ÎCCJ, Decizia nr. 49/2022
ÎCCJ, Decizia nr. 49/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 23 mai 2022
Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor reține următoarele:
Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A..
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că excepția a fost invocată de către contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021 având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale) și vizează sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.. De asemenea, s-a constatat că textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în mod constant, în jurisprudența sa, că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți a apreciat că acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.
În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că "legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".
În cauză, prin excepția de neconstituționalitate invocată, contestatorul A. a arătat că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., respectiv temeiul cererii de contestație în anulare formulate, încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21, art. 126 din Constituția României, întrucât împiedică instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare să admită în principiu calea extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor care nu sunt pronunțate în calea ordinară a apelului.
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți a reținut că respectivele critici formulate cu privire la neconstituționalitatea sintagmei "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., nu reprezintă critici reale referitoare la neconstituționalitatea textelor de lege și prin invocarea excepției nu se tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României.
În realitate, prin criticile formulate se tinde la modificarea și completarea dispozițiilor pretins neconstituționale, în sensul de a se reglementa posibilitatea părții de a formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri pronunțate într-o cale extraordinară de atac, în condițiile în care potrivit art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestație în anulare sunt, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluționează fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.
Or, situația avută în vedere de către contestator ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
Așadar, în raport de competența Curții Constituționale, s-a constatat că excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen. formulată de contestatorul A., este inadmisibilă.
Împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 a formulat recurs, în termenul legal, recurentul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021/a1.1.
Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, Completul de 5 Judecători, constată că este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin cererea formulată, contestatorul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen. susținând că dispozițiile a căror neconstituționalitate solicită a fi constatată, reprezintă temeiul cererii de contestație în anulare, fiind aplicabil în speță, iar constatarea neconstituționalității acestuia ar avea drept consecință restabilirea stării de legalitate, în sensul în care instanța care judecă contestația în anulare va putea să admită în principiu contestația în anulare în conformitate cu dispozițiile art. 431 - Admiterea în principiu din C. proc. pen. și să purceadă la judecarea contestației în anulare în conformitate cu dispozițiile art. 432 - Procedura de judecare din C. proc. pen.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători reține că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, revine Curții Constituționale. Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepția de neconstituționalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispozițiilor anterior menționate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremația Constituției în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituționalitate a posteriori și asigurându-se accesul părților la jurisdicția constituțională.
Așadar, instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate, nu realizează un control al constituționalității propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că excepția a fost invocată de către contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021 având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale) și vizează sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.. De asemenea, se constată că textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Însă pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.
În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că "legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".
Pe de altă parte, în cazul în care excepția vizează aplicarea sau interpretarea legii, problema pusă în discuție este cea a întinderii controlului de constituționalitate, iar nu a legalității sesizării, prin urmare acest aspect nu poate constitui un motiv de inadmisibilitate care să poată fi reținut de către instanță. Numai Curtea Constituțională se poate pronunța în sensul inadmisibilității unei astfel de excepții.
Cu toate că soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate ce vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii este susținută de o bogată jurisprudență a Curții Constituționale, trebuie remarcat că instanța constituțională a sancționat, uneori, texte de lege susceptibile de interpretări cu efecte neconstituționale. Curtea a reținut că este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică în cazul în care reglementarea legală a fost deturnată de la scopul ei legitim, printr-o aplicare sistematică eronată de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte, care poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. Criteriul fundamental pentru determinarea competenței de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acelei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar, existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor. Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate generat de interpretarea și aplicarea legii esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și a libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției (Curtea Constituțională, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014; Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015).
În concluzie, în situația în care se invocă excepția de neconstituționalitate a unui text normativ, într-o anumită interpretare, instanța judecătorească va sesiza întotdeauna Curtea Constituțională, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr
.
47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Circumscrisă rolului său de "legiuitor negativ", Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente în sistemul normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea ce există între o normă de reglementare primară și Legea fundamentala, sancționând-o pe prima prin declararea ei ca neconstituțională și implicit, inaplicabilă. Aceasta deoarece așa-numitele "omisiuni legislative sunt aspecte ce vizează în cele mai multe cazuri oportunitatea, iar nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituțională fiind învestită doar cu efectuarea unui control de legalitate în sens larg (conformitate a legilor cu Constituția) și nicidecum a unui control de oportunitate a legiferării. Un comportament diferit din partea Curții Constituționale ar avea semnificația unei depășiri a competenței sale, echivalând cu o intruziune nepermisă în sfera de activitate a puterii legislative
Pe de altă parte, însă, nu toate omisiunile legislative sunt rezultat al analizei legiuitorului sub aspectul oportunității reglementării, privită ca marjă de apreciere și discreție a acestuia. De aceea, soluția pronunțată de Curtea Constituțională nu a fost întotdeauna de respingere ca inadmisibile a excepțiilor care au avut ca obiect "omisiuni" ale dispozițiilor legale criticate pentru neconstituționalitate. Astfel, în situațiile în care respectivele "omisiuni legislative" au constituit premisele unor vădite încălcări ale normelor constituționale, Curtea le-a sancționat prin admiterea excepțiilor de neconstituționalitate (Curtea Constituțională, Decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008; Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010; Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014; Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 667 din 11 septembrie 2014, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017).
Relevantă este Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, prin care s-a constatat că interpretarea și aplicarea coroborată a două norme care au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, respectiv art. 335 alin. (1) C. pen. și art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, generează un veritabil viciu de neconstituționalitate, care constă în omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) C. pen., a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere. Curtea a apreciat că situația nu este rezultatul unei simple opțiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, ci a unei omisiuni legislative cu relevanță constituțională, care atrage competența instanței de contencios constituțional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituționalitate. Potrivit jurisprudenței sale, chiar dacă îmbracă forma-unei omisiuni legislative, viciul de neconstituționalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea normelor constituționale.
În consecință, ca și în cazul în care excepția vizează aplicarea sau interpretarea legii, întrucât problema pusă în discuție privește întinderea controlului, iar nu legalitatea sesizării, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată o excepție de neconstituționalitate care vizează o omisiune legislativă va sesiza întotdeauna Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției, dacă îndeplinește toate celelalte condiții de admisibilitate.
Examenul legăturii cu cauza a textului criticat pentru neconstituționalitate se realizează în mod concret, în funcție de interesul efectiv al celui ce invocă excepția și de înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată privește sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că recurentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate întrucât dispozițiile a căror neconstituționalitate solicită a fi constatată reprezintă temeiul cererii de contestație în anulare, iar constatarea neconstituționalității acesteia ar avea drept consecință restabilirea stării de legalitate, în sensul în care instanța care judecă contestația în anulare va depăși faza admisibilității în principiu și va putea dispune o soluție pe fondul contestației în anulare.
Instanța de control judiciar constată că interesul procesual al recurentului în legătură cu cererea de sesizare a Curții Constituționale este evident în condițiile în care art. 426 din C. proc. pen. stabilește că hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestație în anulare sunt, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluționează fondul cauzei (acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal), iar contestatorul a invocat excepția de neconstituționalitate în dosarul nr. x/2021 ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de acesta împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată îndeplinită condiția legăturii excepției de neconstituționalitate cu modul de soluționare a procesului penal, în ambele sale componente, atât cea vizând aplicabilitatea dispozițiilor legale în speță, cât și cea privind necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate astfel că va admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021. și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.
Opinia instanței cu privire la constituționalitatea textului criticat este în sensul că aceste dispoziții respectă exigențele impuse de legea fundamentală, excepția invocată de recurenta inculpată fiind neîntemeiată.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu sunt afectate de vicii de neconstituționalitate din perspectiva respectării principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din legea fundamentală, al respectării tratatelor internaționale privind drepturile omului prevăzut de art. 20 din Constituție, al accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție și cu privire la instanțele judecătorești, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.
Potrivit art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, lit. d) al aceluiași articol stabilind cazul de contestație în anulare în care instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât textul de lege criticat stabilește clar hotărârile judecătorești împotriva cărora poate fi formulată calea extraordinară a contestației în anulare, respectiv hotărârile penale definitive prin care se soluționează fondul cauzei.
Astfel, contestația în anulare poate fi formulată numai împotriva acelor hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.
De asemenea, se constată că întreaga construcție a apărării repune în discuție o problemă de constituționalitate care a făcut deja obiectul analizei instanței de contencios constituțional prin Decizia nr. 494 din 13 iulie 2021 (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1151 din 03 decembrie 2021).
Prin aceasta, s-a arătat că dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, și Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din C. proc. pen.
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că: contestația în anulare...vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen., stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.(par. 13)
Curtea a reținut, de asemenea, că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție, conținând, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. Totodată, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție.
În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare, de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte, și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanța de control constituțional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din C. proc. pen.
Curtea, prin decizia anterior menționată a stabilit că, întrucât nu au intervenit elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea.
În acest sens, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține considerentele în baza cărora Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 426 din C. proc. pen.
Astfel, se constată că instanța de contencios constituțional a răspuns criticilor similare celor formulate în prezenta cauză și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători apreciază că textul de lege criticat de autorul excepției respectă exigențele art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 și art. 126 din Constituție.
Față de aceste considerente, constatând ca fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 94/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, pe care o va desființa, și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.
Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2022.