ÎCCJ, Decizia nr. 23/2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinței penale nr. 181 din data de 28.03.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 93 din data de 05.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017.

A fost obligată contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 79 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în sistemul consacrat de C. proc. pen., contestația la executare nu are natura unei căi extraordinare de atac, ci aceasta este menită să asigure cadrul procedural pentru soluționarea unor incidente anume prevăzute de lege survenite în faza de punere în executare a hotărârilor definitive sau în faza de executare a pedepselor.

Instanța a constatat că pe calea contestației la executare nu pot fi invocate chestiuni de fond anterioare rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și care au format obiectul analizei instanței de judecată, întrucât ar însemna atribuirea rolului de instanță de control judiciar instanței învestită cu soluționarea contestației la executare, care ar deveni un "apel deghizat" și ar înfrânge principiul autorității de lucru judecat și corolarul său, al securității raporturilor juridice.

În mod concret, referitor la cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv "când se ivește o împiedicare la executare", prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 15/2017 a Î.C.C.J. - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a arătat că acest caz este unul foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a caracterului nelegal al detenției (parag. 41). Ulterior, prin Decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11/2019 raționamentul Curții a fost dezvoltat și s-a arătat că poate face obiectul unei contestații la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menținerea în arest a unei persoane față de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reținut că prin intermediul contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., este posibilă analizarea unui eventual caracter al detenției, însă aceasta numai prin raportare la incidente survenite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, iar nu la chestiuni care au fost examinate de către instanța învestită cu judecarea cauzei.

Totodată, prima instanță a constatat că, prin contestația formulată, contestatoarea - condamnată A. a invocat nelegalitatea detenției sale prin raportare la două chestiuni, respectiv omisiunea depunerii jurământului la numirea în funcție de către unul dintre judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată și neaplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 685/2018 și nr. 417/2019, aspecte care conduc la concluzia că aceasta a fost judecată de instanțe care nu au fost "constituite prin lege", contrar art. 6 parag. 1 din CEDO și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Contestatoarea-condamnată a susținut că examinarea chestiunilor invocate în procedura contestației la executare este posibilă prin asimilarea acesteia cu cea a punerii în executare a unui mandat european de arestare, unde potrivit raționamentului dezvoltat de CJUE în cauzele C-562/22 PPU și C-563/21 PPU, autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane, poate refuza acest lucru în prezența unor elemente care evidențiază existența unor deficiențe sistemice sau generalizate cu privire la independența puterii judecătorești în statul emitent.

Analizând aspectele invocate în cuprinsul contestației la executare formulate în cauză, Înalta Curte a reținut că hotărârea CJUE invocată nu este aplicabilă situației juridice dedusă judecății în cauza de față, raționamentul Curții fiind circumscris ipotezei în care o persoana condamnată și care se află pe teritoriul statului de executare poate invoca în favoarea sa argumente care să justifice refuzul predării sale către statul emitent. Instanța a constatat că nu aceasta este situația juridică a contestatoarei - condamnate A. în prezenta cauză, aceasta neaflându-se în situația în care argumentele sale privind legalitatea compunerii completurilor de judecată să nu fi fost posibil să fie examinate anterior.

S-a reținut că, prin Sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 a Î.C.C.J., definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 a Î.C.C.J. - Completul de 5 judecători, contestatoarea A. a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare pentru comiterea unor infracțiuni de corupție.

Împotriva Deciziei penale nr. 92 din 5 iunie 2018 a Î.C.C.J. - Completul de 5 Judecători, condamnata A. a declarat contestație în anulare, prin intermediul căreia a invocat nelegalitatea compunerii completului de judecată prin raportare la Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018. Potrivit acestei decizii, instanța de contencios constituțional a admis sesizarea formulată de prim ministrul Guvernului României și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013.

Totodată, s-a reținut că, la data de 23 decembrie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a comunicat Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători hotărârea pronunțată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19.

Prin decizia anterior menționată, instanța a examinat fondul contestațiilor în anulare declarate, inclusiv criticile referitoare la nelegalitatea compunerii completurilor de judecată și a dispus respingerea, ca nefondată, a căii extraordinare de atac declarate împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători.

În ceea ce privește motivul referitor la nedepunerea jurământului la numirea în funcție, de către unul dintre judecători, prima instanță a constatat că acesta a fost invocat de către contestatoare la momentul punerii în executare a mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare din Bulgaria, fiind apreciat ca nefondat prin Hotărârea nr. 165 din 10.06.2022 a Curții de Apel Sofia, secția penală.

Față de cele anterior constatate, prima instanță a reținut că pe de-o parte, chestiunile invocate de către contestatoarea A. referitoare la nedepunerea jurământului la numirea în funcție de către un judecător și la incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 685/2018 și nr. 417/2019 nu se circumscriu cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., ci vizează motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, instanța a reținut că aceleași chestiuni invocate de către contestatoarea condamnată A. au fost invocate în proceduri judiciare distincte, fiind supuse analizei instanței învestită cu soluționarea contestației în anulare și respectiv, autorității judiciare care a soluționat cererea de punere în executare a mandatului european de arestare privind-o pe aceasta.

Față de împrejurarea că susținerile referitoare la pretinsa nelegalitate a compunerii completurilor de judecată ce determină nelegalitatea detenției, ca efect al pronunțării unei hotărâri de condamnare de către o instanță ce nu a fost constituită prin lege, Înalta Curte, secția penală a subliniat că argumentele invocate au fost examinate în cadrul căii de atac extraordinare a contestației în anulare, iar reanalizarea argumentelor expuse de către contestatoare, ar însemna atribuirea în favoarea instanței învestită cu soluționarea contestației la executare a rolului de instanță de control judiciar.

În consecință, prima instanță a reținut că aspectele invocate nu constituie "împiedicare la executare" în sensul art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., dat fiind faptul că potrivit C. proc. pen., contestația la executare nu are natura unei căi extraordinare de atac și nu poate viza chestiuni examinate anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, întrucât ar aduce atingere autorității de lucru judecat și, în egală măsură, nu poate avea ca obiect chestiuni care intră în domeniul de reglementare al contestației în anulare, cale extraordinară de atac ce a fost deja exercitată și susținerile contestatoarei au fost analizate.

Împotriva Sentinței nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, contestatoarea condamnată A. a formulat, în termen legal, contestație.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, fiind fixat termen aleatoriu la data de 16 ianuarie 2023.

Prin contestația formulată, s-a solicitat admiterea contestației, desființarea Sentinței penale nr. 466/01.11.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2022 și, în consecință, desființarea Sentinței penale nr. 181/28.03.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 și a Deciziei penale nr. 93/05.06.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017. A fost solicitată anularea formelor de executare și, eventual, să se procedeze la rejudecarea cauzei, acordând termen de judecată în acest sens sau la trimiterea cauzei spre soluționare la completul de 3 judecători.

În motivarea contestației, s-a arătat, în esență, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 685/07.11.2018 s-a reținut în mod expres faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat în mod sistematic, începând cu anul 2014 (deci și în procedura de apel a contestatoarei), legea adoptată de Parlamentul României, deoarece a decis ca, în componența tuturor Completelor de 5 Judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, patru dintre judecători să fie numiți prin tragere la sorți, iar unul dintre ei să fie membru de drept.

Prin urmare, chiar din interiorul sistemului judiciar, de la instanța supremă din România, s-a produs încălcarea garanțiilor la un "tribunal constituit prin lege", așa cum prevede art. 6 parag. 1 CEDO, prin adoptarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unor acte administrative contrare legii române care impunea ca toți membrii Completelor de 5 Judecători să fie aleși printr-un sistem aleatoriu.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 417/03.07.2019 s-a constatat încă o încălcare a dreptului la un proces echitabil sub forma lipsei unui "tribunal constituit prin lege" în perioada 21 aprilie 2003 - 22 ianuarie 2019 (adică inclusiv atunci când contestatoarea a fost judecată în primă instanță), deoarece legea română prevede, în acord cu convențiile internaționale în materia infracțiunilor de corupție, ca toate completele care le judecă în procedură de primă instanță să fie specializate pentru acest tip de infracțiuni, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a constituit aceste complete specializate, încălcând legea română și drepturile fundamentale ale cetățenilor români.

Totodată, a fost invocat faptul că unul dintre judecătorii care formau completul de 3 judecători care a dispus condamnarea în primă instanță, doamna judecător B. (aceasta s-a pensionat la data de 15.06.2021) nu a depus jurământul profesional, deși era obligată potrivit art. 34 din Legea nr. 303/2004, apreciindu-se că astfel, că sunt afectate de nulitate absolută toate actele procesuale pe care aceasta le-a întocmit în dosarele care i-au fost repartizate.

S-a precizat că motivul pentru care se solicită aceste constatări în procedura contestației la executare, este dat de asimilarea acestei proceduri naționale cu procedura de contestare a mandatului european de arestare, chiar dacă în cazul contestației la executare obiectul este reprezentat de mandatul național de executare a unei pedepse privative de libertate.

Din perspectiva Hotărârii CJUE din data de 22.02.2022 în cauzele comune C-562/22 PPU și C-563/21 PPU Openbaar Ministerie (Tribunal instituit de lege în statul membru emitent), s-a susținut că ar trebui aplicate aceleași principii și în cazul mandatului național de executare a pedepsei, deoarece drepturile garantate prin art. 47 CDFUE și art. 6 CEDO sunt incidente și în legătură cu procedura care a stat la baza emiterii acestui mandat, adică procedura de judecată. În continuare, s-a arătat că, dacă o altă instanță a unui stat membru UE poate să analizeze încălcările art. 6 CEDO/art. 47 CDFUE după ce a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare și în executarea acesteia, atunci și instanța națională ar trebui să le poată analiza într-o procedură similară după începerea executării acesteia.

În ceea ce privește dezvoltarea motivului de contestație privind aplicarea Deciziei nr. 685/2018 și a Deciziei nr. 417/2019 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a arătat că în perioada 2014 - 2018, Colegiul de conducere al ICCJ a stabilit prin acte administrative contrare legii, ca un membru al acestor complete să fie stabilit din oficiu, iar tragerea la sorți să se realizeze numai pentru ceilalți patru membri. Membrul de drept, stabilit din oficiu, era președintele sau vicepreședintele ICCJ ori președintele secției penale, iar în perioada de referință, art. 53 din Legea nr. 303/2004 prevedea că aceștia erau numiți în această funcție de către Președintele României.

Potrivit testului de echilibru prevăzut de Hotărârea Marii Camere a CEDO din 01.12.2020 în cauza Gudmundur Andri Astradsson v. Islanda toate condițiile sunt îndeplinite pentru înlăturarea principiului securității raporturilor juridice.

a)primul pas al testului: a existat o încălcare vădită a dreptului intern, stabilită prin Decizia CCR nr. 685/2018;

b)al doilea pas al testului: încălcarea de către ICCJ a legii naționale privind compunerea Completelor de 5 Judecători a creat riscul unei ingerințe a executivului în activitatea de judecată în cauze în care se judecau faptele posibililor opozanți politici deoarece numirea membrului de drept în toate Completele de 5 Judecători se făcea direct de Președintele României;

c)al treilea pas al testului: acuzația contestatoarei potrivit căreia nu a fost judecată de "un tribunal stabilit prin lege" nu a fost reexaminat și redresat de o manieră efectivă de către ICCJ prin prisma faptului că această instanță nu a dat dovadă de imparțialitate atunci când a rejudecat conflictul juridic de natură constituțională la care a fost parte și care a fost soluționat definitiv prin Decizia CCR nr. 685/2018, făcând constatări în sens contrar acesteia și conforme apărărilor invocate în fața CCR, dar și pentru că nu a aplicat standardele prevăzute în jurisprudența Curții pentru art. 6 parag. 1, pe lângă neaplicarea standardelor naționale de garantare a dreptului la un proces echitabil.

În concluzie, ICCJ a plasat protejarea intereselor financiare ale UE deasupra garanțiilor dreptului la un proces echitabil, astfel încât nu a realizat o veritabilă examinare a situației invocate în cauză.

În ceea ce privește motivul de contestație privind lipsa jurământului unui membru al completului de judecată, s-a arătat, în esență, că pentru ca o persoană numită în funcția de judecător să poată exercita această funcție, legea impune obligativitatea îndeplinirii unei condiții de solemnitate, respectiv depunerea jurământului, conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Dovada depunerii jurământului se face printr-un proces-verbal, prevăzut la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de la regula imperativă a depunerii jurământului fiind reglementată doar o excepție, prevăzută la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, conform căruia depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcție.

Consecința procedurală a nedepunerii jurământului - în cazurile în care aceasta apare ca obligatoriu, potrivit legii - este, după caz, fie cea a nulității numirii în funcția de judecător, fie cea a imposibilității de exercitare a acestei funcții.

Cu referire la situația concretă din prezenta cauză, s-a arătat că doamna B. nu a depus jurământ la momentul numirii în funcția de judecător. În acest sens, s-a arătat că aceasta a fost numită în funcția de judecător prin Decretul prezidențial nr. 1164 din 08.07.2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 485 din 14.07.2009, iar pentru exercitarea funcției de judecător, era necesar și obligatoriu ca persoana ca a dobândit această funcție să depună în prealabil jurământul, cu excepția situațiilor în care este vorba despre o promovare sau un transfer.

S-a susținut că situația doamnei magistrat B. nu se circumscrie însă niciuneia dintre ipotezele de excepție prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, arătând că Legea nr. 303/2004 nu are în vedere trecerea din corpul magistraților procurori în cel al magistraților judecători drept o ipoteză de transfer, ci ca o situație de eliberare din vechea funcție și numire în noua funcție. De altfel, diferențierea între categoriile de proceduri specifice dintre cele arătate este relevată și de Hotărârea nr. 193/09.03.2006, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii și publicată în Monitorul Oficial nr. 329 din 12.04.2006, prin care a fost aprobat Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător.

Prin urmare, s-a apreciat, în jurisprudență, că la momentul numirii ca judecător a doamnei B., aceasta avea obligația legală a depunerii jurământului prevăzut de art. 34 din Legea nr. 303/2004, după numirea sa în funcția de judecător prin decret prezidențial, și prin urmare aceasta s-a aflat în incapacitate funcțională de a desfășura activități judiciare în dosarul penal nr. x/2016, aspect ce conduce la concluzia nelegalei compuneri a completului care a judecat apelul.

În cuprinsul contestației formulate, s-a susținut că hotărârile judecătorești contestate sunt nule absolut potrivit dreptului intern.

S-a arătat că sancțiunea incidentă în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la compunerea instanței este nulitatea absolută, prevăzută prin art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare ce justifică includerea acestei încălcări (erori de procedură) în rândul cazurilor de contestație la executare ca urmare a unei cauze ce împiedică executarea.

În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 685/2018 (publicată în M. Of. , Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018) prin care Curtea Constituțională a consfințit sancțiunea incidentă, statuând că sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet.

Totodată, s-a apreciat că sancționarea modalității de constituire a completului de judecată care a procedat la soluționarea cauzei se impune și pentru a da expresie dreptului la un proces echitabil, aspect întărit și în Decizia nr. 417/2019 a Curții Constituționale prin trimitere la considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a susținut că jurisprudența instanțelor naționale conduce la aceeași concluzie, în sensul că încălcarea regulilor privitoare la modul în care se repartizează o cauza unui complet de judecată constituie o nelegală compunere a completului de judecată, fiind astfel incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

De altfel, chiar și în lipsa unei dispoziții care să sancționeze cu nulitatea absolută nelegala compunere a instanței, neîndeplinirea standardului CEDO privind instanța "stabilită de lege" constituie un motiv de desființare a hotărârii pronunțate cu încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție.

Referitor la obligativitatea respectării deciziilor Curții Constituționale, s-a arătat, în esență, faptul că legea fundamentală, Constituția României și-a conservat, odată cu revizuirea din 2003, statutul de sursă primordială a ordinii juridice în România, iar modul în care aceasta înțelege să se raporteze la tratatele pe care le încheie este diferit, în funcție de obiectul lor, însă pentru toate este aplicabil art. 11 Constituție, în sensul în care dacă "un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției".

S-a apreciat că forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești naționale derivă din art. 147 alin. (4) din Constituția României, ce este aplicabil și conflictelor juridice de natură constituțională prin raportare la principiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem) atât în ceea ce privește soluția, cât și considerentele deciziei respective, dar și din art. 1 alin. (5) din Constituția României, potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Din această perspectivă, s-a arătat că Decizia nr. 685/2018 și Decizia nr. 417/2019 pronunțate de Curtea Constituțională respectă pe deplin garanțiile stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar aceste garanții ar trebui să fie avute în vedere și de către instanța care soluționează contestația la executare.

S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești trebuie desființate, întrucât nu au fost pronunțate de o instanță instituită conform legii din perspectiva Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la acest aspect, s-a arătat că în prezenta cauză, nu se invocă înlăturarea unor norme interne pe motiv de contrarietate cu dispozițiile Convenției, ci doar nevoia interpretării lor în acord cu aceasta din urmă, textele relevante în cauză raportat la motivele cererii de contestație la executare fiind art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță), art. 6 parag. 1 (dreptul la un proces echitabil) și art. 13 (dreptul la un remediu efectiv) din Convenție.

Prin referire la jurisprudența CEDO, s-a arătat că Marea Cameră a CEDO ia în considerare importanța principiului securității juridice, care "necesită ca, în cazul în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, să nu fie pusă sub semnul întrebării hotărârea lor", iar "o abatere de la acest principiu este justificată numai atunci când este necesară din cauza unor circumstanțe cu un caracter substanțial și convingător, cum ar fi corectarea defectelor fundamentale sau a unei erori judiciare" (parag. 238), propunând instituirea unui test de echilibru. Primul pas al testului presupune că "în principiu, trebuie să existe o încălcare manifestă a dreptului național, în sensul în care încălcarea trebuie să poată fi constatată în mod obiectiv și veritabil. În general, Curtea cedează în fața interpretării tribunalelor naționale care constată o încălcare a dreptului național, atât timp cât încălcarea nu este "flagrantă" - adică atât timp cât constatările tribunalelor naționale nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile în mod manifest". În cazul în care primul pas al testului se verifică, atunci nu mai este necesară parcurgerea celorlalți doi pași.

În consecință, s-a apreciat că în cazul contestatoarei A., încălcarea normelor naționale privind compunerea instanței este flagrantă, fiind constatată anterior prin deciziile Curții Constituționale a României astfel încât primul pas al testului a fost întrunit pe deplin și trebuie constatată încălcarea dreptului la un proces echitabil fără a mai parcurge niciun alt test.

S-a susținut că se impune admiterea cu celeritate a contestației la executare, remediu pentru înlăturarea riscului unei detenții nelegale.

Din modul de redactare a textului prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. reiese caracterul urgent, extraordinar, pe care legea îl conferă procedurii, apt să o califice drept remediu la standardul descris de art. 13 din Convenție.

În acest sens, a fost invocată jurisprudența CEDO: Hotărârea din 5 ianuarie 2016, Ksenz și alții împotriva Rusiei; Hotărârea din 27 iulie 2006, Bazorkina împotriva Rusiei; Hotărârea din 3 decembrie 2015, Yaroshovets și alții împotriva Ucrainei; Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Leoniene împotriva Lituaniei; Hotărârea din 5 ianuarie 2016, Kleyn împotriva Rusiei; Hotărârea din 11 octombrie 2011, Romanova împotriva Rusiei; Dacosta Silva împotriva Spaniei. În Hotărârea din 16 mai 2017, Gumeniuc împotriva Moldovei se subliniază legătura dintre ilegalitatea unei detenții chiar dacă e dispusă după o condamnare de către o instanță națională și aceasta ori de câte ori procesul care a condus la condamnare a constituit o negare flagrantă a justiției.

Prin urmare, s-a susținut că articolul 5 din Convenție garantează dreptul la libertate și la securitate. Mai precis, articolul 5 din Convenție este încălcat și libertatea deținutului, deși condamnat definitiv, este încălcată ori de câte ori plasarea în detenție survine în urma unui proces ce reprezintă o negare flagrantă a justiție, adică o încălcare a aspectelor fundamentale garantate de articolul 6 din Convenție, și aici mai ales a dreptului de a fi judecat de către o instanță instituită de lege; Același articol 5 din Convenție impune ca judecarea contestației la executare să se realizeze într-un termen suficient de scurt, capabil să confere cu adevărat un remediu la nivel intern față de o posibilă încălcare flagrantă a libertății contrară articolului 5 din Convenție.

Examinând contestația formulată de contestatoarea condamnată A., Înalta Curte de Casație și justiție - Completul de 5 Judecători constată că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Contestația la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, iar pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor.

Nefiind o cale extraordinară de atac, procedura contestației la executare este calificată ca un mijloc procesual de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Prin urmare, contestația la executare este o modalitate de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. Prin contestația la executare nu poate fi reclamată nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.

Contestația la executare poate fi formulată în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă.

Prin urmare, pe calea contestației la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat, hotărârea nefiind rezultatul unei erori judiciare în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 598 din C. proc. pen.

Se constată că în cauză, contestatoarea A. a invocat, în susținerea contestației la executare formulate, dispozițiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv "când se ivește o împiedicare la executare".

Din prisma acestui caz de contestație la executare, contestatoarea a susținut că din interpretarea gramaticală a paragrafului 41 din Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, rezultă că se poate realiza pe calea contestației la executare, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare. Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că, prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, parag. 41, s-a reținut că "analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597 - 599 din C. proc. pen.

Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din C. proc. pen., respectiv "când se ivește (...) vreo împiedicare la executare", este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției."

Contrar susținerilor contestatoarei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că din perspectiva dispozițiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., poate fi analizat un eventual caracter al detenției, însă numai prin raportare la împrejurări survenite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, iar nu prin raportare la aspecte care au fost examinate de către instanța învestită cu judecarea cauzei.

De altfel, această interpretare rezultă fără echivoc nu numai din conținutul deciziei anterior menționate, în speță parag. 41 al deciziei, ci este subliniată chiar prin Decizia nr. 11/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a subliniat că "... în considerentele Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în parag. 41, instanța supremă a arătat că poate face obiectul unei contestații la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menținerea în arest a unei persoane față de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești."

Contestatoarea a susținut că cererile formulate pot fi analizate în procedura contestației la executare, prin asimilarea acestei proceduri naționale cu procedura de contestare a mandatului european de arestare, chiar dacă în cazul contestației la executare obiectul este reprezentat de mandatul național de executare a unei pedepse privative de libertate.

În sensul celor susținute, a fost invocată Hotărârea CJUE din data de 22.02.2022 în cauzele comune C-562/22 PPU și C-563/21 PPU Openbaar Ministerie, apreciind că ar trebui aplicate aceleași principii și în cazul mandatului național de executare a pedepsei deoarece drepturile garantate prin art. 47 CDFUE și art. 6 CEDO sunt incidente și în legătură cu procedura care a stat la baza emiterii acestui mandat, adică procedura de judecată. Dacă o altă instanță a unui stat membru UE poate să analizeze încălcările art. 6 CEDO/art. 47 CDFUE după ce a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare și în executarea acesteia, atunci și instanța națională ar trebui să le poată analiza într-o procedură similară, după începerea executării acesteia.

Se reține că situația avută în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este aceea în care autoritatea judiciară de executare este chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care se află pe teritoriul statului de executare și care face obiectul unui mandat european de arestare, iar aceasta invocă argumente care să justifice refuzul predării sale către statul emitent.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că Hotărârea CJUE invocată nu este aplicabilă în cauza dedusă judecății, deoarece hotărârea se referă la posibilitatea predării unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare, în situația în care autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea acesteia, dispune de elemente care evidențiază existența unor deficiențe sistemice sau generalizate cu privire la independența puterii judecătorești din statul membru emitent, în ceea ce privește în special procedura de numire a membrilor acestei puteri.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că hotărârea CJUE invocată de către contestatoare, are în vedere condițiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza, în temeiul articolului 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584, predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare pentru motivul existenței unui risc real ca acestei persoane să i se încalce, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, dreptul său fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite în prealabil prin lege. Însă, se constată, în acord cu prima instanță, că această situație este diferită de cea a contestatoarei care nu s-a aflat în situația ca susținerile și criticile sale referitoare la compunerea completului de judecată să nu fi fost posibil a fi examinate anterior.

Din analiza motivelor prezentate în contestația formulată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că s-a invocat nelegalitatea detenției contestatoarei condamnate A. prin raportare, în principal, la omisiunea depunerii jurământului la numirea în funcție de către unul dintre judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată și neaplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 685/2018 și nr. 417/2019, ambele conducând la concluzia că aceasta a fost judecată de instanțe care nu au fost "constituite prin lege", contrar art. 6 parag. 1 din CEDO și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că susținerile și criticile referitoare la compunerea completului de judecată și incidența deciziilor nr. 685/2018 și nr. 417/2019 ale Curții Constituționale, se circumscriu cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

În acest sens, se constată că prin Sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de:

- 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 din C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate inculpatei A. și a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior.

Sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus, printre altele, respingerea apelului formulat de inculpata A.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au formulat contestații în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și condamnații A., C., D. și E.. Contestațiile în anulare au fost întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., iar în susținerea acestora a fost invocată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, prin care instanța de contencios constituțional a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar patru din cei cinci membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013.

În această cauză ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

La data de 23 decembrie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a comunicat Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători hotărârea pronunțată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19 în copie certificată, prin care s-a statuat astfel:

"1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.

Prin Decizia nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că în cauză, contestatorii au fost condamnați pentru infracțiuni a căror sancționare intră sub incidența dreptului Uniunii și având în vedere elementele de interpretare a dispozițiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, a lăsat neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menționată, relativ la noțiunea de instanță constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum și a obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928, în condițiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

Totodată, soluționând contestațiile în anulare, instanța a analizat susținerile și criticile formulate cu privire la nelegalitatea compunerii completului de judecată și a dispus, cu majoritate, respingerea, ca nefondate, a contestațiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și condamnații A., C., D. și E. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017.

În ceea ce privește motivul referitor la nedepunerea jurământului la numirea în funcție de către unul dintre judecătorii care a făcut parte din compunerea completului care a soluționat cauza, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că motivul invocat prin ample susțineri de către contestatoarea A. nu se circumscrie cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. care are în vedere ivirea unei împiedicări la executare și nu poate face obiectul analizei în prezenta cauză. Însă, astfel cum a constatat și instanța de fond, aceste aspecte au fost invocate de către condamnata A. și analizate la momentul punerii în executare a mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară din Bulgaria, prin Hotărârea nr. 165 din data de 10 iunie 2022 a Curții de Apel Sofia, secția penală.

Prin urmare, se reține că motivele și argumentele relevate în contestația la executare de către contestatoarea A., referitoare la nelegala compunere a completurilor de judecată ce au soluționat cauza în fond și în calea de atac a apelului, au fost examinate în cadrul căii de atac a contestației în anulare, respectiv în procedura judiciară prin care autoritatea judiciară de executare competentă a soluționat cererea de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la condamnată.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că pe calea contestației la executare nu pot fi invocate chestiuni de fond ce sunt anterioare rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și care au format obiectul analizei instanței de judecată.

Totodată, se constată, similar primei instanțe, că posibilitatea de a reanaliza pe calea contestației la executare, criticile și susținerile referitoare la aceleași aspecte care au fost examinate în cadrul unei căi extraordinare de atac sau a altor proceduri judiciare distincte, ar conferi rolul de instanță de control judiciar, instanței sesizate cu o contestație la executare.

Or, contestația la executare nu are caracter de cale de atac extraordinară, nefiind reglementată ca atare, ci reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui reguli speciale de procedură.

Prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Din perspectiva acestor dispoziții constituționale, se constată că norma constituțională se referă la două aspecte: un prim aspect consacră dreptul părților unui proces și al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cel de-al doilea aspect prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.

În ceea ce privește susținerile contestatoarei condamnate A. referitoare la compunerea completului de judecată, la participarea unui anumit judecător la soluționarea cauzei și pronunțarea hotărârii prin care a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea, precum și afirmațiile referitoare la existența unor presiuni în vederea formulării unor denunțuri împotriva sa, instanța consideră că partea avea posibilitatea sesizării organelor judiciare competente, sesizarea fiind necesar a fi întemeiată pe probe. Aceste alegații nu pot face obiectul analizei în cadrul procesual al prezentei cauze .

Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 597 alin. (7) și (8) cu referire la art. 597 alin. (5) și art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva Sentinței nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, până la prezenta