants et souligne qu’aucun test spécifique visant à mesurer l’ampleur de ses troubles respiratoires et de ses pathologies n’a été effectué. A ces fins, il faudrait envisager une hospitalisation de plus longue durée.
Dans un nouveau rapport rédigé le 29 novembre 2006, le Dr C. affirma que la détention du requérant était incompatible avec son état de santé et exposait le patient à des risques. Par ailleurs, le 1
er
août 1995, les médecins de l’hôpital de Bari ordonnèrent une «
évaluation de [sa] fonctionnalité respiratoire et cardiologique
», qui n’avait cependant jamais été effectuée. Le Dr C. insista pour que soient effectués les examens qu’il avait indiqués.
En janvier 2007, le requérant fut visité, à l’hôpital civil de Foggia, par un spécialiste en pneumologie, qui diagnostiqua une «
broncho pathologie chronique reconstructive
». L’intéressé fut transféré au pénitencier de Naples Secondigliano, qui dispose d’un centre diagnostique et thérapeutique.
Par un courrier du 21 février 2007, l’avocat du requérant informa la directrice du pénitencier de Naples et le tribunal d’application des peines de cette même ville que son client avait eu une forte fièvre, ayant entraîné une hausse de sa température corporelle jusqu’à quarante degrés, associée à des troubles de nature cardiologique et circulatoire. Le médecin de la prison s’était borné à prescrire des aspirines. L’avocat du requérant sollicitait le transfert de son client dans un hôpital. L’issue de cette demande n’est pas connue.
Dans l’entretemps, le 3 novembre 2006, le requérant avait sollicité sa libération anticipée ou un renvoi de l’exécution de sa peine. Le
9
novembre
2006, le juge d’application des peines de Foggia avait rejeté, à titre provisoire, ce recours. Le jour suivant, le requérant avait invité le tribunal d’application des peines de Bari à fixer sans délai l’audience sur le fond. Celle-ci fut d’abord fixée au 13
février 2007, puis, à la demande du requérant, anticipée au 14
décembre 2006. La procédure fut ajournée à quatre reprises.
Par une ordonnance du 6
mars 2007, le tribunal d’application des peines de Bari rejeta la demande du requérant. Il observa que l’intéressé avait été soumis à des nombreux tests médicaux
: cardiologique (27 janvier et 16
février 2007), hématochimique (14 février 2007), radiologique (14
février 2007), psychiatrique (16 février 2007) et pneumologique (21
février 2007). Des thérapies médicamenteuses adaptées à ses pathologies lui avaient été conseillées. De l’avis du directeur du centre de diagnostic et de thérapeutique de Naples Secondigliano, le requérant pouvait être soigné de manière efficace au sein dudit centre. Le tribunal d’application de peines souligna également que la vie du requérant n’était pas en danger. Il décida en même temps de transmettre une copie de son ordonnance à la direction de l’administration des pénitenciers, recommandant l’assignation définitive du requérant à une prison disposant d’un centre clinique, la poursuite des thérapies médicamenteuses et l’accomplissement de tout test médical nécessaire.
Le requérant a informé la Cour que depuis le 17 mars 2007, il partage sa cellule avec un détenu fumeur. Le Gouvernement a précisé que l’intéressé a toujours été soit dans une cellule individuelle, soit dans une cellule à partager avec un détenu non fumeur, exception faite pour la période allant du 18 au 27 mars 2007. Pendant ces dix jours, pour des raisons liées à la surpopulation du pénitencier, le requérant a été contraint de partager sa cellule avec un fumeur. A partir du 21 avril 2007, il a été hospitalisé dans le centre de diagnostic et de thérapeutique de la prison, où est en vigueur une interdiction absolue de fumer.
Le Département pour l’administration des pénitenciers du ministère de la Justice a indiqué qu’afin d’éviter les conséquences préjudiciables de la fumée passive, les fumeurs sont normalement séparés de non-fumeurs. Ces
derniers sont placés dans des cellules
ad hoc
ou auprès de l’infirmerie, où il est interdit de fumer. Si la logistique du pénitencier le permet, des sections de celui-ci sont réservées aux non-fumeurs. En outre, il y a interdiction de fumer dans les salles communes, où se trouvent des zones pour fumeurs équipées d’instruments d’aération. Lorsque la même cellule héberge plusieurs détenus, il peut il y avoir création d’espaces pour fumeurs et non fumeurs.
GRIEF
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des conditions de sa détention.
Le requérant craint que la prorogation de sa détention puisse conduire à une aggravation de sa santé ou à son décès, compte tenu notamment du fait que l’établissement pénitencier où il se trouve ne serait pas équipé avec des appareils adaptés à ses pathologies. Il invoque l’article 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, estimant que le traitement auquel le requérant est assujetti n’a pas atteint le minimum de gravité requis pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention.
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
Le Gouvernement observe que les experts commis d’office et/ou travaillant auprès des établissements pénitentiaires n’ont pas estimé que l’état de santé du requérant était incompatible avec sa détention. Seul
l’expert mandaté par l’intéressé lui-même a exprimé un tel avis d’incompatibilité. Or, les expertises d’office, signées par des personnes ayant l’obligation d’affirmer la vérité et dont l’unique intérêt est de montrer de faits objectifs, devraient primer. L’expert mandaté par l’une des parties représenterait en effet les intérêts de son mandant.
En l’espèce, l’intégrité physique du requérant a été protégée soit par l’administration de soins médicaux appropriés, soit par la supervision attentive, par l’équipe médicale du pénitencier, de l’évolution de la pathologie du requérant tout au long des années. Lorsque l’état du requérant s’est aggravé, les médecins sont intervenus, ordonnant, le cas échéant, son hospitalisation dans des centres spécialisés. Dès lors, la prise en charge dont le requérant a bénéficié en prison a été de la même qualité de celle qui aurait pu être prodiguée à l’extérieur.
Par ailleurs, le requérant aurait adopté des comportements visant sciemment à nuire à son état de santé, telles que de refus d’hospitalisation ou de grèves de la faim. L’intéressé a en outre attaqué le personnel du pénitencier, au point d’être classé comme détenu dangereux à surveiller scrupuleusement et a été autorisé à travailler à l’extérieur de la prison en octobre 2004 et novembre 2005. Ceci démontrerait que son état de santé n’est pas trop préoccupant.
Dans de circonstances similaires à celles de la présente affaire, le maintien en détention, pour une période prolongée, d’une personne de l’âge du requérant peut tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention en présence de trois éléments
: le détenu souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner
; les soins dispensés en prison sont d’une qualité insuffisante
; il est opportun de remettre en liberté ou de le transférer dans un hôpital civil à cause de son état de santé.
Aux yeux du Gouvernement, aucun de ces éléments n’est présent en l’espèce. En effet, le requérant a été placé dans une cellule avec des non-fumeurs et il n’a pas un âge très avancé. De plus, le temps s’étant écoulé depuis la commission du crime pour lequel il a été condamné n’est pas assez important pour amener à estimer que les exigences de protection de la collectivité se sont atténuées. Par ailleurs, l’intéressé a introduit sa requête à Strasbourg tout de suite après la révocation de son autorisation à travailler à l’extérieur du pénitencier, ce qui conduirait à penser que ses doléances sont abusives ou mal fondées.
Le Gouvernement rappelle enfin qu’un détenu n’a pas le droit de choisir le lieu et les modalités de sa détention.
2.
Le requérant
Le requérant observe que, surtout en présence de pathologies cardiologiques et circulatoires, les conditions de santé d’un patient peuvent changer rapidement. Or, les grèves de la faim relatées par le Gouvernement auraient eu lieu en 2001, 2002 et 2003, et le refus du requérant de se soumettre à un examen médical remonte à 2001. Jusqu’en 2003, sa situation ne paraissait pas préoccupante, s’étant par contre définitivement aggravée en 2006.
L’intéressé allègue avoir été examiné par des spécialistes seulement à la suite des nombreuses et insistantes demandes de son avocat, et sollicite la production de tout son dossier médical, afin de vérifier si les contrôles de son état de santé ont été systématiques, comme le Gouvernement l’affirme.
Le requérant souligne qu’aucune des personnes avec lesquelles il s’entretenait lors de son travail à l’extérieur n’est accusée dans une procédure pénale, comme il résulte des certificats du casier judiciaire des intéressés. En raison de l’homicide pour lequel il a été condamné, le requérant serait entouré d’un climat hostilité. Il rappelle avoir toujours déclaré son innocence et affirme qu’il est en train de préparer un recours en révision de sa condamnation. Quant à son différend avec un agent pénitentiaire, le requérant soutient avoir été
frappé et poussé par ce dernier, et avoir fait usage de la force seulement pour se protéger. Il a porté plainte pour coup et blessures à l’encontre de l’agent concerné. Exception faite pour cet épisode, le requérant n’aurait jamais été violent à l’encontre des autres prisonniers ou du personnel du pénitencier.
Le requérant conteste également son transfert du pénitencier de Foggia à celui de Naples Secondigliano. Ce transfert a été justifié par l’exigence de soumettre l’intéressé à des examens médicaux. Or, il est vrai que la prison de Naples dispose d’un centre de diagnostic et de thérapeutique
; ce dernier, cependant, ne serait pas apte à satisfaire aux exigences de tous les détenus, étant surpeuplé et recueillant des prisonniers avec des problèmes de santé provenant de toutes les régions d’Italie. Dès lors, il aurait été préférable d’hospitaliser le requérant à Foggia, lui permettant ainsi d’être proche des membres de sa famille et de bénéficier du suivi du Dr. C., médecin spécialiste en maladies cardiologiques, circulatoires et respiratoires.
De l’avis du requérant, compte tenu de ses conditions de santé et du danger qu’elles posent pour sa vie, le tribunal d’application des peines de Bari aurait dû se prononcer à bref délai sur sa demande de libération anticipée ou de renvoi de l’exécution de sa peine. Pour des raisons analogues, il s’en prend à ses fréquents transferts
: depuis août 2006, il a transité par les prisons de Taranto, Turi, Foggia et Naples.
B.
Appréciation de la Cour
1.
Principes généraux
Conformément à la jurisprudence constante de la Cour, pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative
; elle dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, entre autres,
Price c. Royaume-Uni,
n
o
33394/96, §
Mouisel c. France
, n
o
2002-IX, et
Gennadi Naoumenko c. Ukraine
, n
o
42023/98, § 108, 10
février 2004). Les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir,
mutatis mutandis
,
Klaas c. Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série A n
o
269, pp. 17-18, § 30). Pour l’appréciation de ces éléments, la Cour se rallie au principe de la preuve «
au-delà de tout doute raisonnable
», mais ajoute qu’une telle preuve peut résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18 janvier 1978, série A n
o
25, pp. 64-65, § 161
in fine,
et
Labita c. Italie
[GC], n
o
Pour qu’une peine et le traitement dont elle s’accompagne puissent être qualifiés d’«
inhumains
» ou de «
dégradants
», la souffrance ou l’humiliation doivent en tout cas aller au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement ou de peine légitimes (
Jalloh c. Allemagne
[GC], n
o
54810/00, §
68, 11
juillet 2006).
La Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades, mais il n’est pas exclu que la détention d’une personne malade puisse poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention (
Mouisel
précité, §
38). Ainsi, en procédant à l’examen de l’état de santé du prisonnier et aux effets de la détention sur son évolution, la Cour a jugé, par exemple, que le fait d’avoir maintenu en détention une personne handicapée des quatre membres, dans des conditions inadaptées à son état de santé, était constitutif d’un traitement dégradant (
Price
précité, § 30).
Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé, l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’Etat de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté notamment par l’administration des soins médicaux requis. Tout prisonnier a le droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine, de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Outre la santé du prisonnier, c’est son bien-être qui doit être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI, et
Riviere c. France
, n
o
33834/03, § 62, 11 juillet 2006).
2.
Application de ces principes au cas d’espèce
Dans la présente affaire, se posent la question de la compatibilité de l’état de santé du requérant avec son maintien en détention et celle de savoir si cette situation atteint un niveau suffisant de gravité pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention.
La Cour observe d’emblée que depuis environ dix ans, le requérant est reconnu comme étant invalide à 50% suite à l’intervention chirurgicale d’ablation d’une partie de son poumon gauche. De plus, né le 27
mai 1937, le requérant est à ce jour âgé de presque soixante-dix ans. Par ailleurs, l’intéressé lui-même admet que son étant de santé ne s’est sérieusement détérioré qu’à partir de 2006. Ceci est confirmé par la circonstance que le requérant a travaillé à l’extérieur du pénitencier jusqu’au 23 juillet 2006 et qu’en octobre 2005, ses conditions physiques lui permettaient d’affronter une grève de la faim.
En particulier, le requérant ne semble avoir alerté les autorités internes quant à la gravité de ses problèmes respiratoires, cardiologiques et psychologiques que le 27 octobre 2006, lorsqu’il a été examiné par le Dr
C., un spécialiste de son choix. Il ressort du rapport rédigé par ce dernier, et porté à l’attention des autorités compétentes, qu’il était souhaitable que le requérant fasse des tests médicaux, à savoir des électrocardiogrammes, des preuves du fonctionnement respiratoire, une tomographie du thorax et des tests allergiques.
Une radiographie du thorax et un contrôle pneumologique furent effectués un mois plus tard, le 27 novembre 2006, à l’hôpital de Foggia. De
plus, en janvier 2007, le requérant a été examiné par un spécialiste en pneumologie. Ensuite, l’intéressé a été transféré au pénitencier de Naples Secondigliano, qui dispose d’un centre diagnostique et thérapeutique. De
très nombreux tests médicaux (cardiologique, hématochimique, radiologique, psychiatrique et pneumologique) y ont été accomplis entre janvier et février 2007. Rien ne permet de penser que les soins qui sont administrés au requérant dans cette structure ne soient pas adaptés aux pathologies dont il est atteint, ou que ces dernières pourraient être mieux traitées dans une structure hospitalière civile.
A la lumière de ce qui précède, la Cour est d’avis que les autorités ont satisfait à l’obligation qui est la leur de protéger l’intégrité physique du requérant par l’administration des contrôles médicaux appropriés. Elle
souligne à cet égard que l’état de santé de l’intéressé pourra être supervisé constamment dans le centre de diagnostic et de thérapeutique, annexé au pénitencier de Naples Secondigliano. Par ailleurs, l’attention portée par les autorités à la situation du requérant ressort également de la circonstance que, de 2002 à mars 2007, l’intéressé a été placé soit dans une cellule individuelle soit dans une cellule pour non-fumeurs, ainsi que du fait que le tribunal d’application des peines de Bari a recommandé l’assignation définitive du requérant à un pénitencier disposant d’un centre clinique, la poursuite des thérapies médicamenteuses et l’accomplissement de tout test médical nécessaire.
Il est vrai que du 18 au 27 mars 2007, le requérant a été contraint de partager sa cellule avec un détenu fumeur. La Cour est cependant d’avis que, bien que regrettable, l’exposition du requérant à la fumée passive pour une période de dix jours ne saurait constituer un traitement inhumain ou dégradant. Au demeurant, elle relève qu’à partir du 21 avril 2007, le requérant a été hospitalisé dans le centre de diagnostic et de thérapeutique de la prison, où est en vigueur une interdiction absolue de fumer.
L’ensemble des éléments énoncés ci-dessus ne permet pas à la Cour de conclure qu’il y a incompatibilité entre l’état de santé du requérant et la détention. A cet égard, elle observe que seul l’expert mandaté par le requérant s’est prononcé dans le sens d’une telle incompatibilité et qu’aucun des autres médecins ayant examiné l’intéressé n’a exprimé un tel avis.
Dès lors, la Cour parvient à la conclusion que le traitement dont le requérant fait l’objet n’excède pas le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Le niveau minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention n’ayant pas été atteint, aucune apparence d’une violation de cette disposition ne saurait être décelée en l’espèce.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable dans son ensemble.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente