ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 188/2021 pronunțată la data de 31.12.2021 de Judecătoria Aleșd, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la următoarele pedepse:

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de câte 3 (trei) luni închisoare menționate în alineatul anterior, stabilind ca pedeapsă rezultantă pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse, respectiv un spor de 2 (două) luni închisoare, rezultând astfel pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu referire la art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 10 (zece) luni închisoare, pe un termen de încercare de 2 ani și 10 luni, aplicată inculpatului prin sentința penală sentința penală nr. 113 din 21.10.2016 a Judecătoriei Aleșd, definitivă prin decizia penală nr. 156/A/14.03.2017 a Curții de Apel Oradea, și s-a adăugat această pedeapsă la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată în prezenta cauză, astfel că, în final, inculpatul urmează să execute pedeapsa rezultantă de un an și 3 luni închisoare în regim de detenție.

S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) C. proc. pen.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă C. și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând daune morale.

S-au respins restul pretențiilor ca nedovedite.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia nr. 350/A din 22 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2018, s-a decis:

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 188 din 31 decembrie 2021 pronunțate de Judecătoria Aleșd în dosarul nr. x/2018.

A fost desființată sentința atacată și, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa de un an și 3 luni închisoare în pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare aplicată în prezenta cauză și pedeapsa de 10 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 113 din 21 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Aleșd în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 156/A din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

Au fost înlăturate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 83 alin. (1) C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentința penală nr. 113 din 21 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Aleșd în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 156/A din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele individuale de 3 luni închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., 3 luni închisoare aplicate pentru comiterea infracțiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. și 3 luni închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. și înlătură atât sporul de 2 luni închisoare aplicat în urma contopirii, cât și soluțiile de condamnare la pedepsele individuale aplicate inculpatului.

A fost înlăturată dispoziția de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea părții civile C., precum și dispoziția de obligare a inculpatului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., a fost achitat inculpatul A. de sub acuzația comiterii infracțiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., față de lipsa tipicității obiective a faptei.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., față de incidența autorității de lucru judecat a hotărârii definitive de sancționare contravențională anterioară a inculpatului pentru aceeași faptă.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., pentru prejudiciul pretins în temeiul faptelor de violare a sediului profesional și tulburarea ordinii și liniștii publice, care au făcut obiectul acuzației.

S-a respins ca nefondată acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., pentru prejudiciul pretins în temeiul faptei de amenințare care a făcut obiectul acuzației.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în fond și în apelul inculpatului au rămas în sarcina statului.

Curtea de Apel Oradea a reținut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., de tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Incidența prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de amenințare:

În prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global, s-a apreciat ca fiind cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022).

Prin urmare, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. ce nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, reprezintă lege penală mai favorabilă în prezenta cauză, iar prescripția specială nu va opera, prescripția răspunderii penală urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., Curtea a reținut că aceasta este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amenda, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., de 3 ani.

Astfel, Curtea a constatat că la data de 24 iunie 2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripției răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., care s-a împlinit în data de 23 iunie 2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.

Curtea a considerat că cele trei infracțiuni de care a fost acuzat inculpatul sunt infracțiuni flagrante în sensul art. 293 C. proc. pen.. În aceste condiții, trebuie avut în vedere că art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020), respectiv art. 64 alin. (5) din Anexa 1 la Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020) exceptează explicit infracțiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgență sau anterior acesteia.

Or, în aceste condiții, s-a apreciat nu se poate considera că cele două decrete prezidențiale au avut ca efect suspendarea pe o durată de 60 de zile a cursului prescripției penale în prezenta cauză.

În plus, Curtea a notat că prin decizia Curții Constituționale nr. 152/din 06.05.2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13.05.2020) instanța de contencios constituțional a apreciat că, pe de o parte, că Decretul Președintelui prin care se instituie starea de urgență reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, iar, pe de altă parte, că dispozițiile din anexa acestuia au fost emise cu depășirea de către Președinte a atribuțiilor sale constituționale și că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgență (ce poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil), nu putea fi dispusă de președinte, prin dispozițiile cuprinse în anexa la decretul de instituire a stării de urgență ["În primul rând, dacă legiuitorul constituant ar fi considerat că prin decret, ca act administrativ normativ, Președintele, ca autoritate executivă, poate adopta norme cu putere de lege în perioada stării de urgență sau de asediu, ar fi prevăzut în mod expres această delegare legislativă (...) În al doilea rând, legiuitorul constituant a prevăzut expres în norma-cadru privind măsurile excepționale - art. 93 alin. (2) că "Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora". Rațiunea obligării Parlamentului, prin Constituție, să funcționeze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgență este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenției legislative în regim de urgență, în orice domeniu pe care situația de criză îl afectează, inclusiv și mai ales atunci când este vizată restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale. (...) Astfel, norma constituțională constituie o garanție împotriva eventualelor excese sau abuzuri ale autorităților publice executive, Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului, acționând ca un garant al drepturilor și al libertăților cetățenilor. În al treilea rând, existența unei stări de asediu sau de urgență se încadrează per se în ipoteza de incidență a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție, care permit Guvernului să adopte ordonanțe de urgență "numai în situații extraordinare". Așa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituțională să intervină cu celeritate și să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituțional în vigoare delimitează în mod riguros competențele autorităților publice, respectiv partajarea atribuțiilor legislative de cele executive, excepția de la regulă fiind în mod expres reglementată și de strictă interpretare. (...) modul în care Președintele și-a exercitat atribuția constituțională, prin depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa cum s-a precizat anterior, stabilind competențele fiecărei autorități publice implicate în gestionarea situației de criză care a generat instituirea stării de urgență, nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale (...). încuviințând instituirea stării de urgență, Parlamentul României avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor constituționale și legale pe care decretul Președintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviințeze măsura, fără a-și îndeplini obligația de a verifica respectarea exigențelor pe care Constituția și legea le impun decretului Președintelui și de a sancționa exercitarea ultra vires a competențelor legale"].

În aceste condiții, chiar și în ipoteza infracțiunilor care nu erau flagrante, s-a considerat că nu se poate consideră a operat suspendarea cursului prescripției răspunderii penal în condițiile art. 156 C. pen.. Această concluzie își menține valabilitatea, chiar dacă cele două decrete prezidențiale au fost aprobate prin hotărâri ale Parlamentului (Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, respectiv Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020), deoarece puterea legiuitoare a încuviințat doar instituirea stării de urgență, nu și celelalte măsuri adoptate prin aceste decrete.

Referitor la infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 C. pen.:

Curtea a constatat că prin actul de sesizare a instanței în sarcina inculpatului s-a reținut că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu, iar apoi a continuat cu același comportament în fața blocului unde se află sediul asociației, stârnind repulsia și indignarea persoanelor de față sau aflate în apropriere.

În ceea ce privește comportamentul pe care inculpatul l-ar fi avut în fața blocului unde se află sediul asociației, prin care ar fi stârnit repulsia și indignarea persoanelor de față sau aflate în apropriere, a fost audiată doar martora D., care, în declarația dată în fața instanței de fond, a arătat că discuțiile dintre inculpat și celelalte persoane prezente la ședință ar fi avut loc în fața blocului în care se află sediul asociației și că atitudinea inculpatului nu a avut cui să atragă atenția, deoarece în magazin nu erau clienți.

Ca atare, Curtea a apreciat că în sarcina inculpatului nu se poate reține decât că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu.

Instanța de apel a constatat că, prin procesul-verbal de contravenție nr. x încheiat de Postul de Poliție Bratca în data de 24 iunie 2017, inculpatul a fost sancționat cu o amendă de 200 de RON, pentru comiterea contravenției prevăzute de art. 2 pct. 1) din Legea nr. 61/1991, reținându-se că, aflându-se la sediul C., a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședința consiliului de administrație.

Astfel, s-a apreciat că principiul ne bis in idem este aplicabil și în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancționată contravențional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale îl acordă respectivei noțiuni.

Pentru reținerea incidenței principiului ne bis in idem este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei hotărâri definitive cu privire la fondul cauzei; existența unei duble proceduri în materie penală de sancționare (bis); noul proces penal să se îndrepte contra aceleiași persoane (eadem personae); să privească fapte identice ori fapte care sunt în mod substanțial aceleași (idem factum).

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că inculpatul A. a fost sancționat cu o amendă de 200 RON pentru comiterea contravenției prevăzute de art. 2 pct. 1) din Legea nr. 161/1991, procesul-verbal de contravenție nefiind atacat de inculpat, dobândind astfel caracter definitiv, în sensul art. 4 al Protocolului nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la expirarea termenului de 15 zile în care acesta putea formula plângere contravențională împotriva acestuia, respectiv înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului.

În ceea ce privește existența unei duble proceduri în materie penală de sancționare (bis), Curtea a reținut că, potrivit art. 2 pct. 1) din Legea nr. 61/1991, constituie contravenție săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora, dacă nu este comisă în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune și, conform art. 3 din aceeași lege, este sancționată cu amendă de la 200 RON la 1.000 RON.

Totodată, s-a notat că, potrivit art. 371 C. pen., constituie infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică, infracțiune pedepsită cu închisoarea de la unu la 5 ani sau cu amendă.

În continuare, procedând la analizarea comparativă a situațiilor de fapt astfel cum acestea au fost descrise în procesul-verbal de contravenție cu situația de fapt menționată în rechizitoriu, Curtea a constatat că faptele cuprinse în cele două proceduri, administrativă și penală, respectiv acțiunile ce constituie elementul material al laturii obiective atât a contravenției, cât și a infracțiunii, sunt aceleași în ambele proceduri, în sensul că reprezintă un ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, în timp și spațiu, precum și prin obiectul lor, independent de încadrările juridice ale faptelor sau de interesul juridic protejat.

Curtea a apreciat că prezentarea în esență a situației de fapt care a condus la sancționarea contravențională în procesul-verbal de contravenție nr. x încheiat de Postul de Poliție Bratca în data de 24 iunie 2017 (aflându-se la sediul C. a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședința consiliului de administrație) nu este de natură a afecta în vreun fel împrejurările în care s-au produs evenimentele pe baza cărora s-a întocmit rechizitoriul (în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu), fiind evident că faptele din cele două proceduri sunt identice (din perspectiva înțelesului autonom pe care această noțiune, a identității de fapte materiale, o are în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului).

În aceste condiții, Curtea a constatat că, în cauză, sancțiunea contravențională aplicată inculpatului are ca obiect aceeași faptă pentru care împotriva acestuia s-a început urmărirea penală, cele două proceduri vizând aceeași faptă (idem factual) și aceeași persoană (idem personal), sancțiunea contravențională devenind definitivă înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului.

Curtea a opinat că prezentul proces penal reprezintă o a doua procedură judiciară a statului îndreptată împotriva inculpatului A., prin care se urmărește angajarea răspunderii penale a inculpatului pentru o faptă de natură penală pentru care a fost deja condamnat definitiv în procedura contravențională.

Prin urmare, din moment ce o autoritate a statului a ales să aplice o sancțiune de natură administrativă persoanei în sarcina căreia a reținut că fapta săvârșită constituie contravenție, s-a considerat că nu este admisibil ca o altă autoritate să dispună, în condițiile prezentate, trimiterea în judecată a acelei persoane, ca urmare a aprecierii asupra împrejurării că aceeași faptă comisă ar constitui infracțiune.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 24 iunie 2022 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, intimatului persoană vătămată B. la data de 27 iunie 2022, intimatei părți civile C. la data de 8 iulie 2022 și apelantului inculpat A. la data de 8 iulie 2022.

Data până la care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea avea posibilitatea de declarare a recursului în casație este 25 iulie 2022, inclusiv.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 1 iulie 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin procuror, prin adresa nr. x/2022, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la:

- infracțiunea de amenințare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., întrucât în cursul urmăririi penale și apoi în cursul cercetării judecătorești au fost efectuate acte procedurale care au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, atât înainte de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al Românei a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018), cât și după acest moment (acestea din urmă fiind acte care trebuie comunicate suspectului/inculpatului).

- infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 C. pen.

În rechizitoriu se descrie această infracțiune: în data de 24.06.2017, în jurul orei 12, la sediul Asociației de Pădurit și Pășunat Măgura Piatra Craiului, unde se desfășura ședința consiliului de administrație, a avut un comportament recalcitrant, amenințând, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu, apoi (după plecarea poliției) a continuat cu același comportament în fața blocului unde se afla sediul asociației, stârnind repulsia și indignarea persoanelor de față sau aflate in apropiere.

Prin procesul-verbal nr. x/24.06.2017 (ora 12.30), organele de poliție i-au aplicat lui A. o amendă de 200 RON pentru contravenția prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 descriind fapta astfel "aflându-se la sediul asociației (...) a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședința consiliului de administrație".

Conform art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie contravenție săvârșirea în public de fapte, acte ori gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora.

Potrivit art. 371 C. pen., fapta persoanei care, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică se pedepsește.

Starea de fapt reținută de Curte este că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, inculpatul a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației, membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu.

Instanța de apel a considerat că, în privința faptelor și infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice există o identitate totală între fapta dedusă judecății și fapta pentru care a fost sancționat contravențional, astfel încât a făcut aplicarea principiului ne bis in idem (faptele fiind identice ori în mod substanțial aceleași).

Procurorul a subliniat că în actul de sesizare se rețin două episoade ale manifestărilor inculpatului: primul, cel anterior/concomitent sosirii organelor de poliție, pentru care lucrătorii de poliție au aplicat sancțiunea contravențională reținând doar că A. a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședință și al doilea, cel posterior plecării organelor de poliție care, în mod evident, nu apare în procesul-verbal de contravenție.

Or, în opinia acuzării, instanța de apel nu a analizat deloc acest al doilea episod și, deși a reținut că inculpatul a lovit ușa cu pumnii și picioarele, a considerat că acest detaliu aparține faptelor cuprinse în procesul-verbal de contravenție.

S-a subliniat că violența asupra bunurilor, în speță fapta inculpatului de a tulbura ordinea și liniștea publică prin loviturile cu pumnii și picioarele aplicate ușii, nu reprezintă un element constitutiv al contravenției prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991; reprezintă însă una din modalitățile alternative ale infracțiunii prev. de art. 371 C. pen.

Nefiind vorba despre o identitate totală/substanțială între cele două proceduri pornite împotriva inculpatului, cea penală și cea contravențională, sunt greșite atât aplicarea principiului ne bis in idem, cât și (ca efect) încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunea de amenințare.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată intimatului persoană vătămată B. la data de 27 iunie 2022, intimatei părți civile C. la data de 8 iulie 2022 și apelantului inculpat A. la data de 8 iulie 2022.

Până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 1 septembrie 2022, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație era îndeplinită, iar la data de 25 octombrie 2022 a fost întocmit raportul de către magistratul-asistent.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin încheierea din data de 1 noiembrie 2022, Înalta Curte, constatând întrunite condițiile prevăzute de lege, a admis în principiu cererea de recurs în casație și a trimis cauza în vederea judecării la Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători și a fixat termen de judecată, la data 13 decembrie 2022.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speță, în limitele procesuale menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că parchetul a susținut recursul în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin prisma a două motive, respectiv din perspectiva faptului că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la:

- infracțiunea de amenințare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., întrucât în cursul urmăririi penale și apoi în cursul cercetării judecătorești au fost efectuate acte procedurale care au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, atât înainte de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al Românei a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018), cât și după acest moment (acestea din urmă fiind acte care trebuie comunicate suspectului/inculpatului);

- infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 C. pen., întrucât în actul de sesizare se rețin două episoade ale manifestărilor inculpatului: primul, cel anterior/concomitent sosirii organelor de poliție, pentru care lucrătorii de poliție au aplicat sancțiunea contravențională reținând doar că A. a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședință și al doilea, cel posterior plecării organelor de poliție care nu apare în procesul-verbal de contravenție, însă instanța de apel nu a analizat acest al doilea episod.

Referitor la primul motiv de recurs în casație legat de infracțiunea de amenințare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., Înalta Curte reține că argumentele invocate de parchet în susținerea acestuia sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragrafele 73, 74);

Prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este și Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Raportând aceste considerente la situația din speță, Înalta Curte constată că pentru infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., reținută în sarcina inculpatului s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripția înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reține din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată, printre alte, și pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., faptă săvârșită la data de 24 iunie 2017.

Infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amenda, situație în care termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 3 ani, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a reținut că la data de 24 iunie 2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripției răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., care s-a împlinit în data de 23 iunie 2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.

Pe cale de consecință, constată că, în mod corect, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casație legat de infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 C. pen., Înalta Curte reține, de asemenea, că argumentele invocate de parchet în susținerea acestuia sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

În primul rând, se observă că prin actul de sesizare a instanței în sarcina inculpatului s-a reținut că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu, iar apoi a continuat cu același comportament în fața blocului unde se află sediul asociației, stârnind repulsia și indignarea persoanelor de față sau aflate în apropriere.

Curtea de Apel Oradea, în urma analizei materialului probator, a reținut, în ceea ce privește comportamentul pe care inculpatul l-ar fi avut în fața blocului unde se află sediul asociației, prin care ar fi stârnit repulsia și indignarea persoanelor de față sau aflate în apropriere, că "a fost audiată doar martora D., care, în declarația dată în fața instanței de fond, a arătat că discuțiile dintre inculpat și celelalte persoane prezente la ședință ar fi avut loc în fața blocului în care se află sediul asociației și că atitudinea inculpatului nu a avut cui să atragă atenția, deoarece în magazin nu erau clienți."

Drept urmare, Curtea de Apel Oradea a reținut în sarcina inculpatului doar că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfășura ședința consiliului de administrație, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând și jignind pe președintele asociației și membrii prezenți, lovind cu pumnii și picioarele în ușă, fiind necesară intervenția poliției pentru îndepărtarea din sediu.

Ceea ce solicită parchetul a fi analizat, din perspectiva episodului doi al activității infracționale a inculpatului, privește o modificare a situației de fapt stabilite cu titlu definitiv de către instanța de apel, asupra căreia instanța de recurs în casație nu mai poate interveni și care, pe cale de consecință, nu poate face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casație.

Așadar, văzând situația de fapt reținută de instanța de apel, prin raportare la procesul-verbal de contravenție nr. x încheiat de Postul de Poliție Bratca în data de 24 iunie 2017, prin care inculpatul a fost sancționat cu o amendă de 200 de RON, pentru comiterea contravenției prevăzute de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, în care s-a reținut că, aflându-se la sediul C., a adresat cuvinte și expresii jignitoare persoanelor aflate la ședința consiliului de administrație, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut incidența principiului ne bis in idem de către Curtea de Apel Oradea, cu consecința încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 decembrie 2022.