ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1332/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Analizând actele de la dosar și hotărârile atacate, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 09.06.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN (în continuare "Fondul" sau "F.N.G.C.I.M.M."), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 247.218,12 RON, reprezentând un procent de 80% din finanțarea restantă acordată de către A. S.A. beneficiarului S.C. B. S.R.L., garantată de către Fond prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/13.12.2013, emisă în temeiul convenției cadru-notificare plafon de garantare nr. x/10.12.2013;

- să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între data refuzului plații garanției - 13.12.2016 - și data achitării integrale a creanței;

- să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind prescrisă, iar, pe fond, ca neîntemeiată; prin încheierea din 26.02.2024, prima instanță a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1204/15.05.2024, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 247.218,12 RON, reprezentând contravaloare garanție, a dobânzii legale asupra acestei sume, calculate de la 13.12.2016 și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata sumei de 14.786,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Acestă sentință civilă a fost atacată cu apel de F.N.G.C.I.M.M.

Prin decizia civilă nr. 1531A/22.10.2024, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 4.234,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.11.2024, instanța de apel a respins ca nefondată cererea de îndreptare eroare materială a acestei decizii civile, formulată de F.N.G.C.I.M.M.

Împotriva deciziei civile și a încheierii menționate, F.N.G.C.I.M.M. a promovat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare, printr-o primă critică, cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a afirmat că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., în condițiile în care cererea de executare silită nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, fiind vorba despre acte de procedură distincte, specifice unor proceduri diferite ale procesului civil.

Potrivit recurentei, în mod greșit s-a apreciat că cererea de executare silită nu a fost lipsită de fundament juridic, lăsând fără relevanță decizia pronunțată în interesul legii nr. 26/2019, prin care s-a respins ca inadmisibil recursul privind admisibilitatea cererilor de încuviințare a executării silite pornite de instituțiile de credit împotriva Fondului prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare; a precizat că este eronată statuarea potrivit căreia eventuala practică favorabilă ar constitui un argument solid al raționamentului avut în vedere de intimată la momentul demarării executării silite în temeiul contractului de garantare, în loc să formuleze o acțiune pe calea dreptului comun.

În continuare, cu referire la art. 2.537 C. civ., a afirmat că raționamentul curții este corect în ceea ce privește valoarea sa juridică, dar a fost greșit aplicat, întrucât analogia între cererea de chemare în judecată și cea de executare silită este eronată, iar cazurile de întrerupere a cursului prescripției derogă de la dispozițiile generale referitoare la curgerea continuă a termenului de prescripție de 3 ani.

De asemenea, a susținut că, aplicând raționamentul curții, ar fi fost necesar ca cererea de executare să fii fost anulată, or aceasta a fost admisă, prin încheierea din 30.08.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 6049/12.12.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, au fost anulate actele de executare, nu și cererea de executare silită, chiar dacă prin efectul legii rămâne fără obiect.

Cum actele cu caracter întreruptiv de prescripție sunt prevăzute în mod limitativ de către legiuitor, în opinia titularului recursului, instanța era obligată să judece conform voinței acestuia și nu să adauge la lege.

Cât privește modul de interpretare a dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., a susținut că vine în conflict cu art. 24 din Constituție, atât timp cât formularea contestației la executare a condus la protejarea părții adverse, că dreptul la apărare, prin invocarea prescripției, a fost restrâns în alte condiții decât cele permise de art. 53 din legea fundamentală, respectiv că legitimează un abuz de drept și, astfel, vine în contradicție cu art. 15 C. civ.

Totodată, a precizat că dispozițiile enunțate trebuie interpretate logic și sistematic, iar aplicarea acestor principii nu poate conduce în niciun caz la concluzia că anularea prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este cea obținută ca urmare a unui demers al părții adverse.

Printr-o a doua critică, recurenta a afirmat încălcarea dispozițiilor art. 1.270, art. 1.170. art. 1.268 alin. (3) și art. 1.350 C. civ., raportat la clauzele consfințite de părți în art. 9.1, art. 9.2 alin. (1) lit. b) e) și f) și art. 9.2 alin. (5), coroborate cu art. 3.1.1 lit. a)3) și f) și art. 3.3.4 din convenția nr. 156/2011.

În ceea ce privește obligația finanțatorului de a prezenta extrasul B.P.I., primul motiv de refuz, a arătat că, prin art. 3.1.1 lit. a)3) din convenție, părțile au prevăzut în mod clar data la care trebuie făcută consultarea B.P.I., anume data aprobării finanțării, astfel că instanța nu o putea modifica sau considera a fi de mică însemnătate, neavând dreptul să cenzureze oportunitatea pentru care părțile au convenit data la care se verifică îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, o astfel de abordare echivalând cu anularea voinței comune a părților.

Cât privește obligația finanțatorului de a prezenta situațiile financiare anuale încheiate de beneficiar la 31.12.2009, al doilea motiv de refuz, a afirmat că instanța de apel a intervenit în mod nepermis și nelegal asupra convenției, înlăturând parte din obligațiile asumate de intimată și a schimbat obiectivele pe care părțile le-au avut la semnarea convenției.

A precizat că intimata și-a asumat o obligație de rezultat și nu se poate exonera prin executarea altor prestații decise în mod unilateral.

De asemenea, față de împrejurarea că beneficiarul a depus la Ministerul de Finanțe bilanțurile sau că acestea poartă semnătura contabilului care le-a întocmit, a susținut că nu acoperă nelegalitatea, atât timp cât intimata și-a asumat, prin convenție, obligația de a prezenta "copie certificată" de pe situațiile financiare anuale încheiate de beneficiar la 31.12.2009, ceea ce înseamnă documente semnate de reprezentantul legal.

Cum în cauză nu există niciun document care să releve identitatea între administratorul beneficiarului și contabilul care a semnat situațiile financiare, a apreciat că nu se poate considera că acestea ar aparține beneficiarului.

Cu referire la obligația finanțatorului de a prezenta dovada declanșării procedurilor de valorificare silită a tuturor garanțiilor accesorii, ultimul motiv de refuz, a precizat că intimata avea obligația de a pune în executare toate garanțiile accesorii, or pe lângă biletul la ordin pus în executare, mai existau 4 garanții accesorii pentru care nu s-a făcut dovada inițierii procedurilor de executare, deși această obligație a fost asumată prin convenție.

A reproșat instanței de apel faptul că trebuia să verifice dacă cererile de executare silită asupra întregului patrimoniul al beneficiarului, respectiv al fidejusorului au fost întemeiate și pe contractul de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor din 09.01.2008, pe cel de garanție reală mobiliară supra bunurilor mobile, inclusiv stocuri, pe cel de ipotecă mobiliară asupra creanțelor bănești din 20.12.2013 rezultate din polița de asigurare nr. x/17.12.2013, precum și pe contractul de ipotecă mobiliară asupra creanțelor bănești din 31.01.2012 rezultate din contractul nr. x/09.12.2011, încheiat între beneficiar și S.C. C. S.R.L.

Prin urmare, în mod nelegal a intervenit instanța și a modificat convenția părților, în sensul exonerării intimatei de obligația de a pune în executare toate garanțiile accesorii, în alte împrejurări decât cele prevăzute de art. 1.351-1.353 C. civ.

Sub un ultim aspect, cu privire la soluția pronunțată asupra capătului accesoriu privind plata dobânzii legale penalizatoare, recurenta a învederat că și în situația în care se va constata că acțiunea nu este prescrisă, iar motivele de refuz nu sunt întemeiate, nu i se poate atribui vreo culpă pentru perioada până la soluționarea contestației la executare.

În consecință, prin raportare la art. 1.534 C. civ. și la împrejurarea că intimata a inițiat procedura executării silite în lipsa unui titlu executoriu, fiind în culpă dovedită, a susținut că dobânda ar putea fi acordată începând cu data înregistrării noii cereri de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că recurentul reia susținerilor din fața instanței de apel, exprimându-și nemulțumirea cu privire la respingerea excepției prescripției și a aspectelor învederate pe fondul cauzei, fără o argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând anularea recursului, iar, pe fond, respingerea ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat că sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., având în vedere că acțiunea a fost formulată în termenul de 6 luni de la data anulării definitive a executării silite, raționamentul curții fiind corect.

Cu privire la primul motiv de refuz, contrar afirmațiilor recurentului, a precizat că art. 9.2 lit. f) din convenție prevede doar obligativitatea depunerii unui extras din care să reiasă că nu a fost deschisă procedura insolvenței împotriva beneficiarului la data aprobării finanțării, fără a fi precizată data la care trebuie efectuată interogarea. Or, aceasta, prin consultarea B.P.I. din 05.12.2011 și istoricul din 19.10.2015, a făcut dovada că, la data aprobării finanțării, beneficiarul nu se afla în procedura insolvenței, îndeplinindu-și astfel obligațiile contractuale. Totodată, a menționat că afirmațiile ce susțin cel de-al doilea motiv de refuz sunt nefondate, în contextul în care formularul depus online de către contabil a fost validat, iar recurentul nu a contestat, în cadrul cererii introductive, faptul că din datele cuprinse în situațiile financiare ar rezulta neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)3) și f), respectiv că este neîntemeiat și cel de-al treilea motiv de refuz în raport cu precizările din adresa nr. x/08.07.2016, transmisă acestuia.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, a solicitat să se constate că în mod judicios instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1.535 C. civ. și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a reiterat argumentele expuse prin memoriul de recurs.

Prin rezoluția din 07.05.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 24.09.2025, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului respingând această excepție, atât soluția cu privire la excepție cât și considerentele care o susțin fiind cuprinse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul formulat de recurentul-pârât, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că deși calea extraordinară de atac dedusă judecății a fost promovată atât împotriva deciziei civile nr. 1531/22.10.2024, cât și împotriva încheierii din 04.11.2024, memoriul de recurs nu cuprinde critici referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel în privința cererii de îndreptare eroare materială. Acest aspect sugerează faptul că recurenta a solicitat casarea încheierii atacate nu pentru vicii proprii de nelegalitate ci ca o consecință a casării deciziei atacate și la care s-a atașat încheierea prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale.

Procedând în continuare la examinarea argumentelor critice aduse deciziei civile recurate, Înalta Curte le va înlătura pentru considerentele ce succed.

Prima critică vizează soluția pronunțată de curtea de apel asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al intimatei-reclamante, recurentul apreciind că respingerea acestei excepții este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 2.537 pct. 2 și ale art. 2.539 alin. (2) C. civ., argumentând că cererea de executare silită nu poate fi asimilată unei cereri de chemate în judecată astfel încât să genereze un efect întreruptiv de prescripție, câtă vreme nu este prevăzută în mod expres de legiuitor.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reamintește că, așa cum rezultă din economia art. 2500 alin. (1) și (2) C. civ., prescripția extinctivă reprezintă acea sancțiune de drept civil care, îndeplinind o funcție preponderent sancționatorie a creditorului ce rămâne în mod nejustificat în pasivitate în ceea ce privește exercitarea drepturilor sale subiective civile, are ca efect stingerea dreptului la acțiune al creditorului. Prescripția extinctivă sanționează așadar pasivitatea nejustificată și culpabilă a creditorului și, fără a stinge nici dreptul subiectiv civil și nici obligația juridică corelativă, conduce la pierderea dreptului creditorului de a mai apela la forța de constrângere a statului pentru a obține recunoașterea și valorificarea/realizarea dreptului său.

Întrucât pasivitatea nejustificată și culpabilă a creditorului reprezintă premisa reglementării prescripției ca sancțiune civilă, legiuitorul a prevăzut expres, în C. civ., atât cauze de suspendare a cursului prescripției, pentru acele ipoteze în care creditorul se află în imposibilitate de a acționa, cât și cauze de întrerupere a cursului prescripției, pentru acele ipoteze în care fie creditorul, fie debitorul întreprind demersuri pentru recunoașterea/realizarea dreptului subiectiv astfel că sancționarea creditorului cu pierderea dreptului la acțiune, ca efect al scurgerii timpului și al intervenirii prescripției, nu se justifică.

Fără a fi în măsură a anticipa toate ipotezele ce se pot ivi în practică, în cuprinsul art. 2537 C. civ., legiuitorul s-a străduit să enumere toate tipurile de cereri adresate organelor judiciare care pun în evidență ieșirea din pasivitate a creditorului și declanșează mecanismele judiciare de recunoaștere/realizare a dreptului subiectiv civil.

În acest context legislativ, cum niciun legiuitor nu poate anticipa toate ipotezele concrete ce se pot ivi în practică, cu atât mai puțin situația în care jurisprudența națională ar fi contradictorie în ceea ce privește caracterul de titlu executoriu a unui anumit contract, revine instanței de judecată să interpreteze norma de drept, ce reglementează cazurile de întrerupere a prescripției, prin raportare la spiritul legii și la ansamblul principiilor ce configurează fundamentele pe care este clădită instituția prescripției, ca sancțiune de drept civil.

Pornind de la aceste premise în analiza criticii formulate în recurs, într-un prim considerent, Înalta Curte notează că, inițial, având reprezentarea faptului că se află în posesia unui titlu executor, reclamanta a promovat o cererea de executare silită ce a făcut obiectul dosarului executional nr. x/2019 instrumentat de B.E.J.A. D. și D.. Atât cererea de executare silită cât și cererea dedusă judecății în prezentul demers judiciar au fost promovate în vederea valorificării aceluiași drept subiectiv civil și împotriva aceluiași debitor: un drept personal de creanță al reclamantei-creditor, de a obține obligarea pârâtului, debitor, la plata garanției ce își are izvorul în convenția nr. 156/2011. Ambele cereri reprezintă așadar demersuri prin care creditorul a apelat la forța de constrângere a statului pentru realizarea unuia și aceluiași drept subiectiv civil.

În continuare, instanța supremă reține, în contrast cu susținerile recurentului-pârât și în acord cu aprecierile instanțelor devolutive că, în contextul factual dat, cererea de executare silită se cuvine a fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, în raport cu dispozițiile art. 664 alin. (3) și art. 148 C. proc. civ., respectiv că aceasta a produs efectul întreruptiv al curgerii termenului de prescripție extinctivă deoarece:

- a fost înaintată instanței de judecată, prin intermediul executorului judecătoresc, dovadă fiind încheierea de încuviințare a executării silite, pronunțată la 30.08.2019 în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 București;

- a privit fondul dreptului supus prescripției extinctive, aceeași reclamantă urmărind obligarea aceluiași pârât la plata garanției ca urmare a refuzului de satisfacere a cererii de plată nr. x/22.06.2015;

- a avut caracter serios, scopul reprezentându-l realizarea dreptului reclamantei cu concursul statului;

- deși a rămas fără efect, ca urmare a anulării ulterioare a tututor actelor de executare silită, a fost succedată de prezenta acțiune înregistrată la 09.06.2023, adică în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de anulare a procedurii execuționale a rămas definitivă - 12.12.2022.

În consecință, întrucât reclamanta a avut reprezentarea eronată, dar scuzabilă, a faptului că se găsește în posesia unui titlu executor, aspect confirmat de altfel de instanța de executare care a încuviințat executarea silită tocmai în considerarea calității de titlu executor a contractului anexat cererii de executare, instanța supremă apreciază corectă și conformă unei interpretări în spiritul legii concluzia instanței de apel prin care aceasta a statuat că rațiunea textului art. 2.537 C. civ. este aceea de a da valoare juridică ca act întrerupător de prescripție, demersului judiciar anterior al reclamantei.

Ceea ce omite autorul recursului este faptul că și actualul demers judiciar al reclamantei a fost promovat pentru realizarea aceluiași drept de creanță, generat de refuzul la plată a garanției pentru care aceeași parte a efectuat demersuri judiciare anterior, astfel că acea acțiune, ce a pus în lumină ieșirea din pasivitate a reclamantei-creditor, a fost de natură a întrerupe termenul de prescripție cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta.

Sunt eronate susținerile recurentei referitoare la caracterul necontencios al procedurii declanșate prin cererea de executare silită anterioară. Procedura de executare silită, demarată urmare a depunerii unei cereri de executare silită, își păstrează caracterul contencios deoarece are ca finalitate satisfacerea efectivă și concretă a dreptului creditorului împotriva debitorului urmărit silit. Împrejurarea că anumite etape ale procedurii de executare silită, cum este și etapa încuviințării cererii de executare silită, se derulează după o procedură necontencioasă în fața instanței de executare, fără citarea părților, nu este de natură a altera caracterul contencios al procedurii de executare silită privită în ansamblul său.

Pe de altă parte, contrar aprecierilor recurentei, instanța de apel nu a completat dispozițiile art. 2537 C. civ. cu propriile sale convingeri ci a realizat o interpretare justă a dispoziției legale în spiritul legii și în considerarea funcției sancționatorii a prescripției. În contextul în care prescripția are funcția de sancționa pasivitatea creditorului, o astfel de sancțiune nu poate fi aplicată acelui creditor care, întemeindu-se pe jurisprudența de la acea epocă a instanțelor de executare, a avut reprezentarea faptului că se află în posesia unui titlu executor, recunoscut ca atare de lege, și a declanșat direct faza a doua a procesului civil (executio), prin intermediul unei cereri de executare silită.

Nici alegațiile recurentei privitoare la o înfrângere de către instanța de apel a principiului înscris în art. 10 C. civ. și care interzice analogia, nu pot fi primite. Conform acestui text de lege "legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Or, în ipoteza factuală prezentată de litigiul dedus judecății, de vreme ce inclusiv cererea de executare silită produce efect întreruptiv de prescripție, în acord cu art. 709 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nu se poate susține că acest principiu fundamental al C. civ. a fost nesocotit de instanța de apel în contextul în care aceasta nu pronunțat o soluție prin care să restrângă vreun drept și nici nu a aplicat vreo sancțiune neprevăzută de lege, ci a evaluat modul în care trebuie interpretat și aplicat art. 2537 C. civ. prin raportare la funcția sancționatorie a prescripției extinctive, concluzionând că, în circumstanțele factuale ale litigiului, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, privită ca sancțiune civilă aplicabilă doar creditorului pasiv, culpabil și nediligent, nu a intervenit.

În continuare, instanța supremă subliniază că efectul întreruptiv de prescripție intervine doar dacă între cele două acțiuni succesive există identitate de părți, precum și identitate de chestiune litigioasă. Nu se cere o identitate formală de obiect și cauză, dar este necesar ca cea de-a doua cerere să aibă în esență aceeași finalitate precum prima. Or, această condiție este îndeplinită în cauză, întrucât se tinde la obligarea pârâtului la plata garanției convenite prin convenția încheiată.

Transpunând aceste concluzii la instituția prescripției, Înalta Curte formulează observația potrivit căreia dreptul material la acțiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componentă a acestuia; prin urmare, dacă în cele două acțiuni succesive, privite ca mijloc, se tinde a se valorifica același drept subiectiv civil, acestuia trebuie să i se atașeze aceleași reguli referitoare la prescripție, inclusiv cele ce vizează întreruperea acestui termen.

Cu privire la cursului acestei prescripții, în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în litigiul anterior -12.12.2022- și data la care a fost introdusă acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze -09.06.2023- se constată că sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 2.539 alin. (2) C. civ. privind efectul întreruptiv de prescripție al introducerii unei noi cereri de chemare în judecată într-un interval de maxim 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii anterioare de anulare a acțiunii, deoarece prezentul demers judiciar a fost inițiat în interiorul respectivului termen, ce urma să se împlinească abia la 12.06.2023.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate și argumentele prin care se susține ignorarea de către instanța de apel a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 26/2019, precum și cele prin care se afirmă că interpretarea dată textului de lege enunțat vine în conflict cu art. 24 și 53 din legea fundamentală și art. 15 C. civ.

Argumentul legat de nesocotirea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26/2019, pronunțate în interesul legii, nu poate fi primit de vreme ce, prin această decizie, recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil.

Este adevărat că recursul în interesul legii a fost promovat pentru a se stabili în ce măsură sunt admisibile cererile de încuviințare a executării silite pornite de instituțiile de credit împotriva Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare. Respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii face inutilă orice analiză privind o presupusă contradicție între interpretarea oferită de instanța de apel din prezentul litigiu și dezlegarea dată de instanța supremă prin respectiva decizie pronunțată în interesul legii.

Promovarea acestui recurs în interesul legii precum și soluțiile jurisprudențiale de încuviințare a executării silite, fundamentate pe recunoașterea caracterului de titlu executor a contractelor de garantare consimțite de Fondul Național de Garantare pentru I.M.M., pun în lumină eroarea scuzabilă în care s-a aflat reclamanta la momentul la care a decis să demareze direct faza a doua a procesului civil (executarea silită), întemeindu-se pe caracterul de titlu executor al contractului încheiat cu Fondul.

Nici împrejurarea că printr-o decizie de speță nr. 1312/2023 a instanței supreme s-a statuat asupra practicii consolidate a instanțelor în sensul că astfel de contracte nu constituie titluri executorii, nu reprezintă un argument suficient și nici unul decisiv deoarece analiza trebuie raportată la epoca formulării cererii de executare silită (anul 2019), când jurisprudența nu era încă unitară ci doar în curs de unificare și consolidare.

Aceaste împrejurări vin însă să sprijine justețea modului în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile art. 2537 alin. (1) pct. 2 C. civ. în sensul asimilării cererii de executare silită cu cererea de chemare în judecată la care face referire expresă textul de lege, în contextul în care ambele categorii de cereri urmăreau aceeași finalitate substanțială, respectiv realizarea dreptului de creanță al reclamantei împotriva pârâtei.

Aceleași argumente sunt pe deplin valabile și cu privire la critica recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 15 C. civ. conform cărora "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Or, din întreaga stare de fapt reținută de instanțele devolutive și necontestată de părțile litigante, nu rezultă că reclamanta și-ar fi exercitat cu rea-credință drepturile sale subiective ori dreptul său la acțiune, nici la momentul promovării cererii de executare silită și nici la momentul formulării cererii ce a declanșat litigiul din prezentul dosar ci, în ambele cazuri a urmărit realizarea dreptului său de creanță.

Cât privește susținerile privitoare la faptul că interpretarea oferită de instanța de apel ar contraveni dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituție sau principiului constituțional consacrat de art. 53 din legea fundamentală privind restrângerea unor drepturi, instanța supremă constată că aceste susțineri sunt neavenite deoarece dispozițiile referitoare la întreruperea termenului de prescripție, examinate, interpretate și aplicate de instanța de apel, nu interferează nici cu dreptul la apărare al părților litigante și nici cu condițiile restrângerii unor drepturi și libertăți.

În contrast cu susținerile recurentei, tocmai faptul că a putut promova o contestație la executare ce a avut ca finalitate anularea întregii executări silite anterioare, confirmă respectarea dreptului său la apărare. Acest drept, recunoscut constituțional de art. 24 din legea fundamentală, nu poate însă fi invocat în mod speculativ, în vederea sustragerii de la executarea unor obligații care revin părții conform legii ori potrivit unui contract.

Prin următorul set de critici, se susține încălcarea dispozițiilor legale care reglementează forța obligatorie și interpretarea contractului, buna-credință și răspunderea civilă contractuală, în raport cu clauzele consfințite de părți, apreciind că intervenția instanței nu era necesară, față de caracterul clar al clauzelor respective, și echivalează cu modificarea nelegală a voinței părților, întrucât a înlăturat parte din obligațiile asumate de intimata-reclamantă și, astfel, a schimbat obiectivele avute în vedere la semnarea convenției.

Instanța supremă notează că nici criticile formulate din aceasta perspectivă nu sunt fondate, iar statuările curții de apel respectă dispozițiile legale invocate, astfel că nu se poate reține ingerința acesteia în raporturile contractuale dintre părți.

Sub acest aspect, din examinarea deciziei recurate reiese cu evidență faptul că instanța devolutivă de control a analizat probatoriul administrat - înscrisurile contestate de către titularul căii de atac din perspectiva nerespectării termenului contractual de consultare a B.P.I., a unor vicii de formă ale situațiilor financiare transmise sau a procedurii de valorificare silită a tuturor garanțiilor accesorii - concluzia fiind aceea că refuzul de aprobare a cererii de plată este nejustificat prin raportare la clauzele inserate de părți în convenție, intimata-reclamantă respectând toate obligațiile ce îi reveneau pentru a obține plata garanției, documentația anexată cererii de plată fiind completă.

Astfel, a constatat că pârâtul nu a invocat neîntrunirea condițiilor de eligibilitate în ceea ce îl privește pe beneficiar, că, odată cu cererea de plată, reclamanta a depus extrase din B.P.I., atât anterior ultimei confirmări a notificării de includere în plafonul de garantare din luna decembrie 2013, cât și pe parcursul derulării finanțării, ceea ce dovedește efectuarea de către aceasta a verificărilor prevăzute în convenție, că situațiile financiare solicitate coincid cu datele publicate pe site-ul Ministerului de Finanțe și a prezentat argumente privind chestiunea valabilității acestora, prin prisma legii contabilității și a efectelor juridice pe care le-au produs; totodată, a explicat de ce a apreciat, față de cererile de executare silită depuse la dosar, că nu era necesar ca intimata-reclamantă să probeze faptul că a declanșat toate căile legale posibile dar neutile pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate.

În egală măsură, Înalta Curte reține că susținerile recurentului-pârât referitoare la modul în care curtea a analizat și interpretat clauzele convenției și înscrisurile depuse la dosar nu pot fi primite, întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce recurentul nu a indicat și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme de drept material, acesta fiind nemulțumit doar de concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma aprecierii probatoriului administrat.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive de control asupra unor chestiuni de fapt și asupra conținutului actului juridic ce constituie izvorul raporului juridic dedus judecății, acestea neconstituind aspecte de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor administrate și a conținutului convenției și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Ultima critică vizează soluția pronunțată cu privire la capătul accesoriu referitor la dobânda legală, recurentul-pârât solicitând, în raport cu dispozițiile art. 1.534 C. civ., acordarea dobânzii începând cu data înregistrării noii cereri de chemare în judecată și nu începând cu 13.12.2016, așa cum s-a dispus prin decizia atacată.

Înalta Curte va înlătura și această critică, reținând că instanța de apel a statuat în mod corect asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., coroborat cu cele înscrise în art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care s-a stabilit temeinicia pretențiilor intimatei-reclamante cu privire la debitul principal, iar dobânda are caracter accesoriu și a fost solicitată expres, prin acțiune, de la data refuzului de plată. De aceea, sunt lipsite de relevanță afirmațiile privind inexistența culpei recurentului pentru perioada scursă până la soluționarea contestației la executare, în condițiile în care, astfel cum s-a decis, reclamanta și-a respectat obligațiile contractuale, astfel încât pârâtul trebuia să achite sumele datoarate la scadență. Din această perspectivă, promovarea de către reclamantă a unui demers judiciar inadecvat în trecut, nu justifică refuzul recurentei de a-și îndeplini obligația ce îi revenea conform contractului, obligație care a fost scadentă anterior acelui demers execuțional al reclamantei ce nu s-a soldat cu finalitatea urmărită.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu este incident motivul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1531A/22.10.2024 și a încheierii din 04.11.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante A. S.A. privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 din același Cod, reține culpa procesuală în sarcina recurentului, ca parte căzută în pretenții, și o va obliga la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 4.234,77 RON, reprezentând onorariu avocat, justificată cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1531A/22.10.2024 și a încheierii din 04.11.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4.234,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2025.