ÎCCJ, Decizia nr. 230/2022

Ședința publică din data de 24 octombrie 2022

Din examinarea actelor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2021, Inspecția Judiciară a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A. - magistrat-asistent în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 19J din 3 noiembrie 2021, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii, cu unanimitate, a admis acțiunea disciplinară și cu majoritate, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A. - magistrat-asistent în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcție pentru o perioadă de 3 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din același act normativ.

În cadrul aceleași hotărâri au fost exprimate și două opinii separate, însă doar în ceea ce privește individualizarea sancțiunii. Astfel, prima opinie a fost exprimată în sensul aplicării sancțiunii disciplinare constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 3 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, iar cea de-a doua opinie, în sensul aplicării sancțiunii disciplinare constând în "avertisment" pentru săvârșirea aceleiași abateri disciplinare.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, motiv pentru care a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. - magistrat-asistent în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare, secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut că la 22 iulie 2021 (data finalizării cercetării disciplinare) doamna magistrat-asistent A. figura cu un număr total de 213 de hotărâri pentru care era depășit termenul de redactare, cele mai vechi fiind 33 de hotărâri pronunțate în anul 2019. La data de 20 octombrie 2021, pârâta înregistra un număr de 215 de hotărâri restante, cele mai vechi fiind 9 hotărâri pronunțate la data de 17 octombrie 2019, iar următoarele ca și durată a întârzierii erau 15 hotărâri pronunțate în perioada 30.10.2019-28.11.2019, la care se adăugau 114 hotărâri pronunțate în anul 2020.

În consecință, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu unanimitate, a apreciat că în cauză s-a făcut dovada încălcării, în mod repetat, de către pârâtă a termenelor de redactare a hotărârilor judecătorești ce i-au revenit spre motivare.

În plus față de cerința neredactării hotărârilor, secția pentru judecători în materie disciplinară a arătat că pentru a stabili caracterul imputabil al încălcării dispozițiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, a avut în vedere toate aspectele care țin de activitatea profesională desfășurată de pârâtă în perioada de referință și în raport cu care să se constate, în concret, dacă această conduită este sau nu imputabilă acesteia.

S-a reținut că pârâta A. a înregistrat în mod constant și progresiv întârzieri în redactarea hotărârilor judecătorești, intervalele de timp cu care a depășit termenul de redactare fiind deosebit de mari, cu referire la cele mai multe hotărâri.

Astfel, s-a constatat un mod defectuos de gestionare a timpului de lucru și a prioritizării lucrărilor, aspect cu caracter determinant și care, în condițiile în care nu i se acordă importanța cuvenită, poate conduce în timp la imposibilitatea îndeplinirii în termenul legal a activității de redactare a hotărârilor sau chiar la un blocaj în desfășurarea acesteia.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut că volumul de activitate, problemele de sănătate și personale invocate nu au fost de natură să înlăture răspunderea disciplinară și nu au justificat în mod real situația de fapt reținută, în condițiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depășite în cazul unui număr considerabil de hotărâri cu perioade foarte mari de timp. Aceste aspecte nu au înlăturat răspunderea disciplinară, ci, eventual, puteau constitui elemente în circumstanțiere la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat, din modul în care pârâta a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale ce se impuneau pentru redactarea în termen a hotărârilor, că atitudinea psihică a acesteia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o.

S-a reținut că faptele săvârșite de pârâtă au avut drept consecință încălcarea drepturilor procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părți în cauzele evidențiate.

În consecință, nerespectarea dispozițiilor art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. a avut un caracter imputabil pârâtei, nefiind justificată de cauze obiective care să o circumscrie unei culpe scuzabile.

Instanța disciplinară a mai reținut, cu majoritate, că la individualizarea sancțiunii aplicate în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum și consecințele faptei săvârșite de pârâtă.

Împotriva hotărârii anterior menționate, a declarat recurs A., înregistrat la Completul de 5 judecători, sub nr. x/2022.

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită casarea și modificarea ei în tot, în sensul respingerii ca nelegală și netemeinică a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară. În subsidiar, solicită înlocuirea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată constând în "suspendarea din funcție pentru o perioadă de 3 luni" prin aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.

În susținerea cererii de recurs, recurenta invocă incidența motivului de nulitate a hotărârii, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dreptului său la apărare.

Arată că a solicitat la termenul din 6 octombrie 2021, amânarea judecății pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale. Cererea sa a fost încuviințată de secția pentru judecători în materie disciplinară, fiind acordat un nou termen de judecată la 20 octombrie 2021.

Mai arată că la 19 octombrie 2021, a formulat o nouă cerere de acordare a unui termen de judecată, invocând și dovedind imposibilitatea de prezentare din motive medicale. Conform certificatului medical seria x nr. x/05.10.2021, în perioada 05.10.2021-08.10.2021 și certificatului medical seria x nr. x/11.10.2021, în perioada 11.10.2021 - 22.10.2021, deci inclusiv la data termenului de judecată din 20 octombrie 2021, se afla în concediu medical, nefiind în măsură să se prezinte în fața secției pentru judecători în materie disciplinară, să formuleze apărări și nici să își angajeze un apărător.

La termenul de judecată din 20 octombrie 2021, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a respins cererea de amânare a cauzei și a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, dispunând amânarea pronunțării la 3 noiembrie 2021.

La 2 noiembrie 2021, recurenta a formulat o cerere prin care a solicitat repunerea pe rol a cauzei, invocând faptul că prin reținerea în pronunțare a cauzei la data de 20 octombrie 2021 i s-a încălcat dreptul la apărare având în vedere faptul că, din cauza unor probleme de sănătate, nu a avut resursele fizice și psihice necesare pentru a formula apărări în cauză și pentru a-și angaja un apărător care să îi asigure reprezentarea, iar starea de sănătate nu i-a permis să fie prezentă la termenul de judecată.

Recurenta afirmă că cererea de repunere a cauzei pe rol i-a fost respinsă în același mod nelegal și cu încălcarea dreptului la apărare ca și cererea de amânare a judecății, fără a lua în considerare situația medicală, probată cu documentele medicale depuse la dosarul cauzei.

Recurenta face referire și la opinia separată formulată în cadrul secției pentru judecători în materie disciplinară, care a apreciat că cererea de repunere pe rol a cauzei este întemeiată, fiind necesare lămuriri noi pentru garantarea în mod efectiv a dreptului recurentei la apărare.

Ca atare, apreciază că graba nejustificată de a soluționa cauza și soluția pronunțată, de a i se aplica una dintre cele mai grave sancțiuni, cu consecința lipsirii sale de mijloacele necesare existenței pentru 3 luni, fără dovada efectuării vreunei individualizări a sancțiunii, determină în fapt aparența unui nedreptăți.

Recurenta apreciază că în situația în care i s-ar fi acordat posibilitatea să formuleze apărări pe fondul cauzei, ar fi putut să invoce aspecte referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare, despre care are convingerea că ar fi putut schimba natura soluției pronunțate.

Arată că nu a existat nicio acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție, prin care să fi încălcat normele legale sau dispozițiile interne aplicabile.

După cum s-a reținut în hotărârea recurată, volumul de activitate înregistrat în perioada de referință a fost unul ridicat, situație peste care s-a suprapus un deficit de personal la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Suplimentar, așa cum s-a reținut în opinia separată a instanței disciplinare, arată că i-au fost distribuite spre redactare majoritatea hotărârilor, în condițiile în care, potrivit legii, acestea ar fi trebuit distribuite tuturor membrilor completului de judecată și nu doar magistratului-asistent.

Consideră că trebuia făcută o analiză a performanței tuturor magistraților-asistenți de la secția de contencios administrativ și fiscal din care ar fi rezultat că întârzierile sunt independente de persoana angajatului, toți angajații confruntându-se, statistic, cu aceeași rată de întârziere într-o perioadă dată de timp. De asemenea, ar fi reieșit că nu a avut o atitudine inadecvată fața de sarcinile de serviciu sau în privința gestionării timpului de lucru, care să fi impus aplicarea unei sancțiuni disciplinare.

Consecința soluției pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a fost aceea de a atribui vinovăția asupra unei deficiențe de sistem unei persoane, fără posibilitatea de a conchide că sunt necesare, posibil, alte măsuri care să regleze situația (cum ar fi demersuri pentru suplimentarea personalului sau stabilirea unei proporții rezonabile de hotărâri revenite spre redactare fiecărui membru al completului). O altă consecință a fost crearea unei situații discriminatorii, recurenta apreciind că a fost sancționată foarte dur, în timp ce restul personalului care se afla în aceeași situație nu a fost sancționat deloc.

Faptul că secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut că volumul enorm de muncă este normal, fără a acorda nici un fel de atenție posibilităților fizice și psihice ale personalului de a face față unui asemenea volum, în același timp cu purtarea unei responsabilități semnificative cu privire la calitatea lucrărilor, duce la concluzia că recurenta, precum și alte persoane aflate în aceeași situație, trebuie să suporte sarcina exorbitantă de a face față deficiențelor sistemului, în caz contrar urmând să fie "disciplinați".

Prin urmare, consideră că sancțiunea primită este injustă în raport cu situația de la locul de muncă, volumul de sarcini acordat și atribuirea aproape exclusivă spre redactare a hotărârilor. Toate acestea produc efecte negative asupra sănătății fizice și psihice, iar atragerea suplimentară a răspunderii disciplinare are caracterul evident al unei nedreptăți.

Recurenta arată că în luna martie 2021, când președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a sesizat Inspecția Judiciară prin adresa din 5 martie 2021, a participat la o ședință suplimentară de judecată, respectiv a participat la două ședințe de judecată: la cea din 4 martie 2021, care a avut loc pe completul stabil și la cea din 17 martie 2021, care a fost stabilită în plus din cauza lipsei de personal, astfel cum rezultă din planificarea de ședințe pentru luna martie 2021. Menționează faptul că Inspecția Judiciară a reținut doar ședințele din 15 aprilie 2021 și 10 iunie 2021, omițând cele două ședințe din 4 martie 2021 și 17 martie 2021.

Mai precizează că instanța supremă a fost în deficit de personal pentru o perioadă de mai mulți ani, respectiv din anul 2017 când au fost înființate două completuri de judecată, fără a avea un număr suficient de magistrați-asistenți. În aceste condiții, deși i s-au repartizat ședințe de judecată, sarcini suplimentare și i-a revenit un volum de muncă suplimentar, în același timp au fost făcute demersuri nelegale și netemeinice pentru sancționarea sa.

Apreciază că volumul de muncă explică prin sine situația creată și înlătură orice posibilă formă de vinovăție a sa, care să fi făcut posibilă stabilirea răspunderii disciplinare.

Solicită înlocuirea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, constând în "suspendarea din funcție pentru o perioada de 3 luni" cu o sancțiune mai ușoară.

Cu privire la acest aspect, consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează individualizarea sancțiunilor aplicabile, fiind astfel incident motivul de nulitate a hotărârii, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Solicită ca instanța să aprecieze consecințele faptelor sale în calitate de magistrat-asistent și în raport cu circumstanțele reale și personale.

Din punctul de vedere al cauzelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta, se impune a fi reținut faptul că întârzierile în redactarea hotărârilor nu pot fi considerate în nicio variantă ca fiind exclusiv rezultatul modului de lucru, așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată. Dimpotrivă, era esențial în aprecierea sancțiunii disciplinare adecvate faptul că volumul de activitate înregistrat de recurentă în perioada de referință a fost unul ridicat, situație peste care s-a suprapus un deficit de personal la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din punct de vedere personal, la aprecierea gradului de vinovăție și la individualizarea sancțiunii, consideră că s-ar fi putut lua în calcul problemele sale de sănătate pe perioada în discuție, care au necesitat intervenții urgente, inclusiv o intervenție chirurgicală.

În același sens, solicită a se avea în vedere și faptul că nu a mai fost sancționată disciplinar până în prezent, împrejurare de natură a contura o conduită conformă obligațiilor profesionale pentru întreaga perioadă de aproximativ 8 ani și 4 luni.

Fiind la prima cercetare disciplinară, consideră că se impunea aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai ușoare. În acest sens, face referire la opinia separată exprimată în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 3 luni" conform art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și modificarea ei în tot în sensul respingerii ca nelegală și netemeinică a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară. În subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate și modificarea ei în parte, în sensul înlocuirii sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, constând în "suspendarea din funcție pentru o perioadă de 3 luni" prin aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimata susține că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat prin memoriul de recurs, din perspectiva nerespectării dreptului la apărare.

Măsurile de respingere de către instanța disciplinară, la 20 octombrie 2021, a celei de-a doua cereri de amânare a judecării cauzei întemeiată pe imposibilitatea de prezentare din motive medicale și de respingere la 3 noiembrie 2021 a cererii de repunere pe rol a cauzei au fost dispuse în urma aplicării prevederilor art. 222 și 400 din C. proc. civ. și nu conduc la reținerea încălcării dispozițiilor legale invocate în cererea de recurs.

În acord cu prevederile art. 222 din C. proc. civ., la primul termen de judecată, instanța disciplinară a constatat îndeplinirea cerințelor prevăzute pentru încuviințarea primei cereri de amânare a cauzei, respectiv caracterul excepțional al cererii, temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare (intervenirea concediului medical) și absența culpei părții în generarea acestei situații.

Intimata consideră că formularea unei cereri similare și la următorul termen de judecată, întemeiată pe un nou certificat de concediu medical pentru o altă perioadă, conduce la reținerea aprecierii că o atare solicitare nu mai poate avea un caracter excepțional, ci denotă încercarea părții de a tergiversa procesul.

În opinia intimatei, nu au fost încălcate dreptul la apărare sau principii constituționale, astfel cum susține recurenta, deoarece admiterea unei asemenea cereri este facultativă, iar pentru că s-a respins solicitarea de amânare a cauzei, s-a dat părții posibilitatea de a depune concluzii scrise, prin amânarea pronunțării în cauză.

În ceea ce privește repunerea pe rol a cauzei, intimata consideră ca fiind întemeiată aprecierea instanței disciplinare care a constatat că nu sunt necesare probe sau lămuriri noi și, de asemenea a dispus amânarea pronunțării de la 20 octombrie 2021 la 3 noiembrie 2021 tocmai pentru a da pârâtei posibilitatea să depună concluzii scrise.

În concluzie, apreciază ca neîntemeiate criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. cu referire la încălcarea dreptului la apărare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciază că secția pentru judecători în materie disciplinară a pronunțat o soluție legală și temeinică, care s-a circumscris situației de fapt expusă în cuprinsul acțiunii disciplinare.

În contextul situației de fapt reținute, apreciază că din perspectiva laturii obiective, faptele imputate recurentei și care au fost reținute ca atare în cuprinsul hotărârii recurate sunt concretizate în încălcarea în mod repetat a termenelor de redactare a hotărârilor judecătorești care i-au revenit spre redactare, care constituie elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

La reținerea îndeplinirii cerințelor abaterii disciplinare, în lipsa unor criterii prevăzute de lege în funcție de care să se stabilească caracterul imputabil al nerespectării dispozițiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, au fost avute în vedere toate aspectele care țin de activitatea profesională desfășurată de magistratul-asistent în perioada analizată. Astfel, în raport cu aceste criterii, s-a constatat că atitudinea îi este imputabilă recurentei, prin numărul mare de hotărâri judecătorești neredactate în termenul prevăzut de lege în perioada 2019-2021.

Se precizează că au fost analizate aspectele referitoare la volumul de activitate, sens în care s-a reținut că nivelul secției în cadrul căreia activează recurenta, s-a urmărit repartizarea echilibrată a magistraților-asistenți în ședințele de judecată, în condițiile imposibilității asigurării pentru o perioadă de timp a unui număr de trei magistrați-asistenți stabili pe fiecare complet de judecată.

Se mai arată că probele administrate au relevat faptul că volumul de activitate al magistratului-asistent vizat a fost în anul 2019 și 2020 sub media secției la indicatorul număr dosare rulate și ușor peste media secției la numărul cauzelor soluționate și număr cauze repartizate spre redactare, iar în perioada ianuarie- aprilie 2021 s-a situat sub media secției la indicatorii număr cauze soluționate și număr decizii repartizate spre redactare.

În ceea ce privește participările la ședințele de judecată, probele administrate au relevat o dimensionare echilibrată a volumului de activitate între magistrații-asistenți ai acestei secții, recurenta având același număr de ședințe în anul 2019, 2020 și primul trimestru al anului 2021, ca și media secției în cadrul cărei își desfășoară activitatea.

În acest sens, menționează că în anul 2019, recurenta a participat la 7 ședințe de judecată (media secției în cadrul căreia funcționează fiind de 7 ședințe de judecată), în anul 2020 a participat la 8 ședințe de judecată (media secției în cadrul căreia funcționează fiind de 8 ședințe de judecată).

La analiza volumului de activitate a fost avută în vedere întreaga activitate a magistratului-asistent desfășurată în cadrul ședințelor de judecată la care a participat, nefiind omisă participarea sa la cele două ședințe de judecată din luna martie 2021, astfel cum aceasta a susținut.

Prin urmare, nu a rezultat existența unor circumstanțe reale sau personale de natură a afecta modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu și de a înlătura caracterul culpabil al faptelor ori de a justifica modul defectuos de lucru.

Din perspectiva laturii subiective, apreciază că vinovăția doamnei magistrat-asistent, sub forma intenției indirecte, rezultă din conduita pasivă adoptată pe parcursul a mai multor ani, de a redacta cu întârziere sau de a nu redacta hotărârile pronunțate, fapt ce a avut drept consecință prelungirea nejustificată a procedurii judiciare.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la individualizarea sancțiunii, le consideră ca neîntemeiate întrucât au fost avute în vedere împrejurările în care au fost săvârșite faptele, cauzele, gravitatea concretă, consecințele produse, astfel cum au fost reliefate de probatoriul administrat în cauză, această analiză fiind realizată și în raport cu circumstanțele reale și personale ale recurentei.

Întrucât la data pronunțării hotărârii recurenta înregistra întârzieri în redactare care depășeau 2 ani, apreciază că la individualizarea sancțiunii în mod corect a fost examinată atitudinea acesteia și din perspectiva interesului justițiabililor din cauzele în care nu s-au nerespectat termenele legale de redactare a hotărârilor.

De asemenea, intimata remarcă o conduită constantă a recurentei, pe o perioadă mare de timp, de a nu lua toate măsurile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale din perspectiva respectării termenelor legale de redactare, întrucât deși la nivelul conducerii instanței s-au luat măsuri administrative pentru ca aceasta să reducă numărul de hotărâri neredactate, nu a respectat termenele stabilite pentru redactarea hotărârilor judecătorești, ceea ce denotă dezinteresul față de consecințele pe care faptele sale le au asupra drepturilor părților.

Prin urmare, în raport cu gravitatea concretă a faptelor și cu vinovăția recurentei, consideră că este justificată aplicarea unei sancțiuni care să îi atragă atenția asupra consecințelor negative pe care le are abordarea unui mod de lucru necorespunzător, sancțiunea aplicată fiind proporțională cu gravitatea faptelor imputate recurentei.

În raport cu considerentele expuse, apreciază că secția pentru judecători a pronunțat o soluție legală și temeinică, care s-a circumscris situației de fapt și că, din analiza efectuată în prezenta întâmpinare, nu se constată întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători:

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor din recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că recurenta invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea principiului egalității reglementat de art. 8 din C. proc. civ. și a dreptului la apărare, consacrat prin art. 13 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că respingerea cererii sale de amânare a condus la încălcarea dreptului său la apărare, mai ales că a depus la dosar documente doveditoare potrivit cărora se afla în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 6 octombrie 2021.

Or, potrivit art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

Înalta Curte reține că, în speță, a fost încuviințată prima cerere de amânare formulată de către recurentă, fiindu-i acordat acesteia un termen de două săptămâni, în vederea angajării unui apărător. A doua cerere de amânare a judecății prin care a invocat împrejurarea că se află în imposibilitate de prezentare din motive medicale, formulată de recurentă în fața instanței disciplinare, a fost respinsă, cu majoritate, la termenul din 20 octombrie 2021, deoarece i-a fost deja acordat un termen în vederea angajării unui apărător, însă a fost amânată pronunțarea la data de 3 noiembrie 2021, pentru a acorda părților posibilitatea de a depune concluzii scrise. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că au fost pe deplin respectate prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește respingerea solicitării de a se repune cauza pe rol, se reține că redeschiderea judecății, ca instituție procedurală, este facultativă, instanța nefiind obligată, potrivit art. 400 din C. proc. civ. să reia judecata, ci, dimpotrivă, putând să aprecieze asupra necesității acestei măsuri.

Interpretarea normelor arătate anterior trebuie corelată cu dispozițiile art. 394 din C. proc. civ., care prevăd închiderea dezbaterilor în fond atunci când instanța se socotește lămurită în privința împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei.

În condițiile art. 400 din C. proc. civ., repunerea pe rol este opțiunea exclusivă a instanței, care poate opera o asemenea măsură în cazul în care consideră că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Se reține că textul art. 400 din C. proc. civ. răspunde cerințelor principiului contradictorialității și al dreptului la apărare care presupun ca părțile să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței, în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Înalta Curte constată că a fost asigurată recurentei posibilitatea exercitării dreptului la apărare.

De altfel, așa cum reține Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, problema dacă o persoană a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greșeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell și Morris c. Regatului Unit).

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității de arme atât în plan civil, cât și în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993, Cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997 și Cauza Ankerl contra Elveției, Hotărâre din 23 octombrie 2006).

De asemenea, cerința procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaște și de a comenta la proces observațiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuși, "contradictorialitatea" în esență presupune că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziția ambelor părți (Ruiz Mateos c. Spaniei).

Or, recurentei i-a fost respectată această garanție procesuală, fiind legal citată și având posibilitatea să-și formuleze apărările. De asemenea, conținutul acțiunii disciplinare și actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat faptele cu privire la care s-a apreciat, prin rezoluția de începere a cercetării disciplinare, că există indicii ale unor abateri disciplinare.

Înalta Curte reține că dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care recurenta a beneficiat în fața instanței disciplinare.

În concluzie, susținerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului la apărare sunt neîntemeiate.

În schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este fondat, însă doar pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că instanța disciplinară a apreciat în mod corect că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare a recurentei-pârâte sub aspectul săvârșirii abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Constituie abateri disciplinare: (…) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

Recurentei îi este imputată săvârșirea abaterii disciplinare susmenționate, în forma prevăzută de prima teză a dispozițiilor legale citate, constând în neredactarea hotărârilor judecătorești, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege.

Abaterea disciplinară în discuție este, sub aspect juridic, consecința nerespectării obligației stipulate la art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., conform căruia "hotărârea se va redacta și semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare".

Totodată, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, "Hotărârile judecătorești trebuie redactate în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării. În cazuri temeinic motivate, termenul poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori".

Sub aspectul laturii obiective, abaterea constă în neîndeplinirea obligației de a redacta hotărârile judecătorești în termenele prevăzute de lege, iar sub aspectul laturii subiective trebuie ca aceste fapte să fie imputabile magistratului, fiind exclusă orice cauză care îl exonerează pe acesta de răspundere disciplinară.

Se constată că la 22 iulie 2021 (data finalizării cercetării disciplinare), recurenta figura cu 213 hotărâri restante, iar la 20 octombrie 2021, înregistra 215 hotărâri în curs de redactare. Astfel, analizând comparativ situațiile statistice, se reține că în perioada 22.07.2021-20.10.2021, recurenta a redactat 9 hotărâri pronunțate în 2019 și nicio hotărâre pronunțată în 2020.

Înalta Curte consideră relevant și faptul că nici după declanșarea procedurii disciplinare, recurenta nu a depus un efort concertat pentru a diminua numărul considerabil de hotărâri cu privire la care era depășit termenul legal de redactare, cu toate că verificarea disciplinară declanșată ar fi trebuit să constituie un factor de conștientizare pentru recurentă, în sensul de a lua toate măsurile pentru eficientizarea activității și respectarea termenelor prevăzute de lege pentru efectuarea lucrărilor. Acest lucru nu s-a întâmplat, ba mai mult, numărul hotărârilor neredactate în termen a crescut.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată, în acord cu instanța disciplinară că, din modul în care recurenta a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale ce se impuneau pentru redactarea în termen a hotărârilor pronunțate, atitudinea psihică a acesteia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o.

S-a reținut că probele administrate în cauză relevă că această conduită, contrară responsabilităților funcției, este specifică recurentei, care în mod constant a înregistrat un număr semnificativ de întârzieri în redactare, cu perioade de întârziere extrem de îndelungate, conform consemnărilor din Registrul de evidență a redactării hotărârilor .

Într-adevăr, volumul de activitate la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a fost unul ridicat în anii 2019-2021, însă Înalta Curte reține că această situație s-a reflectat în activitatea tuturor magistraților-asistenți. Astfel, apărările recurentei referitoare la analiza comparativă a activității sale cu cea a altor magistrați-asistenți nu pot fi primite, numărul ridicat de hotărâri neredactate în termenul legal fiind rezultatul unui mod deficitar de gestionare a acestei activități.

În ceea ce privește activitatea în cadrul secției în care funcționează, Înalta Curte reține că recurenta a participat în anul 2019 la 7 ședințe de judecată, în anul 2020 la 8 ședințe de judecată, iar în perioada 01.01.2021 - 10.06.2021 la 4 ședințe de judecată, fără a îndeplini alte atribuții în afara celor de magistrat-asistent.

Volumul mare de activitate corelat cu subdimensionarea numărului de magistrați-asistenți în funcție la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal pot constitui cauze care să determine întârzieri în soluționarea și redactarea hotărârilor, însă, în circumstanțele cauzei, nu înlătură caracterul imputabil, având în vedere volumul restanțelor și amploarea întârzierilor în redactare, în condițiile în care, în aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați-asistenți înregistrează un volum de restanțe și o întârziere în redactare inferioare celor constatate în privința recurentei.

Înalta Curte are în vedere că deși la nivelul conducerii instanței s-au luat măsuri administrative pentru ca recurenta să reducă numărul de hotărâri neredactate, aceasta a persistat în aceeași conduită de neîndeplinire a obligațiilor profesionale ce îi reveneau. Astfel, în contextul în care i-au fost stabilite termene pentru redactarea hotărârilor judecătorești, recurenta nu s-a conformat și nu a finalizat în integralitate lucrările repartizate.

Mai reține, în acord cu instanța disciplinară, că recurenta A. nu a depus diligența necesară în desfășurarea activității în condițiile în care avea obligația, prin natura funcției, să cunoască și să respecte regulile procedurale referitoare la activitatea de judecată, trebuind să dea dovadă de competență profesională, pentru asigurarea respectării și aplicării legii.

O asemenea conduită nu poate fi considerată justificată, în raport cu numărul total al hotărârilor redactate în cursul unui an, iar criteriul volumului de activitate invocat de recurentă în apărare nu poate înlătura concluzia că nerespectarea termenului de redactare îi este imputabilă, nefiind de natură a releva imposibilitatea obiectivă de respectare a termenului de redactare.

Așadar, în analiza răspunderii disciplinare, susținerile recurentei vizând existența unor cauze obiective și subiective care, în opinia sa, ar înlătura caracterul imputabil al întârzierilor în redactare nu pot primi relevanța exclusivă pe care le-o acordă, fiind necesar ca acestea să fie examinate prin raportare la scopul actului de justiție și din perspectiva respectării drepturilor legitime ale părților oricărui litigiu, și anume de a cunoaște în termenul legal sau, în ultimă instanță, într-un termen rezonabil considerentele care fundamentează soluția pronunțată în cauză, precum și din perspectiva interesului legitim prezumat de soluționarea cu celeritate a litigiului dedus instanței.

Depășirea cu perioade mari de timp a termenului prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor a avut consecințe negative asupra drepturilor și intereselor legitime ale justițiabililor, subsumat imperativului de funcționare optimă a sistemului judiciar și cerinței de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil și previzibil în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 6 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că hotărârea secției pentru judecători este legală și temeinică în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii disciplinare, iar recursul declarat de recurentă este fondat doar în ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate.

Sub acest aspect, argumentele recurentei potrivit cărora în cauză este suficientă aplicarea sancțiunii avertismentului sunt nefondate. Este de necontestat faptul că recurenta a avut o conduită profesională culpabilă, sub aspectul componentei de redactare a hotărârilor judecătorești, care a produs consecințe grave în privința drepturilor procesuale ale părților, afectând și încrederea justițiabililor în eficiența sistemului judiciar, aspecte care reprezintă în sine deficiențe ale activității magistratului-asistent persistente în timp, ceea ce justifică aplicarea unei sancțiuni apte să îi atragă atenția asupra atitudinii sale.

La aplicarea sancțiunii, instanța trebuie să se raporteze atât la circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească, precum și la circumstanțele personale ale recurentei.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere circumstanțele profesionale ale magistratului-asistent cercetat, conturate de vechimea în magistratură de peste 8 ani și faptul că nu a mai fost sancționat disciplinar. Totodată, are în vedere contextul personal al recurentei; astfel, așa cum a arătat și în fața instanței de recurs, dar și prin documentele depuse la dosar, recurenta a avut probleme de sănătate care i-au perturbat activitatea profesională.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare, Înalta Curte reține că scopul procedurii disciplinare, sub aspect punitiv și preventiv, poate fi atins și prin aplicarea sancțiunii constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni", prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, cea aplicată de instanța disciplinară fiind exagerată, și, în contextul primei cercetări disciplinare, de natură să încalce necesitatea aplicării graduale a sancțiunilor.

Sancțiunea aplicată se consideră a fi de natură să o determine pe recurentă să își adapteze conduita profesională la standardele profesiei, în acord cu imperativul împlinirii așteptărilor pe care societatea, în general, și justițiabilii, în particular, le au în relația cu autoritatea judecătorească, circumscrise criteriilor de calitate asociate actului de justiție specific statului de drept.

Pentru toate aceste considerente, va fi admis recursul, va fi casată hotărârea atacată și, în rejudecare, va fi aplicată recurentei sancțiunea disciplinară constând diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pentru o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 19J din 3 noiembrie 2021, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2021.

Casează în parte hotărârea atacată și, rejudecând, aplică pârâtei A. sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pentru o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2022.