ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2679/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14.08.2019, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 06.09.2019, reclamanta A. S.A. (în prezent B.) a chemat în judecată pe pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească garanția în cuantum de 1.599.910,51 RON, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume în cuantum de 140.835,91 RON, calculată de la 10.10.2018 până la 12.08.2019 și, în continuare, până la data plății garanției, precum și cheltuielile de judecată.

La 10.09.2019, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat conexarea prezentei cauze la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 14.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act că reclamanta nu mai susține cererea de conexare și a pus în discuție suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului față de care se solicitase conexarea, iar prin încheierea din 28.11.2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018

Prin sentința civilă nr. 802/15.04.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, a admis cererea precizată de reclamantă și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.599.910,41 RON, cu titlu de garanție, a dobânzii legale penalizatoare de la 10.10.2018 până la data plății debitului, precum și a sumei de 43.215,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 29/13.01.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 11.722,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată nu este motivată, întrucât instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care a înlăturat apărările sale vizând nelegalitatea situațiilor financiare.

A mai susținut că decizia instanței de apel încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind motivele de fapt și de drept care să justifice de ce situațiile financiare contestate îndeplinesc cerințele art. 9.2 alin (1) lit. e), coroborat cu art. 3.1.1. lit. a) și f) din convenție, de ce banca nu răspunde pentru neobservarea îndeplinirii de către aceste documente a condițiilor legale prevăzute de pct. 44 din Ordinul nr. 3055/2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice și de ce, din formalitatea înregistrării la Agenția Națională a Finanțelor Publice (ANAF) a situațiilor financiare, rezultă concluzia că acestea ar fi verificate sub aspectul corectitudinii informațiilor pe care le cuprind.

Recurenta a mai arătat că nemotivarea vizează și lipsa unor argumente pentru care instanța de apel a confirmat statuările primei instanțe asupra situațiilor financiare și a respins apărările sale privind aceeași chestiune, dar și pe cele referitoare la împrejurarea că beneficiarul finanțării nu se afla în insolvență la data acordării creditului.

Totodată, a susținut lipsa motivării inaplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 1.482 alin. (1) și ale art. 1.518 C. civ.

Circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.269, art. 1.518 și art. 1.634 C. civ., ale art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ale art. 10 și art. 30 din Legea nr. 82/1991 și ale pct. 44 din Ordinul nr. 3055/2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice.

O primă critică privește nerespectarea voinței părților prin prisma nesocotirii clauzei art. 9.2 alin. (2) lit. f) din convenția încheiată, potrivit căreia la cererea de plată a garanției se vor anexa ultimele două situații financiare anuale din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate. Sub acest aspect, a susținut că, în cuprinsul convenției, nu trebuiau precizate condițiile de valabilitate a situațiilor financiare, întrucât acestea sunt reglementate prin lege și se subînțelege că numai documentele care respectă cerințele legale pot fi folosite pentru a atesta îndeplinirea obligației asumate contractual; a subliniat că a fost încălcată clauza 14.6 din convenție, care prevede că aceasta se completează cu dispozițiile corespunzătoare din legislația în vigoare.

Recurenta a mai arătat că, sub aspectul respectării prevederilor art. 9.2 alin. (1) lit. f) și h) din convenție, instanța nu a fost învestită să stabilească dacă puteau fi luate în considerare alte documente decât cele prevăzute contractual, astfel că nu eligibilitatea beneficiarului era chestiunea ce trebuia dezlegată, ci respectarea clauzelor contractuale de către intimată, respectiv art. 3.1.1, art. 3.1.2. și art. 9.2., aspect asupra căruia a apreciat pe baza altor înscrisuri decât cele stabilite expres de către părți.

A susținut că, raționamentul nemotivat în drept al instanței de apel încalcă regulile de interpretare a contractului și dispozițiile art. 1.270 C. civ., fiind substituită voința părților cu opinia instanței, deoarece aceasta a analizat îndeplinirea obligației contractuale privind înaintarea cererii de plată prin examinarea altor înscrisuri decât cele stabilite de părți; în condițiile în care clauzele prevăzute la art. 3.1.1, art. 3.1.2. și art. 9.2 din convenția părților erau clare și nu aveau nevoie de interpretare, intervenția instanței a condus la schimbarea înțelegerii părților, cu încălcarea prevederilor art. 1.267 și ale art. 1.270 C. civ.

Cu privire la soluția asupra excepției prescripției, autoarea căii de atac a susținut aplicarea greșită a art. 2.537 pct. 2, art. 2.539 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4) și art. 2.517 C. civ., arătând că, față de depunerea cererii de plată la 18.09.2015 și dispozițiile art. 9.4 alin. (1) din convenție, potrivit cărora termenul de plată este de 90 de zile de la recepționarea cererii, termenul de prescripție s-a împlinit la 18.12.2015, întrucât nu a intervenit nicio cauză de suspendarea sau întrerupere a termenului de prescripție.

A mai arătat că raționamentul privind cauza de întrerupere a prescripției reținută de instanțele devolutive este greșit, nefiind întrunite cerințele ipotezei reglementate de art. 2.539 alin. (2) C. civ., întrucât cererea reconvențională formulată în alt proces a fost respinsă ca tardivă, astfel că nu întrerupe termenul de prescripție.

Un ultim motiv de recurs vizează chestiunea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta în etapele devolutive ale procesului, aceasta apreciind că suma totală de 31.411,41 RON este disproporționată față de complexitatea serviciilor prestate de avocat, astfel că a solicitat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea onorariului avocatului intimatei.

La 15.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepție, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din examinarea conținutului cererii de recurs constată că se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în cauză, nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă derivă din modul de executare a obligațiilor asumate de părți prin Convenția cadru - plafon de garantare nr. 176/01.04.2012, în baza căreia recurenta a garantat, în calitate de fideiusor, obligația de rambursare a finanțării oferite de A. S.A. beneficiarului S.C. C. S.R.L., în baza Contractului de credit nr. x/07.08.2012, în limita unui plafon stabilit prin convenție.

La 20.04.2015, societatea beneficiară a intrat în insolvență, împrejurare ce a condus la declararea scadenței anticipate a creditului acordat de bancă și garantat de către recurentă. În consecință, la data de 18.09.2015, intimata a adresat recurentei cererea de plată, la care a anexat documente justificative, completate la 11.12.2015 cu alte înscrisuri solicitate de către recurentă.

La data de 20.05.2016, recurenta a respins cererea de plată, invocând nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 9.2 alin. (1) lit. e), f) și h) din convenția nr. 176/2012, întrucât situațiile financiare ale beneficiarului S.C. C. S.R.L. nu respectă cerințele legale, nefiind asumate prin semnătura persoanei care le-a întocmit, precum și faptul că banca nu a transmis rezultatul consultării site-ului Buletinului Procedurilor de Insolvență și nici rezultatul consultării Centralei Incidentelor de Plăți, efectuate cu cel mult 15 zile înainte de data aprobării finanțării, conform art. 3.1.1 lit. a)3) și d) din convenție.

Prima instanță a respins excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare și a admis cererea reclamantei, iar instanța de apel a confirmat această soluție, reținând că motivele invocate de pârâtă pentru respingerea cererii de plată sunt pur formale.

Criticând decizia curții de apel, recurenta a susținut, ca prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, întrucât nu cuprinde dispozițiile legale în temeiul cărora situațiile financiare au fost apreciate valabile, nici motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și pentru care au fost respinse apărările sale. A mai arătat că motivarea lipsește și cu privire la alte aspecte invocate, precum răspunderea băncii pentru neobservarea nerespectării cerințelor legale pentru întocmirea situațiilor financiare, aprecierea valorii juridice pe care o dobândesc aceste documente prin înregistrarea la ANAF, precum și referitor la acoperirea neîndeplinirii obligațiilor contractuale prin prezentarea altor documente decât cele agreate de părți prin convenție.

Înalta Curte subliniază împrejurarea că intră în sfera incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți sau pentru instanța care exercită un control judiciar asupra acesteia. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a celor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, precum și motivarea conformă, în fapt și în drept. Astfel, instanța a confirmat cadrul procesual al cauzei sub aspect obiectiv, a reținut situația de fapt prin prisma probelor administrate, determinând obligațiile contractuale asumate de părți, a evidențiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situației de fapt reținute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele deciziei recurate și nici cu soluția pronunțată nu echivalează cu lipsa motivării, din perspectiva analizată fiind esențială împrejurarea că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele care au condus către această dezlegare, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reține niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Totodată, art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă tribunalele să își motiveze deciziile, fără a impune să răspundă detaliat la fiecare argument, iar conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță, motivând chiar succint hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile formulate de aceasta în calitate de titulară a căii de atac devolutive, prezentând argumente proprii privind chestiunea valabilității situațiilor financiare, prin prisma legii contabilității și efectele juridice pe care le-au produs aceste documente, reținând faptul că, în mod legal au fost evaluate pentru aprecierea eligibilității beneficiarului; totodată, a explicat de ce a apreciat, pe baza documentelor prezentate, că societatea creditată nu se afla în insolvență la momentul acordării finanțării.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiași motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., chestiunea motivării unei hotărâri judecătorești fiind o chestiune de conținut, de calitate, iar nu una de cantitate a considerentelor.

În legătură cu aceeași chestiune a examinării defectuoase asupra eligibilității beneficiarului, care ar justifica respingerea cererii băncii de plată a garanției, autoarea căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a unor norme de drept material în raport cu obligațiile asumate prin convenția părților.

Înalta Curte notează faptul că refuzul recurentei de a plăti garanția a fost fundamentat pe nesocotirea clauzei 9.2 alin. (1) lit. e), f) și h) din convenția nr. 176/2012, care prevede explicit documentele ce trebuie să însoțească cererea de plată, aceasta invocând neregularități ale situațiilor financiare anuale, ale extrasului din Buletinul Procedurilor de Insolvență și ale certificatului emis în urma consultării evidențelor Centralei Incidentelor de Plăți, documente examinate în etapa verificării condiției de eligibilitate a beneficiarului, conform art. 3.1.1 lit. a)1), a2), a3), d) și f) din aceeași convenție.

În raport cu aceste clauze contractuale, titulara căii de atac a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale care reglementează forța obligatorie și interpretarea contractului, apreciind că intervenția instanței nu era necesară, față de caracterul clar al clauzelor respective, și echivalează cu modificarea nelegală a voinței părților, întrucât a statuat asupra îndeplinirii obligațiilor intimatei prin aplicarea altor reguli decât cele agreate de părți.

Instanța supremă notează că nici criticile formulate din aceasta perspectivă nu sunt fondate, iar statuările instanței de apel respectă dispozițiile legale invocate, astfel că nu se poate reține ingerința acesteia în raporturile contractuale dintre părți.

Sub acest aspect, din examinarea deciziei recurate rezultă cu evidență faptul că instanțele devolutive au examinat înscrisurile prezentate de părți, criticate de recurentă din perspectiva unor vicii de formă sau a nerespectării unui termen prevăzut contractual pentru a fi prezentate celeilalte părți, concluzia fiind aceea că toate aceste documente au putut produce efectele urmărite prin încheierea contractului. De altfel, înscrisurile contestate de autoarea căii de atac, anexate cererii de plată, au fost întocmite și prezentate în etapa verificării eligibilității beneficiarului, iar în anul 2014 recurenta a emis o notificare prin care a confirmat includerea societății finanțate de bancă în plafonul de garantare, întrucât aceasta îndeplinea condițiile stabilite de părți prin convenție. De aceea, instanța devolutivă de control judiciar a reținut că recurenta nu a dovedit niciun motiv întemeiat care să justifice refuzul său de a plăti garanția, acordarea acesteia din urmă efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor și criteriilor de eligibilitate stabilite.

Față de criticile privind conținutul clauzelor contractuale și pretinsele vicii de formă ale anumitor înscrisuri, Înalta Curte reține că acestea vizează probele administrate în cauză, iar recurenta urmărește practic să obțină în recurs reaprecierea situației de fapt cu privire la aspectele criticate, precum și reanalizarea probatoriului din perspectiva viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte amintește că examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie a hotărârii. O asemenea analiză însă nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând împrejurarea că recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, astfel că reevaluarea situației factuale și a probelor deja administrate nu mai poate constitui motiv de preocupare pentru instanța de recurs.

O ultimă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează soluția pronunțată asupra excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al intimatei, recurenta apreciind că respingerea acestei excepții este rezultatul aplicării greșite a art. 2.537 pct. 2, art. 2.539 alin. (2) și art. 2.515 alin. (3) și (4) C. civ.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reține situația de fapt așa cum aceasta a fost stabilită de instanțele devolutive, în sensul că, la data de 18.09.2015, intimata a formulat cererea de plată a garanției, completată la 11.12.2015 cu documentele suplimentare solicitate de recurentă, iar refuzul de plata a fost adus la cunoștința băncii intimate prin notificarea comunicată la 20.05.2016. Potrivit art. 9.4 din convenția părților, plata garanției trebuia efectuată în termen de 90 de zile de la depunerea cererii de plată, termen care nu începea să curgă cât timp finanțatorul nu a transmis toate documentele prevăzute de art. 9.2, inclusiv pe cele solicitate în completare de către garant.

În aceste împrejurări, nu este legală susținerea recurentei potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă la data depunerii cererii de plată, întrucât dreptul la acțiune al intimatei s-a născut la data refuzului expres al recurentei, respectiv la data de 20.05.2016. În consecință, din perspectiva termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ. și aplicabil în cauză, învestirea instanței cu prezenta acțiune se putea realiza, ca regulă, până la data de 20.05.2019, reper temporal în raport cu care introducerea cererii de chemare în judecată la data de 14.08.2019 ar apărea situată în afara termenului legal de prescripție.

Cu toate acestea, la 11.09.2018, reclamanta A. S.A., în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2018, având aceleași părți și ca obiect pretenții izvorând din aceeași convenție, a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat plata garanției; prin încheierea din 06.06.2019, pronunțată în acel dosar, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca tardivă cererea reconvențională, hotărâre rămasă definitivă la 22.02.2022.

Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ. stabilesc faptul că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă, prin excepție, o astfel de cerere poate reprezenta act de întrerupere a prescripției dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă acțiune, cu condiția ca aceasta să fie admisă, ipoteză care se verifică în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că reclamanta, căreia i s-a respins ca tardivă cererea reconvențională în procesul anterior, prin încheierea din 06.06.2019, rămasă definitivă la 22.02.2022, a învestit instanța cu prezenta acțiune, înregistrată la 14.08.2019, așadar chiar anterior rămânerii definitive a hotărârii precedente.

Aplicând ipoteza reglementată de art. 2.539 alin. (2) C. civ., deși data introducerii prezentei cereri, 14.08.2019, este plasată în afara intervalului de 3 ani în care putea fi exercitat dreptul la acțiune, respectiv 20.05.2016-20.05.2019, prin admiterea prezentei acțiuni, cererea reconvențională respinsă ca tardivă dobândește practic efectul unui act de întrerupere a cursului termenului de prescripție, astfel că de la data formulării respectivei cereri reconvenționale - 11.09.2018, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani (11.09.2018-11.09.2021), în interiorul căruia a fost demarat prezentul litigiu.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta susține faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2.537 C. civ., întrucât pct. 2 al acestui articol prevede chiar ipoteza introducerii unei cereri de chemare în judecată, ca act ce întrerupe cursul prescripției, iar din modul de redactare a textelor legale ce reglementează întreruperea prescripției extinctive, rezultă că intenția legiuitorului a fost în sensul ca acestea să fie aplicate coroborat; astfel, art. 2.537 C. civ. menționează cazurile de întrerupere a cursului prescripției, printre care, la pct. 2 pe acela vizând "introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare", iar articolele următoare, de la art. 2.538 la art. 2.540 din același cod, detaliază condițiile particulare în care operează întreruperea pentru fiecare ipoteză. Din interpretarea coroborată a art. 2.537 pct. 2 și a art. 2.539 alin. (2) C. civ. rezultă cu evidență faptul că, prescripția va fi întreruptă și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Instanța supremă reține că instanța de apel a aplicat corect aceste prevederi, în sensul că a stabilit care este succesiunea acțiunilor formulate de reclamantă, momentele la care au fost demarate acestea și data la care prima acțiune a fost respinsă definitiv, a constatat că a doua acțiune a fost formulată în termenul legal și a analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății prin cea de-a doua cerere.

Cu privire la susținerea vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.515 alin. (3) și (4) C. civ., privind modificarea duratei și a cursului prescripției extinctive, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut incidența în speță a acestor norme de drept, ci doar a menționat că reglementează regulile aplicabile prescripției și nu sunt de natură să influențeze aplicabilitatea prevederilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., astfel încât această critică nu prezintă legătură cu considerentele deciziei atacate.

Ultimul motiv de casare deduce instanței de recurs verificarea corectei aplicări a dispozițiilor legale privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susținând că valoarea onorariului de avocat, la care a fost obligată de instanțele devolutive, este disproporționată față de complexitatea cauzei și munca prestată de avocat.

Nici aceste critici nu pot fi reținute, câtă vreme recurenta contestă cheltuielile de judecată exclusiv din perspectiva cuantumului apreciat ca fiind exagerat, întrucât, așa cum s-a reținut prin decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanței de apel.

Potrivit prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 din același cod, culpa procesuală reținându-se în sarcina recurentei, ca parte căzută în pretenții, aceasta va fi obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 5.865,99 RON, reprezentând onorariu avocat, justificată cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 29/13.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.865,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.