ÎCCJ, decizie (scj.ro #202286)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 15.03.2019 pe rolul Judecătoriei Agnita, astfel cum a fost precizată prin nota scrisă din data de 27.03.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita, să se constate stingerea obligației principale înscrise în favoarea Serviciului Fiscal Orășenesc Agnita, ca urmare a prescripției, potrivit titlurilor executorii și a cărților funciare indicate în acțiune; radierea ipotecilor imobiliare instituite potrivit titlurilor executorii menționate, ca urmare a stingerii obligației principale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nefondată, menținerea titlurilor executorii contestate și menținerea drepturilor de ipotecă imobiliară, instituite potrivit titlurilor executorii. În data de 03.07.2019, reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că solicită să se constate împlinirea prescripției și stingerea obligației principale stabilite pentru titlurile executorii menționate la punctul 1 al cererii; radierea ipotecilor imobiliare instituite potrivit titlurilor executorii menționate, ca urmare a stingerii obligației principale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a depus întâmpinare la precizarea cererii de chemare în judecată, prin care a invocat excepția tardivității modificării de acțiune, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, excepția necompetentei materiale a judecătoriei, competent din punct de vedere material fiind Tribunalul Sibiu. La termenul de judecată din data de 19.09.2019, instanța a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, iar prin sentința civilă nr. 301 din 04.10.2019 s-a admis excepția invocată și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secția I civilă, iar prin încheierea civilă nr. 13 din 27.02.2020 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Sibiu. Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a II-a a Tribunalului Sibiu în data de 28.02.2020, prin încheierea civilă nr. 139 din 05.03.2020 fiind admisă excepția de necompetență materială procesuală a completului Cx litigii cu profesioniștii, din cadrul Secției a II-a civilă și de contencios administrativ a Tribunalului Sibiu, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile, din cadrul Tribunalului Sibiu. Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competență dintre Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Secția I civilă din cadrul Tribunalului Sibiu, s-a suspendat judecarea cauzei și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit, pe calea regulatorului de competență. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 15 din 18.03.2020 fiind stabilită competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul fiscal Orășenesc Agnita prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în favoarea Secției I civile a Tribunalului Sibiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu Prin sentința nr. 813 din 27.09.2021, Tribunalul Sibiu - Secția I civilă a respins excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale active invocate de A.J.F.P. Sibiu pentru D.G.R..F.P. Brașov, în numele Serviciului Fiscal Orășenesc Agnita; a respins acțiunea, ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 1225 din 02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a anulat în parte sentința; a admis în parte acțiunea; a constatat stinse prin prescripție obligațiile SC B. SA consemnate în titlurile executorii menționate în dispozitiv; a dispus radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menționate în cărțile funciare menționate în dispozitiv; a respins cererea vizând radierea ipotecilor din CF nr. x29-C1-U11 Agnita și CF nr. x85 Agnita, nr. cad 314, nr. top 477/8; a menținut soluția din sentința apelată privind respingerea excepției autorității de lucru judecat și excepției lipsei calității procesuale active; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 36.520,28 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, în numele și pentru Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita. În ceea ce privește intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită a organului fiscal, recurenta arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile legale incidente în materie. Astfel, instanța a reținut că ultimul act de executare a fost efectuat în anul 2013, iar, raportat la acest moment, pârâta nu a invocat și nu a dovedit intervenția vreunui caz de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, aspectele invocate de aceasta neputând fi încadrate în cazurile de întrerupere sau de suspendare expres și limitativ prevăzute de lege, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, termenul de prescripție fiind împlinit, motiv pentru care se impune admiterea acțiunii reclamantului. Apreciază recurenta că dispozițiile din Codul de procedură fiscală au fost, astfel, interpretate în mod eronat de către instanța de apel și precizează că instituția prescripției acționează doar în strânsă legătură cu dreptul de a cere executarea silită, ori organul fiscal nu are dreptul să execute silit o persoană juridică radiată. Prescripția dreptului de a cere executarea silită are sens până la data la care se poate aplica executarea silită, or, radierea face imposibilă continuarea executării silite pe seama persoanei radiate, tocmai prin dispariția subiectului raportului juridic fiscal. Constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, dacă e cazul, se poate face doar pe durata de existență a subiectului de drept. Or, raportat la aceste considerente, în cauză nu se poate vorbi despre curgerea unui termen de prescripție, atât timp cât persoana debitorului nu mai exista, fiind radiată din punct de vedere juridic. Practic, pe toata aceasta perioadă, dreptul organului fiscal de a proceda la executarea silită a debitoarei SC B. SA a fost unul paralizat, neputând fi exercitat din motive legale, obiective, astfel încât nu se poate pune în discuție corelativ problema curgerii termenului prescripției dreptului organului fiscal de a cere executare silită. Rațiunea reglementarii de către legiuitor a instituției prescripției dreptului de a cere executarea silită, a fost tocmai de a sancționa culpa creditorului neglijent, care nu își fructifică dreptul de a proceda la efectuarea executării silite în vederea recuperării creanței sale. Astfel, raportat la aceste considerente, practic nu i se poate imputa organului fiscal vreo culpă în neefectuarea procedurii de executare silită față de debitorul său, această pasivitate (așa cum este calificată de către instanța de apel) a fost cauzată de imposibilitatea legală de a mai putea continua procedura de executare silită față de un debitor persoană juridică, radiat din registrul în care era înregistrat acesta. Mai arată recurenta că instanța de apel a reținut că, „deși în temeiul legii bunurile rămase după radierea societăților pe acțiuni revin acționarilor, pârâta a rămas în pasivitate și prin raportare la aceștia, omițând să efectueze vreun act de executare în contradictoriu cu ei”. Astfel, instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor legale în materie, întrucât, în cauză, momentul în care bunurile rămase după radierea societății pe acțiuni revin acționarilor, este cel consfințit de sentința civilă nr. 422 din 10.10.2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/85/2018, prin care instanța a admis acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sibiu, constatând că, la data radierii SC B. SA, existau în patrimoniul societății o serie de bunuri imobile, iar, ca urmare a acestui fapt, a constatat transmis dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor identificate în patrimoniul societății radiate SC B. SA în patrimoniul foștilor acționari (în funcție de numărul de acțiuni deținute, conform evidenței existente la ORC Sibiu pe baza mențiunilor cuprinse în Registrul acționarilor ținut de societate). În aceste condiții, asa cum rezultă din motivarea soluției instanței de apel, momentul la care bunurile rămase în patrimoniul debitoarei, au revenit acționarilor este data de 10.10.2018, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 422 de către Tribunalul Sibiu, în dosar nr. x/85/2018. Or, având în vedere momentul la care operează transmiterea dreptului de proprietate a bunurilor societății către fiecare fost acționar al acesteia, respectiv 10.10.2018, din acest moment devine posibilă demararea procedurii de executare silită față de aceștia, iar un eventual termen de prescripție al dreptului organului fiscal de a solicita executarea silită ar începe să curgă de la data de 01.01.2019, foștii acționari ai societății urmând să preia patrimoniul societății radiate, patrimoniu ce cuprinde atât partea de activ cât și partea de pasiv, în care este inclusă și sfera obligațiilor fiscale ale societății. În cauză a operat întreruperea termenului de prescripție al dreptului organului fiscal de a cere executarea silită prin faptul că, prin sentința penală nr. 59/2014 pronunțată de Judecătoria Avrig în dosar nr. x/306/2013, s-a dispus obligarea numitului A., în calitate de fost administrator social al SC B. SA, la plata, către partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a sumei de 296.208 lei, reprezentând debit și accesorii, precum și a dobânzilor și penalităților aferente până la data plății. Învederează recurenta că suma de 296.208 lei, la plata căreia a fost obligat fostul administrator social al debitoarei, este parte componentă a debitului pentru care organul fiscal a demarat procedura de executare silită față de debitoarea SC B. SA, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă aferente salariilor acordate angajaților pentru perioada august 2005 - ianuarie 2012. În aceste condiții, sentința penală nr. 59/2014 constituie titlul executoriu menit să întrerupă cursul prescripției dreptului organului fiscal de a cere executarea silită a acestor sume. Pe de altă parte, față de toate bunurile imobile pentru care instanța de judecată a constatat, prin sentința civilă nr. 422 din 10.10.2018, dreptul de proprietate al foștilor acționari, organul fiscal, în speță Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita (fosta Administrația Finanțelor Publice Agnita) deține calitatea de creditor ipotecar. Prin sentința nr. 422/2018 se reține că „potrivit dispozițiilor art. 235 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în cazul dizolvării voluntare a unei societăți, neurmată de lichidare, se operează o transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase în patrimoniul social, după plata creditorilor, începând cu data radierii societății din registrul comerțului către asociații acesteia.” Or, din conținutul acestei sentințe nu rezultă că instanța de judecată a cunoscut faptul că SC B. SA înregistrează obligații fiscale restante în cuantum de 4.833.326 lei față de bugetul general consolidat al statului, reclamantul, cu rea-credință, ascunzând acest fapt. Rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera dispozițiile art. 235 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, SC B. SA înregistrând obligații fiscale și astfel, condiția plății creditorilor nefiind îndeplinită. Apreciază recurenta că, în acest context, sentința nr. 422/2018 nu este opozabilă, iar reclamantul nu se poate prevala de conținutul său, întrucât instanța de judecată a statuat fără a lua în considerare că SC B. SA înregistrează obligații de plată față de bugetul general consolidat al statului, iar Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, nu a fost parte în cadrul dosarului nr. x/85/2018, pentru a putea formula apărări față de acțiunea formulată de către numitul A. Așa cum rezultă din petitul nr. 1 și 2 al acțiunii reclamantului, acesta solicită instanței să constate faptul că titlurile executorii emise anterior anului 2009 sunt prescrise și astfel, nu mai subzistă obligația de plată principală. Niciun act de executare al organului fiscal nu a fost emis în sarcina numitului A. De altfel, reprezentantul legal, A., a mai încercat, în mod fraudulos, să inducă în eroare instituțiile statului, depunând certificatul de atestare fiscală nr. 966 din 11.01.2013, din care ar fi rezultat că SC B. SA nu mai înregistrează datorii la bugetul de stat, aspecte total nereale, atât timp cât în data de 22.01.2014 s-a emis de către Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita certificatul de atestare fiscală nr. 1796, de unde rezultă că debitoarea datora la acea dată debite în cuantum de 5.339.931 lei față de bugetul general consolidat al statului. Certificatul fiscal la care se face referire a fost eliberat, de fapt, pentru SC B. SRL, o altă societate constituită de reclamant în vederea trecerii bunurilor imobile din patrimoniul debitoarei SC B. SA în celelalte societăți, al căror reprezentant este tot numitul A. Recurenta a reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată în fața primei instanțe, solicitând admiterea acesteia, sens în care a indicat hotărârile judecătorești aflate la dosar și a arătat că debitorul obligațiilor fiscale este SC B. SA, iar nu reclamantul. În cauză nu este aplicabil art. 176 alin. (6) C.proc.fisc., întrucât, așa cum s-a arătat, refuzul organului fiscal de a opera scăderea din evidențe, în baza textului invocat, este justificat în condițiile în care acest alineat trebuie interpretat în contextul larg al dispozițiilor art. 176 intitulat – insolvabilitatea. Din interpretarea coroborată a alin. (1) și (6) din art. 176 C.proc.fisc., rezultă că, pentru aplicarea alin. (6), este necesar a se constata îndeplinită și condiția ca debitorul persoană juridică să aibă venituri sau bunuri urmăribile, cu o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau să nu aibă venituri ori bunuri urmăribile. Recurenta mai arată că un alt motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs îl constituie soluția dată de către instanța de apel, potrivit căreia, ca efect al constatării stingerii prin prescripție a obligațiilor menționate în titlurile executorii mai sus indicate, se va dispune și radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul acestor titluri executorii. Or, așa cum s-a arătat pe larg în cuprinsul motivelor de recurs legate de neintervenirea prescripției dreptului organului fiscal de a cere executarea silită față de debitoare, pe cale de consecință nu poate interveni nici radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menționate în acțiune. În acest sens, recurenta arată că a depus la dosar acte din care rezultă că Administrația Județeana a Finanțelor Publice Sibiu a formulat plângeri penale împotriva persoanelor care au dispus ridicarea sechestrelor instituite în favoarea organului fiscal, sechestre ce vizau bunuri aparținând SC B. SA, soluții prin care se confirmă faptul că organul fiscal beneficiază de dreptul de ipotecă, iar numai prin readucerea în patrimoniul SC B. SA a bunurilor înstrăinate, organul de cercetare penală a apreciat că nu s-a produs efectul prejudiciabil față de bugetul de stat. Bunurile imobile ale SC B. SA sunt sechestrate de către Administrația Județeana a Finanțelor Publice Sibiu - Serviciul Fiscal Orășenesc Agnita, iar potrivit art. 154 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 și art. 1790 C.civ., procesul-verbal de sechestru constituie ipotecă legală, ceea ce conferă recurentei atât un drept de preferință, cât și un drept de urmărire asupra acestor bunuri în mâna oricărei persoane s-ar afla. Dacă s-ar accepta soluția instanței de fond, în ceea ce privește radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii menționate, s-ar aduce atingere dispozițiilor art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora: „Drepturile și obligațiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condițiile dreptului comun.”, precum și celor ale art. 129 alin. (9) C.proc.fisc.: „Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Au fost indicate, de asemnea, și dispozițiile art. 2.345 C.civ., art. 28 alin. (6) și 7 din Legea nr. 7/1996. S-a susținut și greșita obligare a pârâtei la plata sumei de 36.520,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., solicitându-se exonerarea de la plata acestei sume, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea soluției pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia și nu combate argumentele acestei decizii. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. După ce a expus pe larg situația de fapt, intimatul-reclamant a arătat că, în mod corect, instanța de apel a admis apelul formulat de acesta și a constatat stinse prin prescripție obligațiile SC B. SA. Referitor la susținerea recurentei că ultimul act de executare silită a avut loc în februarie 2013, intimatul precizează că acesta a fost abuziv, în condițiile în care recurenta luase act de radierea societății prin sentința nr. 853/CC/2012 a Tribunalului Sibiu, acesta fiind, în opinia intimatului, termenul de la care curge prescripția. A mai arătat că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și prin raportare la prevederile art. 235 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora bunurile societății radiate, rămase în patrimoniu, trec în proprietatea foștilor acționari începând cu data radierii, fapt constatat și prin sentința civilă nr. 422/C/2018 a Tribunlului Sibiu și prin decizia civilă nr. 1225/2022 a Curții de Apel Alba Iulia. Referitor la susținerea recurentei conform căreia prin sentința penală nr. 59/2014 a Judecătoriei Avrig ar fi operat o întrerupere a termenului de prescripție, intimatul a arătat că dosarul penal s-a finalizat prin achitarea sa prin sentința penală nr. 67/2015 a Judecătoriei Avrig, definitivă, depusă anexat de acesta, sentințele la care a făcut referire recurenta fiind desființate prin efectul acesteia și al sentinței civile nr. 905/2016 a Tribunalului Sibiu. Mai arată intimatul că, în cauză, considentele sentinței civile nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu, privitoare la împroprietărirea vechilor acționari cu bunurile societății de la chiar data radierii acesteia, au autoritate de lucru judecat, transferul având loc în temeiul legii, motiv pentru care criticile recurentei sunt neîntemeiate. Cu privire la afirmațiile recurentei privitoare la existența unui certificat fiscal obținut fraudulos de intimat, arată acesta că în anul 2009 a operat o divizare a societății SC B. SA în SC C. SA, SC D. SA și SC E. SA, care a continuat să funcționeze, procedură în cadrul căreia recurenta nu a formulat opoziție, sentința de divizare fiind definitivă. Mai arată și că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 176 C.proc.fisc., din moment ce SC B. SA a fost radiată, din oficiu, la solicitarea ONRC Sibiu. În privința criticilor privitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului, intimatul a precizat că are calitate procesuală activă, fapt care a rezultat atât din prevederile Legii nr. 31/1990, cât și din considerentele sentinței civile nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu. Referitor la susținerile recurentei privitoare la existența unei plângeri penale instrumentate de D.N.A., a arătat că prin ordonanța din 6.07.2016 din dosarul penal nr. x/P/2016 a fost clasată cauza, respectiv declinată competența în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, care a emis ordonanța din 25.08.2016 prin care s-a respins plângerea formulată de recurentă, imobilele nefiind afectate de sechestre asigurătorii instituite de către organele de urmărire penală. În final, a mai arătat și că în mod legal a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată, intimatul făcând dovada plății eșalonate a taxei judiciare de timbru. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu înlăturarea apărărilor intimatului, formulate în cadrul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra recursului dedus judecății, se constată, în mod prealabil, față de apărările din întâmpinare ale intimatului-reclamant, în legătură cu nulitatea căii de atac, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în motive de nelegalitate, că susținerile nu pot fi primite, câtă vreme sunt deduse judecății aspecte referitoare la pretinse nesocotiri ale principiilor de drept ce guvernează regimul prescripției extinctive, aplicarea eronată a unor norme de drept material conținute în Legea nr. 31/1990, precum și aplicarea greșită a efectelor opozabilității hotărârii judecătorești în raport cu terții față de procedura judiciară, toate acestea fiind aspecte susceptibile de analiză pe planul legalității în condițiile art. 488 pct. 5 și 8 C.proc.civ., iar nu al temeiniciei soluției. Cu privire la analiza, în concret, a criticilor formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente: Prin soluția de admitere a apelului și anulare a sentinței de primă instanță (care apreciase că demersul reclamantului ar fi putut fi, eventual, valorificat pe calea unei contestații la executare, ca mijloc procesual special și adecvat pentru invocarea prescripției dreptului de a cere executarea silită), Curtea de apel a constatat stinse, prin efectul prescripției, obligațiile SC B. SA aferente unor titluri executorii emise în perioada 2001 – 2008, de Casa județeană de pensii Sibiu (în cuantum de 96.216 lei) și AFP Agnita (în cuantum de 890.266 lei; 1.527.994 lei; 168.782 lei). În mod corespunzător, s-a dispus radierea ipotecilor imobiliare înscrise în temeiul titlurilor executorii, imputându-se, în esență, intimatei-pârâte că aceasta, în calitate de creditoare, deși a avut cunoștință de faptul că în patrimoniul societății B. SA existau bunuri imobile ipotecate în favoarea sa, nu a acționat pentru valorificarea creanțelor, rămânând în pasivitate – de la ultimul act de executare silit din 13.02.2013 – aceeași atitudine având-o și în raport cu acționarii respectivei societății, deși după radierea societății bunurile reveneau acestora, așa încât trebuia să se manifeste activ și să încerce recuperarea creanței în contradictoriu cu foștii acționari. Aplicând sancțiunea prescripției extinctive la elementele de fapt ale cauzei, astfel cum le-a reținut, instanța de apel a nesocotit însăși rațiunea instituției prescripției extinctive, aceea de a-l sancționa pe titularul dreptului subiectiv care este neglijent și, cu toate că are posibilitatea de a acționa pentru protecția dreptului său, nu o face, lăsând astfel să i se stingă dreptul la acțiune (adică, să rămână lipsit de protecția juridică și de posibilitatea recurgerii la forța coercitivă a statului pentru realizarea dreptului subiectiv). Așa cum corect se arată în motivele de recurs, pentru a putea acționa împotriva societății B. SA și după data de 13.02.2013, era necesar, în primul rând, ca aceasta să aibă existență juridică, să subziste ca subiect de drept (fiscal), căruia să i se poată solicita îndeplinirea obligațiilor fiscale și să-i poată fi opusă executarea silită. Or, SC B. SA a fost dizolvată potrivit sentinței comerciale nr.35/C din 18.01.2011 a Tribunalului Sibiu – Secția comercială și de contencios administrativ, în baza art. 237 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 („atunci când mandatele administratorilor ori ale membrilor consiliului de administrație sau directorului au expirat, iar adunarea asociaților nu a numit alți înlocuitori sau când organele statuare nu se mai pot întruni din diferite motive”), reținându-se că „mandatul administratorului social A. a expirat la 27.12.2011, dată de la care mandatul acestuia nu a fost reînnoit și nici nu s-a făcut mențiunea alegerii unui nou administrator”. Ulterior, conform sentinței nr. 853/CC din 29.11.2012 a Tribunalului Sibiu – Secția a II a- civilă, definitivă prin decizia nr. 257 din 6.03.2013 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a dispus radierea SC B. SA, pe temeiul art. 237 alin. 8 și 9 din Legea nr. 31/1990, întrucât nu a fost numit lichidator în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de dizolvare. Așadar, societatea comercială a încetat să mai aibă existență juridică și deci, să mai constituie subiect de drept căruia să i se poată pretinde executarea obligațiilor și, în mod corelativ, creditorului să i se poată imputa că, nemaiefectuând acte de executare împotriva acesteia ulterior datei de 13.02.2013, înseamnă că a rămas în pasivitate și că, astfel, poate fi sancționat prin constatarea prescripției dreptului de a cere executarea. Cum s-a arătat anterior, funcția extinctivă ori sancționatorie a prescripției extinctive, antrenând consecințe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația, ea presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acționa și, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijență sau pasivitate a acestei posibilități. Or, în speță, nu se regăsesc aceste premise în ce o privește pe recurenta-creditoare, câtă vreme debitoarea acesteia încetând să mai aibă existență juridică și deci, calitatea de subiect de drept, înseamnă că nici acte de urmărire silită n-au mai putut fi efectuate împotriva acesteia din motive neimputabile titularului dreptului de creanță. De aceea, a pretinde titularului dreptului să acționeze cât timp nu poate să o facă în mod efectiv ar fi total injust și în contra rațiunii reglementării instituției prescripției extinctive, care sancționează, prin efectele ei energice, lipsa de acțiune iar nu imposibilitatea acționării pentru protecția dreptului. Ca atare, în mod corect susține recurenta-creditoare că nu se poate vorbi despre o curgere a termenului prescripției extinctive împotriva sa cât timp nu a avut putința de a acționa împotriva unui debitor, radiat din punct de vedere juridic, în favoarea acesteia funcționând principiul de drept – care își are rațiunea și fundamentul tocmai în funcțiile prescripției extinctive – conform căruia prescripția nu curge împotriva celui care nu poate să acționeze ( contra non valentem agere non currit praescriptio) . Este, de asemenea, eronat considerentul instanței de apel conform căruia pârâta-creditoare ar fi rămas în pasivitate și în raport cu acționarii societății, omițând să facă vreun act de executare în contradictoriu cu ei „deși în temeiul legii bunurile rămase după radierea societăților pe acțiuni le revin acestora”. În acest sens, instanța de apel a făcut referire la sentința nr. 422/C/2018 a Tribunalului Sibiu – Secția a II-a, conform căreia s-a constatat care sunt imobilele ce existau în patrimoniul societății B. SA la momentul radierii și s-a constatat transmis, în temeiul art. 237 alin. 10 din Legea nr. 31/1990, dreptul de proprietate asupra acestor imobile, din patrimoniul societății radiate în patrimoniul foștilor proprietari, în funcție de numărul de acțiuni deținute. De asemenea, hotărârea pronunțată a dispus „intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor, în favoarea fiecărui fost acționar, în cota de participare a acestora, în funcție de numărul de acțiuni deținute, conform evidenței existente la ORC Sibiu”, fără elemente suplimentare care să concretizeze această dispoziție a instanței. Or, această hotărâre, având un caracter pur declarativ, bazată doar pe preluarea dispozițiilor art. 235 alin. 3 și 4, art. 237 din Legea nr. 31/1990, nu aduce nimic nou în ordinea juridică și respectiv, în raporturile dintre creditor-debitor, câtă vreme nu tranșează în ce modalitate se transmite dreptul de proprietate asupra acționarilor, cine preia pasivul societății sau bunuri în limita creanței și susceptibile așadar de urmărire silită. Răspunzând criticii din apel a pârâtei conform căreia sentința arătată îi este inopozabilă întrucât nu a fost parte în proces deși avea o creanță garantată cu ipoteca asupra bunurilor a căror transmisiune către asociați a fost constatată, instanța de apel face trimitere la dispozițiile art. 435 alin. 2 C.proc.civ., indicând efectul opozabil față de terți al hotărârii câtă vreme nu se face dovada contrară. Deși trimiterea la dispoziția procedurală menționată, cu referire la opozabilitatea stricto-sensu a efectelor hotărârii judecătorești în relația cu terții este corectă, instanța de apel ignoră faptul că pârâta tindea să facă dovada contrară – permisă acesteia tocmai din poziția de terț – a celor constatate prin sentința nr. 422/2018, referitoare la transmiterea tuturor bunurilor imobile din patrimoniul societății radiate în patrimoniul asociaților, față de incidența art. 235 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, text care permite ca transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze nu asupra tuturor imobilelor, ci doar asupra celor rămase după plata creditorilor. De asemenea, potrivit art. 235 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 „registrul va elibera fiecăruia asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia asociatul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în cartea funciară”, fără ca în speță să fie produse astfel de dovezi (privind înscrierea acționarilor în cartea funciară în urma partajării bunurilor ce le-ar fi revenit conform cotei de participare, ultima mențiune, potrivit extraselor de carte funciară asupra imobilelor vizând-o tot pe societatea B. SA). De ceea, în analiza posibilității creditorului – și, în mod corespunzător, a pasivității acestuia – de a-și îndrepta executarea silită împotriva acționarilor societății radiate, instanța de apel trebuia să țină seama pe de o parte, de caracterul pur declarativ al sentinței nr. 422/2018 a Tribunalului Sibiu și pe de altă parte, de cadrul normativ special dat de dispozițiile art. 235 din Legea nr.31/1990, care permit transmiterea către asociați doar a acelor bunuri rămase după plata creditorilor, numai în privința acestora putându-se elibera certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite și astfel, înscrise bunurile în cartea funciară (alin. 3 și 4, art. 235). Or, în speță, nu s-a demonstrat că asociații au parcurs aceste etape și că și-ar fi înscris active în cartea funciară – pentru a fi astfel, susceptibili de urmărire silită, ca succesori ai fostei entități, căreia i-ar fi preluat activul și pasivul – ci, dimpotrivă, în cartea funciară figurează în continuare, ca titular al dreptului asupra imobilelor ipotecate în favoarea recurentei, fosta societate B. SA. Mai mult, justificând îndreptățirea reclamantului de a pretinde stingerea dreptului de a cere executarea silită, instanța de apel reține că acesta ar fi preluat parte din bunurile imobile rămase după radierea societății – fără să le indice – și, totodată, face referire la dispozițiile art. 260 alin. 12 din Legea nr. 31/1990, conform cărora „bunurile rămase din patrimoniul societății radiate din registrul comerțului revin acționarilor, care răspund în limita valorii acestora pentru acoperirea creanțelor, conform prevederilor Codului de procedură civilă”. Aceste precizări sunt făcute de instanță fără să arate în concret, raportat la datele speței, dacă reclamantul se află, într-adevăr, în această situație, descrisă de textul normativ, care să-l substituie situației fostului debitor (societatea radiată), poziție juridică din care să-i poată opune pârâtului inactivitatea și pe cale de consecință, prescrierea dreptului la acțiune. Aceasta, în condițiile în care, cum s-a arătat, evidențele de carte funciară indică în continuare ca proprietar pe fosta societate, în privința căreia s-a arătat de ce, în absența calității de subiect de drept intervenită după momentul radierii (2013), nu se mai poate susține că puteau fi îndeplinite acte de executare, în absența cărora să fi curs prescripția extinctivă. În ce-i privește pe asociații societății dizolvate și ulterior radiate, instanța de apel trebuia să verifice în ce măsură au fost respectate și îndeplinite dispozițiile legale menționate anterior, referitoare la preluarea de către aceștia a patrimoniului fostei societăți (după plata creditorilor), la asigurarea publicității în legătură cu activele distribuite fiecărui fost asociat, în așa fel încât aceștia să ia locul fostului debitor în raportul juridic obligațional pentru ca din această poziție să poată pretinde inactivitatea creditorului și deci, intervenirea prescripției extinctive. În absența acestor verificări, nu se poate stabili dacă într-adevăr, creditorul a fost în situația de acționa în raport cu succesori ai fostului subiect de drept și nu a făcut-o dintr-o neglijență imputabilă sau, dimpotrivă, în lipsa respectării și conformării cu exigențele cadrului legal, nefiind lămurită situația preluării, nu doar a activelor ci și a pasivului fostei societăți debitoare, s-a aflat în imposibilitate de a acționa și deci, nefiindu-i imputabilă inacțiunea, nu-i poate fi opusă cu titlu extinctiv, sancționator nici prescripția extinctivă. Aceasta întrucât, la fel ca în situația persoanei juridice a cărei existență a încetat prin dizolvare și radiere, prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate acționa pentru că nu are lămurit, din punct de vedere juridic, partea succesoare în raportul juridic din care a luat naștere dreptul de creanță și căreia îi poate pretinde executarea. Față de toate considerentele expuse, se va reține că soluția instanței de apel prin care s-a constatat că sunt stinse prin efectul prescripției obligațiile fiscale ale SC B. SA, rezultate din mai multe titluri executorii, emise în perioada 2001 – 2008, este nelegală, în contextul în care pe de o parte, prescripția a fost valorificată în favoarea unei societăți care nu mai avea existență juridică și, pe de altă parte, nu a fost lămurită, în raport cu reglementarea specifică, dată de dispozițiile Legii nr. 31/1990, situația legală a succesorilor fostului debitor, cărora li s-ar fi putut pretinde executarea obligațiilor, și în ce măsură inacțiunea creditorului a fost una datorată neglijenței acestuia, și ca atare, imputabilă, susceptibilă de sancționare prin opunerea prescripției extinctive. În consecință, potrivit argumentelor arătate, văzând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., art. 497 alin. 1 C.proc.civ., recursul a fost admis, casată, în parte, decizia, în limitele rezultate din prezentele considerente (cu păstrarea soluției asupra celor două excepții procesuale conținute de sentința de primă instanță, referitoare la autoritatea de lucru judecat și, respectiv, calitatea procesuală activă, față de definitivarea judecății asupra lor prin neatacare cu apel) și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se va ține seama, în condițiile art. 501 alin. 1 și 3 C.proc.civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu cadrul normativ incident în funcție de care urmează să se aprecieze asupra conduitei creditorului, aptă sau nu de sancționare pe tărâmul prescripției extinctive, precum și de efectele unei hotărâri judecătorești declarative, cu modalitatea în care aceasta se repercutează asupra terților față de proces. Vor fi avute în vedere, de asemenea, celelalte motive invocate de pârâtă în fața instanței de apel. Notă: Dispozițiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 au fost modificate succesiv prin Legea nr. 152/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerțului, publicată în M.Of. nr. 519 din 13.07.2015 și Legea nr. 265/2022 privind registrul comerțului și pentru modificarea și completarea altor acte normative cu incidență asupra înregistrării în registrul comerțului, publicată în M.Of. nr. 750 din 26.07.2022