ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1077/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă în dosarul nr. 21-499 de către Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției 8441/06.05.2021 emise de către dl inspector șef al inspecției judiciare în lucrarea C21-703.

Prin sentința civilă nr. 154 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea contestației formulate împotriva Rezoluției de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă în dosarul nr. 21-499 de către Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției 8441/06.05.2021 emise de către dl inspector șef al inspecției judiciare în lucrarea C21-703.

Totodată, recurenta a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., repunerea în termenul de exercitare a recursului, motivat de împrejurarea că a fost bolnavă, fiind diagnosticată cu Sars Cov 2, cu repercursiuni asupra unor organe afectate de boli cronice mai vechi, ceea ce a necesitat o perioadă mai lungă de vindecare, anexând în dovedire, copia Certificatelor medicale a căror perioadă se suprapune cu termenul înăuntrul căruia putea fi exercitată calea de atac.

În susținerea recursului, recurenta – reclamantă a arătat că obiectul dosarelor care au fost supuse controlului Inspecției judiciare, îl reprezintă procedura specială cu privire la desființarea înscrisurilor false.

Indiferent de cauzele care au dus la împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, o astfel de urmare a faptei penale, cum ar fi producerea de efecte juridice prin aceste înscrisuri, nu poate fi lăsată fără rezolvare juridică, situație pentru care s-a instituit procedura specială a desființării lor, cu sediul materiei în disp. art. 549

1

C. proc. pen.

Deși prevederile legale sunt cât se poate de clare și nu necesită interpretări suplimentare sau norme de punere în aplicare, magistrații care au avut în lucru dosarele au reușit să eludeze legea cu bună știință, ceea ce în accepțiunea sa echivalează cu reaua-credință în exercitarea atribuțiilor având ca finalitate distorsionarea conștientă a dreptului și implicit nesocotirea ordinii de drept.

Referitor la abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, instanța a apreciat în mod greșit că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în fața instanței de judecată.

Nu a criticat niciodată raționamentul logico-juridic, ci încălcarea cu intenție a normelor de drept material în materia desființării înscrisurilor false potrivit prevederilor art. 549

1

C. proc. pen., prin neaplicarea acestora, activitate prin care a fost și este prejudiciată.

Organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal. Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ori atât timp cât magistrații au facilitat rămânerea în circuitul civil a unui înscris oficial fals emis de o instituție a statului, nu se poate admite că au pronunțat soluții temeinice și legale, că au depus eforturi în vederea restabilirii situației normale și că au acționat cu bună credință.

Intimata – pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, solicitând respingerea acestuia ca tardiv formulat; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată, urmând a o admite.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința recurată a fost comunicată reclamantei la data de 11.07.2022, termenul de recurs expirând la 27.07.2022, iar cererea de recurs a fost înregistrată la data de 03.08.2022, cu depășirea acestui termen.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac."

În cauză, prin cererea de repunere în termen, recurenta a invocat faptul că nu a putut exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege datorită faptului că a fost bolnavă, făcând dovada acestei susțineri cu acte medicale (certificate de concediu medical) depuse, în copie, la dosar - filele x.

Astfel, în perioada cuprinsă de la data comunicării hotărârii (11.07.2022) și data înregistrării recursului (03.08.2022), din motive obiective aceasta a fost în imposibilitatea promovării recursului, fapt care se încadrează în situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.

Pentru aceste considerente, instanța va admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de către recurenta – reclamantă A. și va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității recursului invocată de către intimata Inspecția Judiciară.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluției de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă de Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției 8441/06.05.2021, emisă de către Inspectorul șef al Inspecției judiciare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate și imparțialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate în dosarele x/2019 și y/2020 ale Judecătoriei Târgu Mureș și, respectiv, Tribunalul Mureș.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile părții cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge excepția tardivității recursului, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 154 din 1 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.