ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 01 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei nr. 406/16.03.2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2022, la data 4.07.2022, contestatoarea A. a formulat contestație în anulare, împotriva deciziei penale nr. 406 din data de 16.03.2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Prin contestația formulată petenta a considerat decizia contestată ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând desființarea acesteia cu consecința rejudecării apelului și a cauzei prin înlăturarea greșitei aplicări a legii și încetarea procesului penal.

A apreciat că soluția dispusă este nelegală si netemeinică întrucât infracțiunile de delapidare și de fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost săvârșite anterior datei de 25.06.2018, respectiv la nivelul anilor 2012 și 2014.

Petenta a considerat că, ulterior publicării Deciziei CCR nr. 297/2018, forma C. pen., în forma sa din perioada 25.06.2018 și 30.05.2022, a devenit "legea penală mai favorabilă". În aceste condiții, a precizat că dispozițiile mai favorabile,retroactivează și se vor aplica faptei săvârșite anterior datei de 25.06.2018. Astfel, a arătat că, atâta vreme cât nu există și nu se aplică în această perioadă, instituția întreruperii prescripției răspunderii penale, poate fi aplicat doar art. 154 alin. (1) din C. pen., astfel că, termenul de prescripție a infracțiunilor din prezentul dosar s-au împlinit: conform lit. c), în cazul infracțiunii de delapidare, după 8 ani, de la data săvârșirii faptei (2012), termenul de prescripție s-a împlinit în anul 2020; conform lit. d), în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, după 5 ani, de la data săvârșirii faptei (2014), termenul de prescripție s-a împlinit în anul 2019.

Astfel, a menționat că, atâta vreme cât nu există și nu se aplică in această perioadă, instituția întreruperii prescripției răspunderii penale, este incident doar art. 154 alin. (1) din C. pen.

În esență, în urma deciziilor Curții Constituționale, petenta a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile care exclude instituția prescripției speciale.

Analizând calea extraordinară de atac formulată și decizia pronunțată de instanța de apel, împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare, s-a arătat că prin sentința penală nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, în baza art. 295 alin. (1) din C. pen. combinat cu art. 308 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), (36) alin. (1) și art. 5 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 5 ani și 8 luni închisoare (pedeapsă fiind majorată cu 1 an conform art. 36 alin. (1) din C. pen.), pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată;

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. (585 acte materiale) a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare (pedeapsă fiind majorată cu 1 an conform art. 36 alin. (1) C. pen.), pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au cotopit pedepsele aplicate anterior, respectiv s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă de 4 ani, reprezentând 1 an și 4 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 7 ani închisoare.

S-a dispus executarea pedepsei rezultante de 7 ani închisoare, în regim de detenție;

În temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis, pe lângă pedeapsa rezultantă, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 5 ani, s-a dispus a se executa după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate;

În temeiul art. 65 alin. (3) din C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, s-a dispus a se executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a luat act de faptul că persoana vătămată Asociația de Locatari nr. 24 Craiovița Nouă nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpata A. a sumei de 256.645,19 RON, banii obținuți din săvârșirea infracțiunii.

S-a arătat că printre motivele de apel invocate de contestatoarea A., se regăsește și motivul invocat în prezenta cale extraordinară de atac, intervenirea prescripției răspunderii penale, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție, avându-se în vedere Decizia nr. 1/2015 a I. C. civ. J. Stabilirea termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul săvârșirii unei infracțiuni de delapidare în varianta atenuată se raportează la limitele reduse cu 1/3 conform art. 308 alin. (2) din C. proc. pen., astfel ca termenul va fi de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Prin decizia penală nr. 406/16.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, împotriva sentinței penale nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunțate de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016.

S-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunțate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

A fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 7 ani închisoare în pedepsele principale componente de 5 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată, respectiv de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, pe care le repune în individualitatea lor.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatei A., pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) combinat cu art. 308 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), (36) alin. (1) și art. 5 alin. (1) din C. pen., de la 5 ani și 8 luni închisoare la 3 ani închisoare.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatei A., pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. (585 acte materiale), de la 4 ani închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele de 3 ani închisoare și de 1 an și 6 luni închisoare aplicate pentru infracțiunile deduse judecății, aplică pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adaugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată, respectiv un spor de 6 luni închisoare, rezultând o pedeapsă principală rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare față de care s-a dispus executarea în regim de detenție.

A fost redus cuantumul cheltuielilor judiciare către stat la care a fost obligată inculpata A. de la suma de 11.000 RON (din care suma de 3000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală) la suma de 5000 RON (din care suma de 3000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală).

Au fost menținute toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În considerentele deciziei instanței de apel, s-a subliniat că prin decizia penală nr. 406/2022 a Curții de Apel a fost analizată excepția prescripției răspunderii penală, invocată de către contestatoare în calea extraordinară de atac a apelului, pe larg și exhaustiv, cu privire la criticile aduse de către contestatoarea apelantă.

Astfel, instanța de apel a reținut că, aceste critici privind intervenirea prescripției răspunderii penale sunt nefondate, arătându-se cele ce urmează:

Deși prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, definitivă și general obligatorie, s-a statuat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, totuși nu se poate face abstracție de considerentele hotărârii instanței de contencios constituțional, potrivit cărora "spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripție doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia.

Curtea a reținut că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale și acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecții procesuali își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activitățile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea și se consemnează conținutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistența actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziție este întocmit în urma efectuării percheziției, consemnarea declarațiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia, iar întocmirea unei minute are loc în urma desfășurării ședinței de judecată. Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activități, desfășurate de participanții la acesta, prin care acești participanți își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile, prevăzute în C. proc. pen., toate actele procesuale și procedurale emise de acestea concurând la soluționarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal.

Astfel, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripției, cu consecința restrângerii incidenței acestei instituții. Așa fiind, emiterea unor acte de procedură, precum citațiile adresate unor participanți la procesul penal, diferitele procese-verbale încheiate de organele de urmărire penală sau ordonanțele de declinare a competenței organului de urmărire penală (ca în prezenta cauză), acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului, produce efectul prevăzut la art. 155 din C. pen.

Distinct de cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale. Astfel, prescripția răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârșirii infracțiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.

Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își poate exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.

Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal și că, așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și obligația corespunzătoare.

Având în vedere jurisprudența mai sus invocată, Curtea a constatat că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigențelor calității legii, impuse prin dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), cât și celor ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție. Dispozițiile constituționale anterior menționate impun nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora. Or din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte și instituția prescripției răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit.

Pentru acest motiv, termenele de prescripție sunt prevăzute în cuprinsul părții generale a C. pen.. În acest sens, dispozițiile art. 154 din C. pen. în vigoare prevăd termene de prescripție a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, și, în consecință, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracțiunile reglementate. Cum prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial care are la bază trecerea timpului, dispozițiile legale ce reglementează termenele de prescripție a răspunderii penale și modalitatea de aplicare a acestora au o importanță considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât și pentru persoanele care săvârșesc infracțiuni.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că se impunea a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară, a mai arătat Curtea, înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).

Prin raportare la jurisprudența mai sus analizată, Curtea a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite și, ca urmare, a evocat caracterul lipsit de previzibilitate, contrar principiului legalității, a art. 155 alin. (1) din C. pen.

Mai mult, s-a susținut că textul (C. pen.) în vigoare modifică sfera de aplicare a instituției răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, ci și prin majorarea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen., la dublul termenului de prescripție prevăzut pentru fiecare categorie de infracțiuni, comparativ cu dispozițiile art. 124 din C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripției speciale dacă termenul de prescripție era depășit cu încă jumătate.

Instanța de control judiciar a reținut că apare evident, prin raportare atât la dispozitivul, cât și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, că instanța de contencios constituțional nu a considerat că a dispărut instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, ci, că, în prezent, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. trebuie interpretate în sensul că un astfel de efect îl au doar acele acte de procedură care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului.

Curtea a apreciat că, întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se produce în condițiile reținute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar "prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal", în mod asemănător soluției legislative anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care, în opinia judecătorului constituțional, "îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză".

Curtea a mai reținut că prescripția răspunderii penale presupune stingerea raportului juridic de conflict după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii faptei sancționate penal, drept consecință a lipsei esoluționării cauzei în mod definitiv, în acel interval.

Curtea a reținut că termenele de prescripție a răspunderii penale sunt termene substanțiale de drept penal în sensul că luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă, în timp ce ziua se socotește de 24 de ore iar săptămâna de 7 zile, în cauză fiind incidentă instituția prescripției speciale prevăzute de art. 155 alin. (4) din C. pen., în condițiile în care termenele generale de prescripție au fost întrerupte prin comunicarea către inculpată a actelor procesuale anterior indicate astfel că a început să curgă un nou termen de prescripție.

S-a constatat că instanța de apel, prin decizia ce formează obiectul căii extraordinare de atac, a constatat că nu a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la inculpata A.. Or, analizând decizia atacată cât și calea extraordinară de atac promovată de contestatoarea împotriva deciziei pronunțată în apel, s-a reținut că prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reținut că natura de cale de atac "în anulare" semnifică faptul că "verificarea pe care o face instanța în cadrul contestației în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanții ce nu țin de fondul cauzei, dar care s-au produs", iar natura "de retractare" pune instanța în situația de "a verifica, ea însăși, condițiile legale în care a dat hotărârea și, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-și putea extinde controlul asupra legalității sau temeiniciei soluției pronunțate".

În consecință, s-a apreciat că, pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo). De asemenea, prin intermediul contestației în anulare poate fi invocată nulitatea unor anumite acte de procedură, și nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii.

În același sens, în jurisprudența Curții Constituționale, s-a reținut că în vederea respectării autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, "intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen..".

Decizia Curții Constituționale nr. 453/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 1190 din 7 decembrie 2020.

Dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., referindu-și la incidența unei cauze de încetare a procesului penal, fac trimitere în mod explicit la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen.. Dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. includ între cauzele de încetare a procesului penal intervenirea prescripției răspunderii penale.

Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale precitată, s-a reținut că aprecierea-eronată a instanțelor de judecată asupra incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripția răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv "o greșeală de drept, ce implică reevaluarea fondului instanței de a se pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanța neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluție de încetare a procesului penal" (Decizia Curți Constituționale nr. 453/2020, paragrafele 29 și 30).

Așadar, s-a arătat că, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în fața instanței incidența dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale, iar instanța de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiași cauze de încetare a procesului penal pe calea contestației în anulare întemeiate e dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. echivalează cu o critică a raționamentului judiciar al instanței cu prilejul soluționării apelului și ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situație, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestației în anulare din una de anulare și retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinței legiuitorului astfel cum a statuat instanța de contencios constituțional.

În acest context, în cazul în care instanta de apel a examinat incidența dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale, se impune punerea în balanță a principiilor autorității de lucru judecat și securității raporturilor juridice în ceea ce privește hotărârile judecătorești rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 cu existența unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanței de contencios constituțional. Acest test de echilibru va fi incident exclusiv în ceea ce privește hotărârile rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, întrucât, din perspectiva producerii ex nunc a efectelor deciziilor instanței de contencios constituțional, numai acestea au avut aptitudinea de a fi constituit cauze pendinte ta acel moment. Raporturile juridice soluționate definitiv anterior publicării deciziei menționate constituiau facta praeterita din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 și nu pot, prin intermediul unei contestații în anulare, să fie transformate în cauze pendinte În raport cu aceasta.

Deși, așa cum s-a arătat ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată și a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei. respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce ta concluzia existenței unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raționamentului judiciar dezvoltat de instanțele Învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei curții Constituționale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificația unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanțelor judecătorești.

Din perspectiva consecințelor calificării chestiunii analizate drept o eroare de procedură se reține că în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că "principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele. ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu. niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu Împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)".

S-a arătat că interpretarea asigurată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, a statuat că instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal, în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

Această dezlegare dată chestiunilor de drept, a devenit obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, așa cum arată art. 477 alin. (3) C. proc. pen., soluția ce fundamentează respingerea căii extraordinare de atac promovată de către contestatoarea A..

Împotriva acestei încheieri a formulat apel contestatoarea A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția penală la data de 21.12.2022, fiind fixat termen pentru judecată la data de 01.02.2023, cu citarea apelantei contestatoare la locul de deținere și cu asigurarea apărării.

Examinând calea de atac promovată de apelanta A., prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlul preliminar, Înalta Curte amintește că, inadmisibilitatea ca sancțiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Inadmisibilitatea căii ordinare de atac a apelului intervine, în principal, în două situații și anume, când apelul nu este prevăzut de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu sunt supuse nici unei căi de atac, precum și atunci când a fost declarat de o persoană care nu are calitate procesuală de a formula calea de atac.

În cauza de față, se reține că a fost declarat apel împotriva deciziei penale nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori, în etapa admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac a contestației în anulare, hotărâre care este definitivă.

Potrivit dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile și anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 5 din 04 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) s-a statuat în sensul că (...) hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, etapă reglementată distinct în dispozițiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.

Or, prin decizia apelată în cauză s-a examinat exclusiv admisibilitatea în principiu a contestației în anulare promovate împotriva deciziei nr. 406/16.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost condamnată inculpata.

În aceste condiții, dispozițiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile speței de față, nefiind depășit momentul procesual al admisibilității în principiu, așa încât prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Se constată, așadar, că apelanta a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi ordinare de atac.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat împotriva sentinței penale nr. 133/F din data de 13 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 de RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 01 februarie 2023.