ÎCCJ, decizie (scj.ro #202163)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Abuz de încredere

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni contra patrimoniului. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

Indice alfabetic:

-

drept procesual penal

-  recurs în casație

-  drept penal

- abuz de încredere

C. proc. pen.,

art. 238 alin. (1)

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

Banii pot constitui obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din Codul penal, în situația în care încredințarea acestora s-a realizat în cadrul unui raport juridic netranslativ de proprietate.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 649/RC din 07 decembrie 2022

I. Prin sentința penală nr. x din data de 06.10.2021 pronunțată de Judecătoria Năsăud, în baza art. 396 alin. (1) Cod de procedură penală a fost condamnat inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, faptă  prevăzută și pedepsită de art. 238 alin. (1) din Cod penal, la pedeapsa de 6 luni  închisoare.

Potrivit art. 91 Cod penal raportat la art. 92 alin. (1) Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 6 luni aplicată inculpatului,  sens în care s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.

În esență, s-a reținut că inculpatul A, primind spre păstrare în luna august 2013 suma de 40.000 lei de la persoana vătămată B, la solicitarea expresă a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi făcut în favoarea persoanei vătămate, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, faptă  prevăzute de art. 238 alin. (1) din Cod penal (în modalitatea refuzului de restituire a bunului mobil).

II. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia penală nr. x din 29.04.2022 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către inculpatul A și partea civilă C împotriva sentinței penale nr.x din 6.10.2021 a Judecătoriei Năsăud.

Împotriva acestei decizii, inculpatul A a formulat recurs în casație.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, solicitându-se admiterea recursului în casație și achitarea recurentului, fapta comisă de acesta nefiind prevăzută de legea penală.

În motivarea recursului, a susținut următoarele:

Fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală în modalitatea reținută și descrisă de instanță, acesteia lipsindu-i unul din elementele constitutive – obiectul, respectiv o sumă de bani nu poate constitui obiect material al infracțiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii și implicit este incident cazul prevăzut de art. 16 lit.b) din Codul de procedură penală.

III. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din Codul de procedură penală, în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din Codul de procedură penală, pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Examinând recursul în casație din perspectiva cazului de casare invocat, art.438 alin. (1) pct.7 din Codul de procedură penală (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casație se pot supune verificării instanței critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanței de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel.

În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat se referă, în esență, la lipsa obiectului material a infracțiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acțiunea inculpatului corespunde elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz de încredere, reținută în concret în sarcina sa.

În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt, acțiunea inculpatului A, de a primi spre păstrare în luna august 2013 suma de 40.000 lei de la persoana vătămată B, iar la solicitarea expresă a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi făcut în favoarea persoanei vătămate, corespunde textului legal de incriminare a faptei de abuz de încredere, în modalitatea reținută de instanțele ordinare.

Prin urmare, fapta îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) din Cod penal.

În ce privește criticile inculpatului, care a susținut că banii nu pot forma obiect material al infracțiunii de abuz de încredere:

Conținutul juridic al infracțiunii de abuz de încredere presupune existența unei situații premisă, constând în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun al altuia și persoana care a primit acel bun.

Titlul deținerii poate fi deci orice raport juridic patrimonial, precum depozit, împrumut de folosință, mandat, gaj, etc.

În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt reținută de instanțe, a existat acest raport juridic patrimonial, constând în încredințarea sumei de bani de către partea vătămată, cu titlu de depozit.

În ce privește susținerea apărării că suma de bani nu poate face obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii, se reține că obiectul material – distinct de elementul material al infracțiunii, componentă a laturii obiective a infracțiunii –  nu face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel că nu reprezintă un element constitutiv al acesteia.

Pe de altă parte, banii, titlurile de credit și orice alte valori echivalând bani sunt bunuri mobile, astfel că pot constitui obiect material al infracțiunii, atunci când fac obiectul încredințării cu titlu de depozit unei persoane, spre păstrare, astfel cum a reținut instanța de apel în prezenta cauză.

Înalta Curte reține că examinarea unei cauze în recurs în casație nu poate conduce la reformarea situației de fapt reținută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale, în actualul cadru procesual instanța de casație putând analiza doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele ordinare, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situații de fapt.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art.438 alin. (1) pct.7 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din data de 29 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în dosarul nr.2388/265/2019.