ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 593/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 15 septembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția penală în baza art. 242 alin. (2) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul A. privind înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar.

În baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2), (4) din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestului la domiciliu cu privire la inculpatul A., măsură ce a fost menținută.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Brașov a reținut că luarea, prelungirea, iar ulterior menținerea măsurilor preventive (arestul preventiv și apoi arestul la domiciliu) a avut în vedere îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv existența probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârșirii infracțiunii de către inculpat și o stare de pericol care ar rezulta din lăsarea acestuia în libertate. De asemenea, s-a reținut că măsura privativă de libertate corespunde scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni precum și buna desfășurare a procesului penal.

La acest moment, cu privire la suspiciunea săvârșirii infracțiunii, Curtea a constatat că nu au apărut elemente cu caracter de noutate, prin raportare la ultima verificare a măsurii preventive, care să justifice o altă interpretare a situației de fapt reținute până la acest moment, nefiind administrate alte mijloace de probă în cauză.

Cu referire la existența unei stări de pericol pentru ordinea publică care ar rezulta din lăsarea inculpatului în libertate, Curtea a considerat că elementele care au fost avute în vedere până la acest moment, cele ținând de faptă și de persoana inculpatului, justifică în continuare, chiar după mai mult de un an de privare de libertate, concluzia privind existența acestui pericol.

De altfel, a considerat că la acest moment - în lipsa altor elemente cu caracter de noutate - factorul principal care trebuie avut în vedere este timpul, respectiv durata scursă de la momentul dispunerii măsurii arestării preventive și până în prezent, pentru a aprecia dacă mai subzistă o stare de pericol pentru ordinea publică și dacă măsura mai este una proporțională cu scopul urmărit.

Din această perspectivă, Curtea a remarcat faptul că, deși în abstract este vorba de fapte grave, prin natura lor, în concret suspiciunea existentă în prezenta cauză vizează două acte de vânzare, realizate la interval relativ scurt de timp, și cu privire la cantități reduse, către aceeași persoană, toate acestea fiind elemente care ar putea fi invocate pentru a susține existența unei periculozități mai reduse care, la acest moment - respectiv la 1 an și 4 luni de la dispunerea arestării - ar face ca starea de pericol pentru ordinea publică să se fi diminuat într-o astfel de măsură încât nu ar mai fi necesar arestul la domiciliu.

Însă, astfel cum a reținut și în încheierea anterioară, a arătat că deținerea reprezintă, prin natura sa, o acțiune cu întindere în timp și, mai mult, este precedată de procurarea produselor deținute, operațiune care, de asemenea, presupune o anumită derulare în timp. Pe cale de consecință, din perspectiva poziției subiective a unei persoane implicate într-o astfel de activitate, a reținut o persistență a rezoluției infracționale pentru o durată mai lungă de timp.

Pe de altă parte, aceste circumstanțe vizând faptele, a considerat că trebuie privite și prin prisma datelor privind persoana inculpatului, prezentând relevanță antecedentele penale ale acestuia, din fișa de cazier a acestuia rezultând că a suferit mai multe condamnări începând cu anul 2003, pentru infracțiuni de natură diversă, ceea ce reprezintă un indiciu al disponibilității inculpatului de a-și satisface necesitățile, îndeosebi de natură patrimonială, prin săvârșirea de infracțiuni. Repetabilitatea unui comportament infracțional la diferite intervale de timp, în opinia Curții indică existența unui risc ridicat de săvârșire și în viitor de fapte de natură penală.

În acest context, reținând și perioadele în care inculpatul s-a aflat în executarea unor pedepse privative de libertate (începând cu anul 2002), care nu și-au atins scopul urmărit, Curtea a apreciat că durata de privare de libertate de până la acest moment nu este suficientă pentru a se aprecia că inculpatul nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică.

Tot cu referire la persoana inculpatului, Curtea a constatat că au existat mai multe persoane care au susținut că îl percep pe acesta ca pe o persoană violentă. Evident, este vorba de o percepție subiectivă însă, în condițiile în care antecedența penală a inculpatului se regăsesc și infracțiuni contra persoanei, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi ignorată, și reprezintă un element care, alături de cele deja analizate, indică subzistența și la acest moment a unei stări de pericol rezultând din lăsarea în libertate.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că măsura arestului la domiciliu este în continuare proporțională cu scopul urmărit. În această privință, a avut în vedere faptul că inculpatul a susținut că, și din arest la domiciliu, acesta poate desfășura activități lucrative, realizând în tot acest interval de timp activități comerciale prin intermediul firmei sale, prin urmare nefiind afectat prin prisma posibilității procurării mijloacelor de subzistență necesare lui și familiei sale.

De asemenea, din perspectiva vieții de familie, acesta nu întâmpină dificultăți în menținerea relațiilor de familie, locuind împreună cu soția și fiul său. Este adevărat că există anumite limitări în ceea ce privește natura activităților care pot fi desfășurate împreună, prin prisma restricției de deplasare în afara domiciliului, însă, punând în balanță interesul personal al inculpatului cu cel general, urmărit prin impunerea măsurii preventive, Curtea a considerat că măsura nu este disproporționată, restrângerile aduse inculpatului nedepășind o limită rezonabilă prin raportare la scopul urmărit.

În ceea ce privește dificultățile cu privire la organizarea apărării la care inculpatul a făcut referire, Curtea nu a primit aceste susțineri, constatând că inculpatul a fost și este în continuare asistat de mai mulți apărători cu care a putut menține legătura fără nici un fel de problemă.

Prin urmare, s-a apreciat că la acest moment măsura arestului la domiciliu este una proporțională.

În ceea ce privește cererea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, a reținut că apărarea inculpatului face referire la o conduită obișnuită în cursul unui proces penal și nu una care să caracterizeze în mod deosebit, pozitiv, inculpatul, și deci să poată fi avută în vedere ca un element de natură a justifica înlocuirea măsurii preventive cu una mai blândă.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestație.

În esență, a solicitat admiterea contestației formulate și înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar, motivat de faptul că a fost destul de mult timp arestat.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte reține dispozițiile art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. potrivit cărora "împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare."

Din economia textului de lege indicat rezultă, așadar, că se poate formula contestație împotriva unei încheieri penale prin care s-a dispus asupra măsurilor preventive doar atunci când aceasta a fost pronunțată de prima instanță, contestația urmând a fi soluționată de instanța ierarhic superioară. În situația în care încheierea este pronunțată de instanța de apel, aceasta dobândește caracter definitiv, neputând fi atacată cu nicio cale de atac.

În speță, încheierea din data de din data de 15 septembrie 2022 este pronunțată de Curtea de Apel București, instanță de apel în soluționarea cauzei penale, fiind o încheiere definitivă, iar calea de atac formulată împotriva unei astfel de încheieri este inadmisibilă.

În aceste condiții, se constată că inculpatul a declarat o cale de atac împotriva unei soluții nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, a încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 340 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 octombrie 2022.