ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3/2023

Ședința publică din data de 03 ianuarie 2023

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 07.12.2022, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în baza art. 362 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 208 alin. (4) din C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A. și în baza art. 208 alin. (4) din C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului A..

Pentru a hotărî în acest sens, curtea a reținut că împotriva sentinței penale nr. 568/2022 pronunțate de Judecătoria Slobozia, în dosarul nr. x/2022, a declarat apel inculpatul A..

Potrivit art. 362 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (2), (3) și (4) din C. proc. pen., în cazurile în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice periodic pe parcursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive în vederea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).

Instanța poate dispune menținerea măsurii arestării preventive dacă reține că temeiurile care au determinat arestarea se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal în faza de judecată. Este, totodată, necesar să nu fie depășit termenul rezonabil al arestării preventive.

Curtea a apreciat că, în cauză, există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale cu privire la existența unei bănuieli rezonabile că inculpatul este posibil autor al faptelor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv cele pentru care a fost condamnat în primă instanță.

Articolul 5 paragraful (1) lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994 stipulează necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea Murray contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Totuși faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (cauza Calejja contra Maltei).

Curtea a constatat faptul că suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) din C. proc. pen. privind săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii imputate decurge din materialul probator administrat în cauză, respectiv probele administrate în faza de urmărire penală și cele din fața instanței de fond.

De asemenea, a reținut că în cauză există situația prevăzută de art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv privarea apelantului inculpat de libertate este în continuare necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

În ceea ce privește această ultimă condiție, Curtea a învederat faptul că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie făcut abstracție de gravitatea faptelor a căror săvârșire i se impută acestuia. De altfel, potrivit normei procesual penale anterior menționate, gravitatea faptelor și modul și circumstanțele de comitere a acestora constituie elemente care, coroborate circumstanțelor personale, pot conduce sau nu la concluzia existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Astfel, pentru a reține pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, s-a avut în vedere gradul ridicat de periculozitate socială a faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată, modul și împrejurările în care se presupune că a fost comisă.

Totodată, Curtea a constatat că arestarea inculpatului corespunde scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) din C. proc. pen. care nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive mai puțin restrictive de drepturi sau a arestului la domiciliu.

Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual, nu este depășită durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispozițiile art. 5 paragraful 3 din CEDO și la principiile și criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, cauza Labita c. Italiei, Hotărârea din 6 aprilie 2000, parag. 152 și urm, cauza W. c Elveției, Hotărârea din 26 ianuarie 1993, parag. 30-40, cauza Contrada c Italiei, Hotărârea din 24 august 1998, parag. 51-57, cauza I.A. c. Franței, Hotărârea din 23 septembrie 1998, parag. 94-112).

Relevant este și faptul că, așa după cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Weimhoff contra Germaniei și B contra Austriei, după pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenția se încadrează în prevederile art. 5 par. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dată fiind legătura esențială a acestor dispoziții cu cele prevăzute de către paragrafele 3 și 1 lit. c) ale art. 5 din Convenția Europeană, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanță și menținută în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deținută pentru a fi adusă în fața autorității competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracțiune.

Așadar, nu a intervenit niciun element de noutate de natură a conduce la concluzia că se impune revocarea măsurii arestării preventive atâta vreme cât prin sentința penală apelată a fost dedusă exclusiv perioada executată în stare de arest preventiv în prezenta cauză, iar aspectele învederate de inculpat, prin avocat ales, privind deducerea unor perioade executate în alte cauze, urmează a fi avute în vedere pe fondul apelului.

Prin urmare, curtea a apreciat că, în cauză, temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă și impun în continuare privarea de libertate a apelantului - inculpat A. și, pe cale de consecință, nu se impune revocarea măsurii arestării preventive și nici înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară.

Împotriva încheierii din data de 07.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a formulat contestație inculpatul A..

La termenul din data de 03.01.2023, președintele completului de judecată a pus în discuție pe cale de excepție admisibilitatea contestației formulate.

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituția României, revizuită, precum și exigențelor determinate prin art. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor, potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Așadar, revine părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că a fost sesizată cu contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 07.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, ce vizează menținerea măsurii preventive față de acesta.

Potrivit prevederilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva încheierilor prin care se dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Ca atare, încheierea pronunțată, în apel, cu privire la măsurile preventive nu este susceptibilă de reformare pe calea contestației.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres.

În aceste condiții, raportat la dispozițiile textelor de lege anterior menționate, se constată că inculpatul A. a promovat o cale de atac împotriva unei încheieri pronunțate în apel ce a vizat măsura preventivă, învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acesteia, deși nu întrunește cerințele legale.

Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea exercitării unei căi de atac și împotriva încheierilor pronunțate în apel vizând măsurile preventive, o asemenea procedură nu este admisibilă, întrucât în situația contrară s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile pot exercita căile de atac, în condițiile legii". În consecință, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 07 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 07 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 ianuarie 2023.